Predică la Duminica a XXIV-a după  Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

un copil blonduț, frumos, cu ochi mari, bucuroși, care acum învăța să vorbească, își tot enerva părinții pentru că repeta într-una „caca, caca”…Probabil îi tot spun asta, pentru ca să nu ia ceva de pe jos. Iar copilul a învățat cuvântul, crezând că e ceva important. De aceea îl și repetă întruna. Dar mama lui, care îl ținea în brațe, îi tot spunea „papa, papa”…cu referire la mâncare, și câteodată, cu zâmbet mare, copilul spunea și papa…dar se întorcea mereu la caca…

Și noi, cu toții, am trecut prin faza asta, cea a învățării cuvintelor primare, și e interesant de văzut ce știm fiecare despre cuvinte. Căci dacă avem impresia că toți, când spunem mamă sau casă sau muncă înțelegem același lucru, trăim într-o utopie. Pentru că, la confruntarea cu realitatea, rezultă că fiecare are o părere anume despre fiecare cuvânt și că doar în unele nuanțe noi ne intersectăm, adică gândim la fel. Și pentru că suntem atât de diferiți în modul cum înțelegem viața și cuvintele comunicării, nu trebuie să ne mirăm că unii nu ne pot înțelege decât vag, decât minor.

După ani de prietenie sau de căsătorie tot învățăm despre ceilalți. Învățăm lucruri uluitoare, dar și tulburătoare, pentru că pe măsura lor, a înțelegerii lor, ne înțelegem și pe noi înșine. Și cuvintele noastre traduc înțelegerile noastre, adică trăirile, luminările, uimirile noastre. Iar atunci când spunem adevăruri puternice în scris sau verbal, ele au un ecou mare în inima multora, pentru că și alții participă la ele în mod viu.

Participăm la viață, la durere, la bucurie, la moarte. Experiența noastră despre viață e plină de detalii care au de-a face cu noi în mod profund. Trăim, petrecem, iubim, avem simțirea bolii în noi înșine, dar și a morții. Pentru că nu murim atunci când murim, ci murim de ani de zile, pentru că tot vedem moartea în jurul nostru și participăm la ea și ea ne pătrunde zi de zi. De când ne-a murit cățelul sau pisicul nostru, prietenul sau bunicul nostru, de când am văzut prima oară moartea în proximitatea noastră, ea nu mai poate fi alungată din noi înșine. Pentru că noi am înțeles, în mod abisal, că ceea ce s-a petrecut cu ei, cu cei pe care i-am văzut morți, se va petrece și cu noi.

Dar viața trăită doar în orizontul morții e plină de deznădejde. „Pentru ce să mai iubesc, să mai construiesc, să mă mai construiesc, dacă tot mor?!…Dacă odată cu moartea mea nu mai rămâne nimic din mine, de ce să mai fac ceva mare pe lumea asta?!! De ce m-am născut, dacă nu pot trăi veșnic?!!!”…Pentru că viața fără sens, adică fără veșnicie, fără continuitate după moartea fizică, e absurdă. Și omul care nu crede în Dumnezeu și în viața veșnică revelată de El, adică în împlinirea veșnică cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui în împărăția Sa, trăiește o viață absurdă, o viață fără bucurie, fără nădejde. Pentru că el are doar istoria la dispoziție, scurta viață istorică, și doar atât.

Și cine n-are conștiința veșniciei e un animal hăituit continuu de moarte, de pericolele morții, pentru că el nu se poate odihni nicăieri. Și unde să te odihnești sau să te ascunzi de moarte, când ea îți surâde cu superioritate din toate părțile?! Cu ce să o omori pe această moarte, care îi răpune pe toți din jurul tău, când nu o vezi, nu o simți palpabil decât după, și urmările ei sunt irevocabile?!!

Îmi aduc aminte din ce în ce mai clar că am fost un copil hăituit de moarte până la vârsta de 13 ani, până la convertirea mea teologică. Pentru că moartea intrase în forță în sufletul meu și nu vedeam nicio ușă ca să evadez. Vedeam morți de toate vârstele, participam la Înmormântările lor, dar nu înțelegeam deloc perspectiva veșniciei. Ea era o taină ascunsă în gesturi și cuvinte. Și asta se petrece cu mulți care nu cred în Dumnezeu, chiar dacă participă la Botezuri, Cununii, Înmormântări: participă, dar nu înțeleg ce se petrece acolo, ce se citește, pentru ce se pregătesc oamenii.

Dar când i-am văzut pe Eroii și Mucenicii Revoluției Române din decembrie 1989 murind pe străzi pentru ca să fie liberi…atunci am găsit ușa care m-a scos din moarte: Dumnezeul Cel veșnic viu, Cel care ne face vii pe toți cei care credem în El, pentru că ne dă să biruim moartea în noi înșine. Pentru că moartea nu e în afara noastră, ci înăuntru nostru! Pentru că moartea nu e o femeie în negru, care vine cu coasa și te seceră din lumea aceasta…ci moartea e tot păcatul pe care îl faci tu zi de zi și care te omoară pentru veșnicie.

Trebuie să crezi în Dumnezeul mântuirii noastre, pentru ca să înțelegi că viața are sens veșnic, că moartea poate fi omorâtă de fiecare dintre noi în noi înșine, pentru că noi suntem creați pentru a fi veșnici. Și când începi să crezi în Dumnezeul mântuirii noastre, în Dumnezeul treimic, în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, atunci începi să te odihnești. Pentru că nu te mai hăituiește moartea ca pe un animal încolțit din toate părțile, ci te stăpânește Domnul slavei, Cel care vine în tine ca să te umple de pacea Lui cea veșnică.

Până nu crezi în Dumnezeu, adică până nu te întâlnești în mod real cu El, Cel veșnic viu, toate cărțile teologice sunt „simple metafore, simple basme”. Le iei în derâdere, te crezi „superior” lor, te îmbeți cu ironizarea lor. Căci cărțile nu te pot încredința despre o asemenea prezență incomparabilă. Dar când El, deodată, te luminează și simți prezența Lui în tot ceea ce există, atunci, deodată, toate cărțile teologice sunt singurul adevăr pentru tine. Pentru că aceste cărți ale Bisericii sunt pentru a te încredința tot mai mult și pentru a te lărgi continuu în relația cu Dumnezeu, în relația cu Cel care ți s-a arătat ție într-un mod personal.

Convertirea reală certifică toată teologia și Tradiția Bisericii. Întoarcerea radicală, totală spre Dumnezeu, ne umple de slava Lui tot mai mult, adică de aceea care certifică întreaga viață și experiență a Bisericii. Pentru că teologia, viața și istoria Bisericii nu se înțeleg cu o minte nesimțită și necredincioasă, orgolioasă și avară, ci cu una smerită, plină de umilință și de râvnă pentru viața sfântă. Și mintea și inima noastră și tot trupul nostru sunt smerite de slava lui Dumnezeu, adică de viața, de bucuria, de sfințenia și de frumusețea lui Dumnezeu.

Când un om te biruie cu adevărat, el te biruie prin adevărul, munca, experiența, frumusețea din viața lui. Căci biruința reală e cea duhovnicească, e cea valorică, este experiența profundă de viață. Și când te biruie, atunci te îndrăgostești de el, pentru că el e pentru inima ta, pentru iubirea ta. Cu atât mai mult întâlnirea cu Dumnezeu e copleșitoare cu totul și cu totul împlinitoare, pentru că în El găsești toată desăvârșirea, adică tot ceea ce ai sperat vreodată, dar și ceea ce nici n-ai știut vreodată să speri în materie de frumusețe și de sfințenie. Uluitorul lui Dumnezeu este cu totul incomparabil. Pentru că pe El nu Îl poți categorisi nicăieri, nu Îl poți alătura la niciun altul, nu Îl poți cuprinde nicidecum. Și când începi să îi iubești pe Îngerii și pe Sfinții Lui, înțelegi că ei sunt niște unicități atât de personalizate, încât nu ai fi sperat vreodată să îți imaginezi asemenea desăvârșiri personalizate. Pentru că ei îți întrec orice așteptare bună a ta.

Când stai în cercul închis al morții, n-ai nicio bucurie, nicio frumusețe, nicio așteptare. Pentru că nu e nicio diferență între tine și o râmă, dacă amândoi muriți la fel: pentru totdeauna. Dar când ieși din ficțiunea asta a necredinței, din viața fără sens, și te umpli de cunoașterea lui Dumnezeu, atunci înțelegi că viața omului e o continuă școală a sfințeniei și a frumuseții interioare. Pentru că acum și veșnic, noi putem crește în cunoaștere și în iubire și în sfințenie și în comuniune. Căci viața noastră nu e numai de câțiva ani, ci ea e veșnică, pentru că toți vom fi înviați de către Domnul și toți vom fi transfigurați de către El pentru a trăi pentru veșnicie.

Și de aici întreaga fervoare dumnezeiască, întreaga râvnă a Sfinților Lui pentru nevoință! Căci ei se nevoiesc continuu pentru a se umple continuu de cunoaștere și de sfințenie și de frumusețe dumnezeiască. Ei se grăbesc să fie tot mai proprii vieții veșnice cu Dumnezeu, de aceea nu pierd nicio clipă degeaba. Și n-o pierd, pentru că își trăiesc toată viața cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu.

În Lucas 8, 46, BYZ, slava lui Dumnezeu e numită δύναμιν [dinamin], adică putere. Căci femeia s-a vindecat de curgerea sângelui ei prin simțirea slavei sau a puterii Lui. Puterea Lui a ieșit din El la credința femeii, la dorința ei de a se vindeca, și a vindecat-o pe aceasta, pentru că puterea Lui mereu iese spre noi, atunci când noi Îl chemăm în viața noastră. Și când Domnul ne-a spus că puterea Lui iese din El, Acesta ne-a spus că slava Lui țâșnește veșnic din ființa Lui și că ea este viața, binele, mântuirea și sfințenia noastră. Pentru că pe noi ne mântuie însăși viața Lui, adică slava Lui cea veșnică și necreată, care izvorăște veșnic din El.

Și dacă slava Lui o vindecă pe femeie de boala ei [Lc. 8, 47], pe fiica lui Iairos [Ἰάειρος] [Lc. 8, 41, BYZ] o învie din morți [Lc. 8, 55, BYZ]. Căci viața Lui e adevărata noastră viață, adică viața noastră cea duhovnicească, și El ne-o dăruie continuu, dacă noi dorim viața cu El. Dar dacă nu ne dorim viața cu El, noi suntem un computer fără curent. Și un computer închis, e un computer care nu îți spune nimic. Dar când lași viața lui Dumnezeu să te inunde din plin și când El te curățește de păcatele tale și te sfințește zilnic, atunci începi să simți, să înțelegi și să vezi multe taine ale Sale, pentru că trăiești mereu cu El, cu Dumnezeul slavei, cu Cel ce ne umple mereu de viața Lui cea veșnică.

Boala noastră, cu alte cuvinte, are la baza ei lipsa slavei Lui. Iar din sinuciderea noastră prin păcat, ne învie numai El prin slava Lui. Și când El ne iartă de păcate în Taina Mărturisirii, noi ne ridicăm deodată ca fiica lui Iairos din Iadul nostru și avem nevoie de El Însuși, de El euharistic, Care e adevărata noastră întremare sufletească și trupească [Lc. 8, 55, BYZ].

Așadar, iubiții mei, nu putem trăi făcând abstracție de Dumnezeu, de Creatorul nostru, pentru că El e cheia existenței noastre! Numai împreună cu El intrăm în viață, în viața cea veșnică și pururea fericită, și fără El nu putem exista cu adevărat, adică cu totul împliniți și fericiți. El e viața, e calea, e înțelegerea, e bucuria, e sfințenia, e împlinirea noastră pentru veșnicie. Cu Dumnezeu înțelegem toate întrebările și răspunsurile noastre. Pentru că, mai înainte de a avea răspunsuri, trebuie să ai întrebări. Și nu poți avea întrebări, decât dacă ai multe răspunsuri. Căci nu te poți întreba despre lucrurile cele profunde, decât dacă te înduhovnicești continuu. Și înduhovnicirea noastră continuă sau viața noastră cu Dumnezeu e sursa la noi și noi căutări sfinte, care ne umplu de și mai multă nevoință îndumnezeitoare.

Căci de ce nu caută oamenii să citească, să afle, să experimenteze? Pentru că nu știu ce bogăție de cunoaștere și de experiență pot trăi! Dar când încep să vadă experiențele altora, performanțele altora, sfințenia altora, atunci înțeleg că și ei se pot îmbogăți continuu. Și atunci nu te mai întrebi ce rost are să cumperi și să citești cărți, pentru că vei fi avid de toată cunoașterea. Și această cunoaștere pe care o dobândești zilnic prin citire și trăire e profunzimea vieții tale. Și profunzimea cere și mai multă profunzime, de aceea tu ești mereu în lucrare și nu în aiurare.

Vă mulțumesc mult pentru îmbrățișările și rugăciunile dumneavoastră cele pline de prietenie! A te ruga pentru cineva sau a felicita pe cineva înseamnă a fi uman. Pentru că oamenii trăiesc din rugăciune și din prietenie și din dăruire.

Copilul blonduț care învăța să vorbească avea nevoie totală de părinții lui. Până o să ajungă el să se dea mare și tare, că le știe și le face pe toate, el trebuie hrănit, îmbrăcat, șters la fund, veselit, învățat, culcat de către părinții lui. Deși el e o persoană din pântecele maicii sale, el e o ființă neputincioasă până nu va merge pe propriile sale picioare. Și pentru ca să fii de sine stătător, tu trebuie să înveți carte, să termini școlile, să te angajezi, să îți faci familia ta. Și când faci toate acestea și ești pe banii tăi și responsabil pentru familia ta, atunci înțelegi cum stă treaba cu viața asta socială.

Iar pentru ca să ai o viață socială trebuie să știi să scrii și să comunici în termenii lumii tale. Trebuie să comunici elegant și educat, cu bun simț și în mod profund. Pentru că cele câteva cuvinte ale unei urări vorbesc despre tine, despre cine ești și nu ești tu. Și trebuie să înveți continuu să fii bun și responsabil și îngăduitor și valoric în viața ta și a altora.

Vă doresc mult spor în tot ceea ce faceți și Dumnezeu să ne lumineze pe toți spre a face voia Lui! Căci de voia Lui ține toată viața noastră pentru veșnicie. Amin!


[1] Începută la 7. 33, în zi de miercuri, pe 3 noiembrie 2021. Cer înnorat, ceață, 9 grade, vânt de 19 km/ h.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *