Arghezi. Poezia nupțială [5]
Nimic nu e banal în univers dacă e văzut în lumina ochiului care vede poetic lumina, care este, în fapt, ochiul care vede toate în lumina harului lui Dumnezeu (dacă nu e așa, de ce epocile și oamenii care se îndepărtează de Dumnezeu nu mai văd nimic frumos, ci doar aberația și abjecția, fără nicio șansă la transcendență?), ca în poezia Dragoste:
Pe câmpul palid, în sulfină,
Vitele pasc și rumegă lumină.
Ramurile, poamele
Fac mierea, smirna și toate aroamele,
Și călușeii cercului cu zodii,
Curcubeie de jivine și jigodii.
Auzi? Oglinzi și argintări, și-n ape
Stă scufundat un clavecin cu două clape.
Zări de smalț, văzduh de ceramică,
Streașini, un cuib de rândunică.
Sprintenul aer miroase
A răchită tânără și a mătase.
Pământul dă din el
Tidve, izmă, mușețel,
Boance, piersice, struguri.
Rânduri de pluguri,
Cocorii taie brazdă stearpă și ară
Nămolul tăriilor de ceară.
Vin turmele, capre, mioarce…
„Pe câmpul palid, în sulfină,/ Vitele pasc și rumegă lumină”: deși pare invizibilă, lumina e o realitate mai puternică decât pământul înverzit. Vitele pasc și rumegă lumina pentru că ea, lumina este esența materiei și a vieții. Și nu numai lumina soarelui, cât mai ales lumina nevăzută a harului. Apelând la o semantică mai veche, utilizată de pașoptiști și de Eminescu, Arghezi vede câmpul „palid”, adică îmbăiat de lumină.
„Ramurile” și „poamele”/ roadele „fac mierea, smirna și toate aroamele”, pentru că roadele ne dăruie „mierea” lor, dar și miresmele copacilor și ale fructelor sunt comparabile cu smirna și aromatele biblice, fiind create de Dumnezeu cu acest rol de cădelnițare cosmică. Același rol liturgic îl au miresmele vegetale și în poezia lui Eminescu, arome care fac „văzduhul tămâiet” (Călin (file din poveste)). O semnificație asemănătoare mai întâlnim la Ion Pillat, în poemul Cămara de fructe, unde „cresc pe poliți și rafturi, ca pe ruguri,/ Arzând în umbră, piersici de jar și-albaștri struguri/ Și pere de-aur roșu cu flăcări de parfum”.
Prin urmare, „vitele pasc și rumegă lumină”, iar „ramurile, poamele/ Fac mierea, smirna și toate aroamele”: universul acesta e luminos și înmiresmat ca o biserică. La fel se exprimase Arghezi și într-o altă poezie, Vânt de toamnă, din primul volum de versuri: „E pardosită lumea cu lumină,/ Ca o biserică de fum și de rășină”.
Aici, „sprintenul aer miroase/ A răchită tânără și a mătase” și „pământul dă din el/ Tidve[1], izmă, mușețel,/ Boance[2], piersice, struguri”. Arghezi apelează la expresivitatea biblică, când spune că „pământul dă din el”, căci, la porunca lui Dumnezeu „a dat din sine pământul iarbă verde […] și pom roditor” (Fac. 1, 12, Biblia 1914).
Sclipirile și muzica apei curgătoare sunt indicate de metaforele din versurile: „Auzi? Oglinzi și argintări, și-n ape/ Stă scufundat un clavecin cu două clape”. Probabil, „oglinzi și argintări” se referă tot la ape, la calitatea lor reflexivă și la luminile de argint scânteind din valuri.
În altă parte, apele unui pârâu sau izvor i se par „o rază care umblă”, „mișunând în vâlvătaia insului tău de scânteie”, sclipind „într-un tremur ca de jar,/ Licărul neprins de sculele-a niciunui argintar” (Apă trecătoare).
Dar oglinda și argintăria pot fi metafore denumind și alte elemente ale universului, căci, în altă poezie, citim: „În tindă,/ Creșteau plopi de oglindă/ Și o lună cât o cobză de argint” (Cântec mut).
[1] Tidvă = plantă originară din țările tropicale, al cărei fruct verde și cărnos devine la maturitate gălbui și lemnos; varietate de struguri de culoare albă, cu boabele mari, cărnoase și cu coaja groasă, dispuse rar pe ciorchine.
[2] Boancă, boance = copac gros și găunos; desiș de brad înalt; fag înalt, tăiat; crăiță.