Arghezi. Poezia nupțială [9]
Arghezi, ca și Eminescu, mai înainte, a învățat din lecția dragostei năvalnice care a sfârșit în eșec. Nu a fost deloc ispitit să repete povestea la nesfârșit, indiferent de consecințe. Nu a cântat erosul pentru eros. Dimpotrivă, s-a căit pentru impulsul erotic care l-a determinat ulterior să părăsească Mănăstirea: „Femeie scumpă și ispită moale! Povară-acum, când, vie, te-am pierdut,/ De ce te zămislii atunci din lut/ Și nu-ți lăsai pământul pentru oale?” (Jignire).
După această experiență dureroasă, la ceasul ispitei, el a răspuns: „Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,/ S-apropiem vecia mai repede de noi./ Păstrează-ți sărutarea, ca florile otrava,/ Ca să o dăm țărânii întreagă înapoi” (Restituiri). Avea sentimentul, pe care numai reflecția religioasă, ortodoxă, ți-l poate da, că „N-au mai rămas prea multe de-nvins și de știut./ Șoseaua se strâmtează”, adică drumul vieții, și „ne-apropiem” de moarte. Era încă departe de ea, în realitate, dar știa foarte bine că tentației i se opune gândul la moarte.
„De ce n-ai fi voluta de tămâie,/ Și singură mireasma, din tine să rămâie?” – întreba poetul, din pragul altor iubiri – , astfel încât „Iubirea ta să fie asemeni unui rit,/ Ca sufletul de rugă să iasă-ntinerit” (Stihuri)…
Versurile incandescente din opera lui Arghezi sunt, cum spuneam și altădată, ilustrarea credinței lui că nimic din simțirea și trăirea umană nu este apoetic, după cum, la fel, nimic din câte există în univers nu este de exclus din universul poeziei. Dar el nu a făcut niciodată un ideal din erosul dezlânat și deșănțat. Ba chiar i-a stat împotrivă, s-a opus ispitelor, după cum versurile sale dau mărturie.
De aceea, îndrăgostindu-se de Paraschiva, a avut sentimentul că „m-am vindecat și m-am născut” (Înviere). Mai târziu, într-o poezie dedicată ei, intitulată Pasul dulce, păstrându-i amintirea vie, scrie: „Tu pricepeai din gest. Într-o privire/ Păstrai comoara ce-mi lipsea/ Și cunoșteai și din închipuire/ Ce bolți de cer vegheau asupra mea”.