Arghezi. Poezia nupțială [8]
Arghezi nu e pudic, el își descoperă febrilitatea sentimentului și în unele poemele din acest ciclu: „Pășunea mea tu să fii/ Cu păpădii./ Eu să fiu boul tău alb și nevinovat/ Care te-aș fi păscut și rumegat,/ Pe înserate /…/ Culcă-mi-te trândavă pe coarne,/ Fă-te jugul meu de carne,/ Stăpâna mea, frumoasă ca aurul,/ De care tremură taurul.” (Mirele); „Mâinile mele vor să te-mbrace/ În aromate, calde promoroace” (Îngenunchere) etc. Ba chiar scrie: „Pentru leacurile din măceșii sânului tău/ Am înfruntat mânia lui Dumnezeu” (Înviere), referindu-se, probabil, la stabilirea unor relații intime înainte de căsătoria propriu-zisă.
Însă aceste mărturisiri nu țin, la Arghezi, de plăcerea de a fi „pornografic” în versuri (lucru de care a fost acuzat, de altfel, încă din timpul vieții) și nici măcar de dorința, specifică modernismului, de a șoca, ci țin de credința lui intimă că nimic din ceea ce face parte din umanitate nu este apoetic și nu trebuie exclus, prin urmare, din versuri.
Arghezi nu caută lubricitatea în poezie. Dar nici nu ascunde momentele în care este stăpânit de dorință ardentă. Însă nu rămâne niciodată la această dorință trupească, nu o exprimă ca pe un ideal al iubirii, ci ca pe ceva care face parte din povestea de iubire, fără să reprezinte cel mai semnificativ aspect al ei.
În concepția sa, iubirea este deopotrivă pământească și cerească, ca și universul în mijlocul căruia o invită pe noua stăpână a locurilor.
Aspectele sexuale, carnale există, ca în orice poveste de dragoste, dar există și dorința de transfigurare a lor și de eternizare a sentimentului, din care se nasc cele mai frumoase metafore și imagini poetice: „Tu miroși ca marmura și apa din fântână./ Ai scos din uitare o mână,/ Te-ai deșteptat cu genele dese/ Peste minunile puțin înțelese” (Îngenunchere) – versurile acestea, prin calitatea metaforelor, ne amintesc de Ștefan Petică –; „Ochii tăi s-au pus pe slove și cuvinte/ Ca niște albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte,/ Și sugând mierea cărții s-au îmbătat cu ea./ Halucinata științei, vino în grădina mea,/ Unde busuiocul a crescut ca brazii”… (Mireasa).
Versurile de mai sus, din poemul Îngenunchere, vorbesc despre idealul feminin al poetului, despre femeia ideală, care este o Evă abia creată de Dumnezeu: „Ai scos din uitare o mână [din „negura uitării”, din „uitarea oarbă” – în limba lui Eminescu –, din neființă]/ Te-ai deșteptat cu genele dese/ Peste minunile puțin înțelese” (minunile acestui univers, „abia-nțelese, pline de-nțelesuri”, cum ar fi zis geniul romantic).
Femeia miroase „ca marmura” pentru că abia a fost dăltuită, miroase a marmură proaspăt tăiată, proaspăt sculptată. Și miroase ca „apa din fântână”, ca apa de izvor, pentru că este abia născută. Cum spuneam, Arghezi are sentimentul că retrăiește o situație arhetipală. E un Adam care își descoperă Eva care abia a deschis „genele dese/ Peste minunile puțin înțelese”.
Dar tot o situație arhetipală este descrisă și în celălalt poem, Mireasa, în versurile citate mai sus: de data aceasta, Arghezi ia ca reper poetic-existențial Cântarea Cântărilor, pe care nu o interpretează în întregime mistic (așa cum este tâlcuită în Biserică; poate că Arghezi nu cunoștea comentariile patristice la Cântarea Cântărilor), ci și trupește, referindu-se la sensul literal al versetelor. Se pare că poetul i-a oferit spre lectură această carte din canonul biblic, din moment ce „Ochii tăi s-au pus pe slove și cuvinte/ Ca niște albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte”. Arghezi o invită pe „halucinata științei”, pe cea îmbătată de „mierea cărții”, „în grădina mea,/ Unde busuiocul a crescut ca brazii”: sugestie hiperbolizată a unei înmiresmări inimaginabile. Narcotizarea e generată, deci, atât de mirosul busuiocului crescut „ca brazii”, cât și de „mirodeniile sfinte” ale „slovelor”. Arghezi îmbracă chiar cutremurarea erotică în veșmintele lingvistice ale poeziei biblice, mistice, căutând mereu sensul mai înalt al sexualității, desăvârșirea ei în idealitate.