Predică la Duminica a XXV-a după Cincizecime [2021]
Iubiții mei[1],
mila față de oameni și față de animale și față de plante și față de întreaga creație suferindă a lui Dumnezeu izvorăște de la sine, dacă îi iubim pe oameni și dacă iubim întreaga creație a lui Dumnezeu. Și când iubești, atunci te simți responsabil față de tot cel care suferă, față de tot cel care e în nevoie, pentru că nu suporți durerea lui. Când ți-e milă de un om bolnav și suferind, atunci te pui în locul lui, pentru că și tu poți ajunge la fel ca el. Iar când un animal sau o pasăre suferă și nu se pot ajuta pe ei înșiși, atunci simți că tu trebuie să faci ceea ce ei nu pot să mai facă, mai ales dacă e foarte ușor să îi ajutăm.
Vedem online diverse file video cu oameni care au ajutat alți oameni și animale în diverse situații dramatice și acestea sunt profund educative. Au scos broasca țestoasă din plastice și au lăsat-o din nou în mare, au scos vaca din groapa în care căzuse, au intrat în apă ca să salveze un câine, au ajutat la construirea casei pentru niște copii nevoiași, rămași singuri, au fost acolo când oamenii și animalele sufereau și aveau nevoie de ajutor imediat. Și când vedem astfel de exemple bune și noi simțim să facem la fel. Și simțim să facem la fel pentru că suntem vii și compătimim cu cei care sunt în suferință și în necaz. Dar dacă închidem ochii și trecem mai departe, păcătuim! Dacă nici măcar nu putem să ne rugăm pentru oamenii în suferință și să ne pară rău pentru ei, păcătuim grav! Și aceste păcate interioare ne dezumanizează, pentru că ne fac să nu îi mai simțim pe oameni în inima noastră. Și când nu îi mai simțim pe ceilalți, când nu ne mai bucurăm de bucuria lor și când nu ne mai doare durerea lor, înseamnă că am murit duhovnicește, că nu mai suntem vii cu adevărat.
Căci atunci când Sfântul Pavlos ne învăța că e nevoie tot timpul de „a vă bucura cu cei care se bucură [χαίρειν μετὰ χαιρόντων] și [de] a plânge cu cei care plâng [καὶ κλαίειν μετὰ κλαιόντων]” [Rom. 12, 15, BYZ], ne vorbea despre normalitatea inimii noastre. Pentru că inima noastră, atunci când e sănătoasă duhovnicește, adică atunci când se raportează firesc la realitățile de zi cu zi, simte și bucuriile și împlinirile oamenilor, dar și tristețile și dramele lor. Când stai de vorbă cu oamenii și ei ți se confesează, îți spun și bucuriile, lucrurile bune și împlinirile lor în viață, dar și durerile, fricile și neîmplinirile lor. Ți le spun amestecate. Iar tu, dacă ești sensibil la toate în inima ta, știi să te bucuri pentru cele bune, dar și să te întristezi și să compătimești cu el în durerile sale. Nu mimezi bucuria și nici compătimirea, dacă ești un om sănătos duhovnicește, un om sănătos la inimă! Pentru că inima bună, smerită, atentă, iubitoare, le simte pe toate în adevărul lor. Și ea se bucură când simte bucurie și adevăr în viața oamenilor, dar se întristează atunci când simte minciună, când vede fărădelege, când simte păcat nepocăit în viața cuiva.
Însă, cine ține vie inima milostivă? Pocăința continuă și milostenia și ajutorul față de oameni! Când te pocăiești tot timpul pentru păcatele tale, atunci simți durere pentru tot păcatul oamenilor. Când te pocăiești pentru păcatele tale, simți cât de mare rău e păcatul, tot păcatul pe care îl fac oamenii. Și când simți păcatul în tine, te rogi lui Dumnezeu pentru iertarea ta, dar și pentru iertarea întregii lumi. Pentru că simți cu toată ființa ta, că așa cum tu ai nevoie de iertare, toată lumea are nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Și când te pocăiești și te rogi tot timpul, atunci ești milostiv și atent cu oamenii, pentru că știi că numai astfel se îndreaptă oamenii.
Oamenii se îndreaptă când simt binele din noi înșine! Când binele, iubirea, rugăciunea noastră le vorbesc în mod autentic, în mod profund, și îi cheamă și pe ei la pocăință. Dan Puric, într-un interviu recent acordat lui Damian Drăghici, vorbea despre întoarcerea unui tânăr, după ce a făcut mari fărădelegi, pentru că nu a putut să scape de amintirea mamei sale care se ruga în genunchi lui Dumnezeu. A văzut acest lucru în copilăria sa, iar convertirea lui s-a produs după ani de zile. Dar rugăciunea aceea l-a mântuit pe el, l-a scos pe el din viața lui cea rea! Pentru că aceea a fost plină de adevăr, de iubire pentru oameni[2]. Și când oamenii simt că îi iubim și îi prețuim și îi ajutăm cu adevărat, ei sunt bucuroși și recunoscători pentru că au astfel de prieteni. Căci atunci când îți mor prietenii, vezi cât de mult au contat și contează ei în viața ta.
În Evanghelia de azi, cel care L-a ispitit pe Domnul [Lc. 10, 25, BYZ], a vrut „a se îndrepta pe sine [δικαιοῦν ἑαυτὸν]” [Lc. 10, 29, BYZ]. Când ispitești pe cineva cu răutate, când îl iei la bani mărunți, vrei să dovedești că tu ești un om deștept, iar ăla e un prost. Cel care se ocupa cu legea Sfântului Moisis și L-a ispitit pe Domnul în privința vieții religioase, când a văzut că e biruit de Domnul în cuvânt, a vrut să se facă „Drept” prin cuvinte în fața Lui și nu prin fapte. Dar când ești „Drept” de fațadă, în mod fariseic, în mod mincinos, pretinzi că ești așa, dar nu ești! Pentru că omul integru spune ceea ce face. Și el spune ceea ce este prin ceea ce face. Dar când faci una și spui alta, atunci nu poți fi „Drept”, ci ești un șarlatan, pentru că prezinți oamenilor o poveste mincinoasă despre tine însuți.
Când mimezi afectarea, atunci ești penibil, pentru că durerea adevărată nu e teatralizare. Iar când mimezi bucuria și nu ești bucuros, iarăși ești penibil, pentru că omul care se bucură e o bucurie pentru toți și nu o glumă. Pentru că nu poți mima starea ta de spirit fără ca ea să fie observată de oamenii profunzi. Poți să minți pe unul, pe trei, pe zece, dar nu la nesfârșit, pentru că ceea ce ești iese la iveală. Și ceea ce iese la iveală e adevărata ta stare interioară, adică nefericirea și neîmplinirea ta.
Dar Domnul nu i-a spus în față aceluia că e un șarlatan și nici nu a întrerupt discuția cu el, ci El i-a vorbit despre o situație de viață, despre ceva concret! I-a vorbit despre cum arată omul bun, deși știa foarte sigur că și acela știe cum arată acesta. Dar, pentru ca să ne învețe să avem răbdare în discuțiile cu oamenii și multă înțelepciune și perspicacitate, Domnul îi vorbește despre ceea ce și omul legii știa: despre omul bun. Îi vorbește despre ceea ce știa foarte bine. Și această strategie predicatorială, aceea de a prezenta ceea ce oamenii știu foarte bine, cu scopul de a-i băga în corzi, pentru a-i face să dea răspunsul corect, chiar și dacă ei nu vor să îl dea, e întotdeauna folosită cu succes în avocatură, cât și în viața duhovnicească. Pentru că îl pui pe cel acuzat în situația de a recunoaște normalitatea. Cum să mai nege cineva nevoia de ajutor, când tu îi vorbești despre cum părinții lui l-au ajutat în viață, atunci când el a fost grav bolnav? Și cum să mai nege cineva binele și nevoia de bine din societate și din lume, când tu îi vorbești în mod punctual de binele primit în viața lui?
Cel care vrea să îți ia viața, are, la rândul lui, moartea foarte aproape de el. Căci dacă vrea să îți dea ție cu un topor în cap, același topor e foarte aproape de el, și e nevoie doar de altcineva care să îl lovească. Și când Domnul a spus: „căci toți care au luat sabia prin sabie vor muri [πάντες γὰρ οἱ λαβόντες μάχαιραν ἐν μαχαίρᾳ ἀποθανοῦνται]” [Mt. 26, 52, BYZ], ne-a spus că oricine ucide pe aproapele lui, se omoară pe sine însuși. Și nu trebuie să iei sabia sau pistolul și să-l ucizi pe un altul, ci e nevoie să îi iei salariul, să îi iei dreptul de a munci, să îl vorbești de rău, să minți despre el vrute și nevrute, pentru ca să îl omori cu zile. Fiindcă orice lucru pe care îl facem împotriva altora e un lucru pe care îl facem împotriva noastră. Și când îi batem și îi înjurăm și îi calomniem pe alții, atunci ne omorâm pe noi înșine, pentru că păcătuim cu păcate grele.
De aceea, a-i iubi pe oameni înseamnă a-i zidi duhovnicește, a le ajuta lor ca să se mântuie, pe când a lupta împotriva lor înseamnă a lupta împotriva mântuirii tale. Și când Domnul îl pune la zid cu întrebarea despre bine, despre cine a făcut bine, despre cine a fost aproapele celui căzut între tâlhari, omul a fost nevoit să răspundă adevărul: „Cel care a făcut milă cu el [Ὁ ποιήσας τὸ ἔλεος μετ᾽ αὐτοῦ]” [Lc. 10, 37, BYZ].
Căci el știa adevărul, știa cine e aproapele nostru, dar dorea să se dea de „deștept” înaintea Domnului. Pentru că îl interesa laudele oamenilor și nu să le facă bine în mod real. Dar pe Domnul nu Îl interesează laudele și buna impresie despre noi înșine, ci faptele noastre bune! De aceea, El îi spune: „Mergi și fă [și] tu asemenea [Πορεύου καὶ σὺ ποίει ὁμοίως]!” [Lc. 10, 37, BYZ]. Mergi și fă și tu milă! Fă milă ca samaritisul[3], căruia i s-a făcut milă de cel rănit [Lc. 10, 33, BYZ]!
Și când ți se face milă de cineva, atunci știi și ce poți să faci pentru el. Căci poți să faci ceea ce poți să faci atunci, pe loc, cu lucrurile pe care le ai la îndemână. Poți să suni ca să vină salvarea. Poți să îl ridici de jos pe cel căzut. Îi poți da un ban. Poți să vorbești cu el. Poți să îl trimiți undeva, unde îi va fi bine. Te poți ruga pentru el. Căci putem să facem ceea ce putem să facem. Numai el să nu ne rămână indiferent!…
Însă eu știu, cum știți și dumneavoastră, că nu putem ajuta pe toată lumea! Nu putem și nici nu vom putea să ajutăm pe toată lumea. Dar inima trebuie să ne doară întotdeauna că nu putem să ajutăm pe toată lumea cu tot ceea ce are nevoie fiecare. Și trebuie să ne rugăm pentru binele și pentru mântuirea întregii lumi, chiar dacă vedem împotrivirea în masă a omenirii față de voia lui Dumnezeu. Pentru că durerea și rugăciunea pentru toți, adică asumarea întregii lumii în viața noastră, ajută întreaga lume, iar pe noi ne ține sănătoși duhovnicește.
Această asumare duhovnicească a întregii lumi e ca viața din jurul nostru: nu putem să trăim fără ea. La o primă impresie, credem că putem să facem abstracție de ceilalți și de întreaga existență, dar noi suntem una, o singură creație a lui Dumnezeu. Și viitorul nostru e unul împreună, pentru că ne pregătim pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru Împărăția comuniunii celei veșnice.
Mâine începem Postul Nașterii Domnului și vom posti cu toții după puterile noastre. Ne vom ruga și vom posti și vom munci împreună, pentru că Biserica e Școala comuniunii celei duhovnicești. Și aici ne pregătim noi pentru viața cea veșnică, prin fiecare lucru pe care îl facem.
De aceea, iubiții mei, dacă suntem vii și atenți la tot ceea ce se petrece în jurul nostru, să reacționăm creștinește la realitate! Adică să reacționăm prin intermediul iubirii și al bunătății și al facerii de bine. Pentru că bunătatea ne sădește în inimile oamenilor și ne face vii pentru totdeauna. Ceea ce am făcut bine e un lucru bine făcut și el inspiră mereu pe oameni, dar pentru răul nostru trebuie să ne pocăim toată viața, chiar dacă l-am spovedit și pentru el am fost iertați de Dumnezeu, căci trebuie să pomenim totdeauna căderile noastre cele cumplite. Și dacă le pomenim, atunci ne arătăm recunoscători față de Dumnezeu, față de Cel care ne-a iertat și ne iartă pe noi pururea. Căci fără El nu am fi putut să ne ridicăm din moartea noastră, pentru ca să fim vii împreună cu El.
Așadar, nu vă uitați la păcatele dumneavoastră, oricât de multe și de mari ar fi, ci la iubirea Lui față de noi, la Cel care ne iartă pe noi din destul! Veniți la El și fiți vii împreună cu El! Pentru că nu vă veți putea bucura cu adevărat, dacă El nu vă iartă și nu vă luminează și nu vă înseninează pururea.
Lăsați-L pe Dumnezeu să vă bucure! Lăsați-L pe El să vă învețe marea Sa milă față de noi! Fără mila Lui nu aș fi învățat nimic și nu aș fi fost nimic, pentru că aș fi rămas în moartea mea. Dar pentru că m-am încrezut în mila Lui mai mult decât în orice altceva, de aceea am îndrăznit întru El și m-am bucurat în mod inexprimabil.
Și dumneavoastră puteți face la fel! Și dumneavoastră vă puteți umple de mila Lui, pentru ca să fiți vii pentru veșnicie! Amin.
[1] Începută la 8. 53, în zi de marți, pe 9 noiembrie 2021. După ploaie, cer înnorat, 8 grade, vânt de 10 km/ h.
[2] Spre finalul interviului: https://www.youtube.com/watch?v=t2kWzrzp3Gg.
[3] De la forma de N. σαμαρείτης existentă în Lc. 10, 33, BYZ.