Arghezi. Poezia nupțială [7]
Iubirea pentru soția sa (sau în curând viitoarea soție, în acel moment), Paraschiva – după eșecul dureros al experienței erotice care a devenit motivul principal al părăsirii monahismului (era ierodiacon) – îi conferă o stare de liniște, de pacificare interioară și de fericire supremă:
De când mi-ai pus capul pe genunchi mi-e bine.
Nu știam că mă voi vindeca de mine cu tine.
Vorbele, gândurile, împletirile crezusem că-mi ajung.
Nu știam. Mi-au zvâcnit umerii, mi-au crescut brațele: fusesem ciung.
Mi-am simțit coapsele, gleznele, spinarea tari ca un luptător.
M-am vindecat și m-am născut, sărutându-ți talpa unui picior.
Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit
Între uragane, miazănoapte și răsărit.
Mâna îți atârnă-n nisip și pietriș,
Linsă de valul curmeziș
Care vine-mblânzit să-ți pupe unghiile, inelele și-o brățară
Și îți aduce daruri dintr-altă țară,
Zale rupte, firimituri de coifuri și de scuturi,
O poală de odăjdii argintii și fluturi.
Pentru leacurile din măceșii sânului tău
Am înfruntat mânia lui Dumnezeu.
Vezi? Corabia din zare plutește lin, plecată pe sfert,
Plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert.
Merge marea, merge cerul împovărat de stele.
Numai corabia și noi ne-am oprit între ele.
(Înviere)
Iubirea aceasta îi apare ca o salvare a ființei lui, care se simte nedeplină, incompletă, zbuciumată și neliniștită fără persoana feminină care să îl însoțească în viață.
Iubirea este întruchipată poetic, metaforic ca o insulă, ca o oază de fericire, pe țărmul căreia marea „îți aduce daruri dintr-altă țară,/ Zale rupte, firimituri de coifuri și de scuturi,/ O poală de odăjdii argintii și fluturi”: pentru că iubirea se bucură de tot ce există, dar nu se alipește de lucrurile materiale/ terestre, pe care le admiră ca pe frânturi de frumusețe, oglindiri ale frumuseții dintr-o „altă țară”, Paradisul, în care splendoarea e deplină/ desăvârșită. Să fi avut Arghezi cunoștință de existența unor texte vechi, în care se vorbește despre lucruri purtate pe ape, aduse din Rai? Dan Horia Mazilu, punând în relație câmpia paradisiacă de pe malul Nilului, lângă cetatea Epithimiei, din Istoria ieroglifică (cap. III) a lui Cantemir, cu credința că Nilul izvorăște din Edem, ne comunică următoarele:
„Biblicul fluviu Ghihon sau Gihon, pe care grecii îl numesc Nil, vine de la răsărit, unde Dumnezeu sădise raiul – ab orientem (asta și înseamnă numele lui – ne spune Josephus Flavius în Antichitățile iudaice). Izvorând din raiul pământesc, el trece pe sub Oceanul Indian (este de părere Philostorgios, un istoric al Bisericii din veacul al V-lea), curge apoi subteran, traversează și Marea Roșie și iese la suprafață în Africa pentru a străbate Etiopia în drum către Egipt. S-ar putea ca Nilul lui Cantemir, născut din valurile oceanului, să fie acel Ghihon […].
După cum tot dintr-o foarte veche tradiție a literaturii creștine – cea a «Nilului care transportă din paradisul de sorginte lucruri de preț» – pare a se fi coagulat și imaginea (Cantemir a fost un vizual) edenică, zugrăvită de Camilopardal […] a spațiului udat de fluviul miraculos.
Niște călători prin regatul legendarului „preot Ioan” (textul este din veacul al XVI-lea și este comentat de Jean Delumeau, Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului […]), spațiu fabulos al Orientului aflat în proximitatea raiului pământesc, constată că pe apele Tigrului plutesc crengi de măslin și de chiparos, Eufratul cară ramuri de palmier și de mirt, Ghihonul (Nilul) duce la vale un arbore numit aloe, iar pe Pison (Gange) apar ici-colo cuiburi cu papagali.
Imaginea este însă mult mai veche. Pentru Joinville (secolul al XIII-lea), istoric al cruciadei a VII-a, darurile Nilului erau mult mai diverse și aveau aceeași sursă: «În locul în care Nilul intră în Egipt, oamenii deprinși cu această muncă își aruncă seara plasele desfășurate în apa fluviului; iar la sosirea dimineții ei găsesc în ele marfa prețioasă pe care o aduc în țară: ghimbir, revent, lemn de aloe și scorțișoară. Se spune că mirodeniile vin din paradisul terestru, căzând sub suflarea vântului din arborii paradisului, așa cum în pădure crengile uscate sunt rupte de vânt» (Histoire de Saint Louis […]).
Fluviile aduc, se vede, doar vegetale, mărci ale grădinii („Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit”, Facerea, 2, 8), pe care sunt capabile să le reproducă și în spațiile pe care le traversează. Philostorgios, citat și mai înainte, credea că garoafele care se regăsesc pe malurile fluviului Pison […], contrastând teribil cu goliciunea celorlalte locuri, sunt aduse chiar din paradis”[1].
Așadar, din insula fericirii (configurată simbolic de Arghezi), poetul privește în zare o corabie „(a)plecată pe sfert” și „plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert”, simbol al căutărilor neîncetate, acelor aspirații neobosite de care el s-a îndepărtat, cel puțin pentru moment, găsindu-și liniștea, prin bucuria conjugală.
În mijlocul unei lumi dinamice, în care totul se mișcă („merge marea, merge cerul împovărat de stele”), insula iubirii e un spațiu al neclintirii, așezată între pământ și cer, după cum și corabia de la orizont pare neclintită, suspendată între celor două lumi mișcătoare, a apelor și stelelor. E o instanță a fericirii, pentru că neclintirea nu e o caracteristică a celor pământești, trecătoare, pururea curgătoare.
[1] Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, partea a III-a: Genurile literare, Editura Universității din București, 2000, p. 572-574.