Zi: 20 noiembrie 2021

Iubiții mei[1],

dacă duminica trecută, la începutul postului, Domnul ne-a spus că El e Samaritisul [Σαμαρείτης] [Lc. 10, 33, BYZ] cel mult milostiv, adică Străinul cel prea mult milostiv, Cel pe care noi nu Îl cunoaștem, dar trebuie să Îl cunoaștem neapărat, pentru a ne mântui, în praznicul de astăzi o avem în față pe Maica Lui, pe Născătoarea de Dumnezeu, care intră la vârsta de 3 ani în Templu[2] pentru ca să se dăruie cu totul lui Dumnezeu. Pentru că nu Îl poți cunoaște pe El cu adevărat, dacă nu te dărui cu totul Lui. Și după cum El ne este necunoscut nouă, tot la fel ne este necunoscută și Maica Lui, dacă nu ne apropiem de El și de Maica Lui cu toată evlavia noastră. Pentru că Domnul ne cere să Îl cunoaștem pe El, cât și pe Maica Lui, prin rugăciune și curăție, prin evlavie și sfințenie.

Toată Scriptura Vechiului Testament vorbește despre Domnul, despre El dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și despre întruparea, viața, slujirea și mântuirea pe care ne-a adus-o El. Vechiul Testament ne vorbește tainic, dar explicit despre Domnul, pentru că ne învață să Îl vedem cu ochii credinței. Și când încep Evangheliile, ele ne vorbesc despre Iisus Hristos, despre Fiul Tatălui, ca despre Cel ce S-a întrupat din Preacurata Fecioară Maria și S-a făcut om. S-a făcut Dumnezeu și om pentru noi și pentru mântuirea noastră, pentru că Și-a asumat pentru veșnicie umanitatea noastră din uterul Maicii Sale. Pentru că noi avem un singur Hristos și El are o singură Mamă, pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Pururea Fecioară Maria. Și ea s-a pregătit în toată copilăria ei pentru a fi Slujitoarea lui Dumnezeu, ajungând la o înălțime inimaginabilă a sfințeniei. Tocmai de aceea și Dumnezeul nostru treimic a binevoit numai întru ea, fapt pentru care Domnul S-a întrupat din pântecele ei. Și a binevoit întru ea [Ps. 44, 12, LXX][3], pentru că toată frumusețea ei era înăuntrul ei [Ps. 44, 14, LXX][4], adică sfințenia ei cea copleșitoare.

Însă, în comparație cu cel străin de neamul nostru, care este altfel decât noi după limbă și obiceiuri, dar nu e în mod neapărat și un om valoric, Străinul care Se întrupează din Fecioară e Însuși Făcătorul nostru, Cel care ne-a făcut după chipul și după asemănarea [κατ᾽ εἰκόνα καὶ καθ᾽ ὁμοίωσιν] [Fac. 1, 26, LXX] Sa. Adică El, Cel care pare Străin, Care pare de departe, din cer, e Cel mai bun și intim Prieten al nostru, e Cel mai apropiat de noi, pentru că El ne-a făcut pe noi pentru comuniunea cu Sine. Noi nu Îl știam pe El, pe Cel care ne-a făcut, pentru că noi nu am existat mai înainte ca să fim creați de El. Dar El, Cel care ne-a făcut pe noi, ne-a cunoscut pe noi din veșnicie, mai înainte ca să ne creeze, și El știe toate ale noastre, mai înainte ca noi să trăim și să murim. Pentru că existența noastră I-o datorăm cu totul Lui. De aceea, când El vine la noi și Se face om, nu vine ca la niște străini și nu este un Străin pentru noi. Căci El vine la ai Săi [In. 1, 11, BYZ], la lucrurile mâinilor Sale, la creația Sa. Și dacă noi Îl primim cu toată inima, atunci înțelegem că El ne iubește Cel mai mult dintre toți, pentru că El ne-a iubit mai înainte ca noi să existăm [I In. 4, 19, BYZ][5]. Și dacă existența noastră se datorează iubirii Lui celei veșnice, atunci existența noastră e din iubire enormă, din iubire dumnezeiască și nu e o întâmplare. Și dacă existența noastră pe pământ nu e o întâmplare, atunci nici viețuirea noastră aici nu trebuie trăită la întâmplare. Pentru că noi trebuie să trăim dumnezeiește, căci suntem chemați la a fi proprii relației cu Dumnezeu, cu Făcătorul nostru Cel veșnic.

Însă, așa cum subliniam și în predica de anul trecut, citându-l pe Sfântul Nicolaos Cabasilas, Dumnezeu nu a ajutat-o în mod special pe Fecioara Maria ca să-și sfințească viața sa[6]. Dar ea, prin râvna ei desăvârșită pentru sfințenie, a biruit tot păcatul în mod desăvârșit în ființa ei, fiind fără de păcat în toată viața sa, deși a primit același har cu toți oamenii care vor să se mântuie. De unde înțelegem, că nu Dumnezeu nu ne dă har, ci noi nu adăugăm râvna vieții curate, desăvârșite, la harul Lui, pentru ca să ne mântuim. Pentru că El „voiește [ca] toți oamenii să fie mântuiți [πάντας ἀνθρώπους θέλει σωθῆναι ]” [I Tim. 2, 4, BYZ], dar trebuie să voim și noi același lucru cu El. Și dorim să ne mântuim, când conlucrăm întru toate cu Dumnezeu, împlinind voia Lui cea sfântă și mântuitoare pentru noi.

Preacurata Stăpână a fost dusă și închinată lui Dumnezeu la Templu la vârsta de 3 ani, pentru că fusese primită de Sfinții ei Părinți prin rugăciune, post, lacrimi și prin această făgăduință. Ducerea ei la Templu a fost împlinirea făgăduinței lor față de Dumnezeu. Dar ea nu a fost dusă cu forța la Templu, pentru că ea însăși dorea mai mult decât ei să Îi slujească lui Dumnezeu. Căci atunci când a fost dusă la Templu, Preotul Domnului „a pus-o pe ea pe a treia treaptă a jertfelnicului și Domnul Dumnezeu a turnat har asupra ei [καὶ ἔβαλλε Κύριος ὁ Θεὸς χάριν ἐπ’ αὐτήν]. Și a jucat [cu] picioarele ei și a iubit-o pe ea toată casa lui Israil”[7]. Pentru că ceea ce au dorit părinții ei a dorit și ea, dar, mai întâi de toate, Dumnezeu Însuși a dorit-o pe ea, pe cea care a dăruit-o părinților ei prin asceză și prin făgăduință sfântă.

„Iar Maria era în templul Domnului îngrijită ca o porumbiță [ὡσεὶ περιστερὰ] și primind mâncare din mâna Îngerului [ἐκ χειρὸς Ἀγγέλου]”[8]. A Sfântului Arhanghel Gavriil[9]. Pentru că a trăit acolo în cea mai mare curăție și sfințenie până la vârsta de 12 ani[10].

– Cine a primit-o în Templu?

– „Zaharias [Ζαχαρίας], marele Arhiereu [ὁ μέγας Ἀρχιερεύς]”[11], ne spune prima cântare liturgică a praznicului! Iar dintr-o alta aflăm că Arhiereul Zaharias e Sfântul Arhiereu Zaharias, cel bătrân cu vârsta, tatăl Sfântului Ioannis Botezătorul[12]. Și a fost adusă de către Părinții ei, de către Sfinții Ioachim [Ἰωακεὶμ] și Anna [Ἄννα][13]  la Templu, însoțiți fiind de fecioare evlavioase și care aveau în mâinile lor făclii aprinse[14]. Iar aceste fecioare apar în Sfânta Icoană a praznicului, alături de Preacurata Stăpână, și dimpreună cu Sfinții Zaharias, Ioachim și Anna[15]. Iar în aceeași Icoană indicată, o vedem pe Preacurata stăpână în înălțimea Templului, cum e hrănită și povățuită de Arhanghelul Domnului. Pentru că viață îngerească a trăit acolo, înaintea Domnului, cea care s-a făcut mai sfântă decât toată creația lui Dumnezeu.

De aceea, Preacurata Stăpână e numită în Slujba zilei templul [τὸν ναὸν] în care El sălășluiește și tronul [τὸν θρόνον] lui Dumnezeu[16], pe care El Se odihnește. Și când Îl odihnești pe Dumnezeu înseamnă că ești cu totul sfântă pentru El. Pentru că ea I s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu.

– Și unde a locuit în Templu Născătoarea de Dumnezeu?

„Întru Sfânta Sfintelor [Τῶν Ἁγίων εἰς Ἅγια]”, fiind Sfântă și fără de prihană [ἡ Ἁγία καὶ ἄμωμος], prin Sfântul Duh aducându-se [ἐν Ἁγίῳ Πνεύματι εἰσοικίζεται] acolo[17] și de Arhanghelul Domnului fiind hrănită. Și a locuit în Sfânta Sfintelor din Templu, pentru că acea parte a lui o închipuia tocmai pe ea, pe cea care a avut în pântecele ei pe Cel mai presus de toate.

În cântarea de dinaintea vohodului de la Lumină lină…, se subliniază din nou că Stăpâna noastră a fost hrănită în Sfânta Sfintelor, dar că a fost hrănită de Gavriil [Γαβριὴλ], de Arhanghelul Domnului. Căci Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Arhanghel Gavriil ca să o hrănească pe cea cu totul fără de prihană [τὴν πανάμωμον][18]. Și când se spune că Născătoarea de Dumnezeu a fost cu totul fără de prihană, se spune că a fost fără de păcat în viața ei, pentru că a nu a săvârșit niciun păcat în toată viața ei.

De aceea, „astăzi Sfintele Sfinților se bucură [σήμερον τὰ τῶν Ἁγίων Ἅγια ἀγάλλονται] și corul Îngerilor în mod tainic prăznuiește [καὶ ὁ χορὸς τῶν Ἀγγέλων μυστικῶς πανηγυρίζει]”[19]. Pentru că noi o prăznuim, împreună cu toți Sfinții și cu toți Îngerii lui Dumnezeu, pe Maica lui Dumnezeu și pe Stăpâna lumii, pe cea mai sfântă decât întreaga făptură. Și cine se bucură împreună cu membrii Împărăției lui Dumnezeu, acela se bucură dumnezeiește. Pentru că se bucură în aceeași slavă a lui Dumnezeu în care ei locuiesc în Împărăția Lui. Căci noi toți suntem chemați să trăim de pe acum în slava Lui, cu toată sfințenia, pentru ca să ne învrednicim de împreuna viețuire cu Sfinții și cu Îngerii Lui întru Împărăția Sa.

Dar pentru ca să trăiești în sfințenie, trebuie să fii mereu omul care dăruie, care se dăruie tuturor. Și pe cele pe care le dărui, pe acelea le ai pentru veșnicie, pe când pe cele pe care le păstrezi egoist, pe acelea le pierzi definitiv. După cum ne-a spus Domnul în finalul parabolei de azi: „Așa [este cu] cel care își strânge lui comoară și nu se îmbogățește întru Dumnezeu [καὶ μὴ εἰς Θεὸν πλουτῶν]” [Lc. 12, 21, BYZ]. Pentru că îmbogățirea întru Dumnezeu înseamnă îmbogățirea ta prin milostenie. Cu cât dărui tuturor, cu atât primești mai mult har și mai multă curățire de păcate și mai multă libertate duhovnicească și mai multă iubire pentru Dumnezeu și pentru semenii tăi. Dăruirea te învață taina îmbogățirii întru Dumnezeu. Milostenia te învață sfințenia, iubirea, curăția lui Dumnezeu. Pentru că, pe cât dărui, pe atât te eliberezi interior de patimi, pe atât te dezlipești de lucruri cu inima ta și te simți tot mai ușor, tot mai liber înaintea tuturor.

Ținerea la averi înseamnă urâre de sine. Pentru că ești nemilostiv și nu dorești să te mântui. Dar dăruirea lor, a bunurilor tale, înseamnă eliberare de egoism, înseamnă libertate duhovnicească, înseamnă să te bucuri din toată inima. Pentru că numai atunci când dărui te bucuri cu adevărat. Când dărui și îi bucuri pe oameni.

Oricât de mult sau de puțin am avea, dacă nu dăruim, nu cunoaștem marea de har care coboară în inima celui care e milostiv. Trebuie să faci asta și vei înțelege! Dacă nu vei înțelege, înseamnă că nu ai dat din toată inima ta. Căci cel care dăruie cu toată inima, acela se bucură cu toată inima de slava lui Dumnezeu.

Să dăruim cu inimă bună tuturor! Să iertăm toate oamenilor! Pentru că așa ne iartă și nouă Dumnezeu. Căci El ne umple pe noi de iertarea Sa după marea Sa milă și nu după netrebnicia noastră. El ne iartă ca un Dumnezeu, pe când noi iertăm ca niște oameni. Și iertarea Lui înseamnă viața noastră cea veșnică, bucuria și pacea noastră. Amin!

---

[1] Începută la 17. 43, în zi de miercuri, pe 17 noiembrie 2021. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Protoevanghelia lui Iacovos, 7. 2, în The Apocryphal Gospels. Texts and Translations, edited by Bart D. Ehrman and Zlatko Pleše, Pub. Oxford University Press, 2011, p. 48.

[3] „Că a dorit împăratul frumusețea ta [ὅτι ἐπεθύμησεν ὁ βασιλεὺς τοῦ κάλλους σου], că el este domnul tău [ὅτι αὐτός ἐστιν ὁ κύριός σου]”. Împăratul fiind Dumnezeu.

[4] „Toată slava ei [πᾶσα ἡ δόξα αὐτῆς], a fiicei împăratului [θυγατρὸς βασιλέως], [este] înăuntru [ἔσωθεν]”.

[5] „Căci El [mai] întâi ne-a iubit pe noi [ὅτι Αὐτὸς πρῶτος ἠγάπησεν ἡμᾶς]”.

[6] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Praedicationes (vol. 17), Teologie pentru azi, București, 2021, p. 172-173.

[7] Protoevanghelia lui Iacovos, 7. 3, în The Apocryphal Gospels. Texts and Translations, ed. cit., p. 48.

[8] Protoevanghelia lui Iacovos, 8. 1, în The Apocryphal Gospels. Texts and Translations, ed. cit., p. 48.

[9] Cf. Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1927, p. 334.

[10] Protoevanghelia lui Iacovos, 8. 2, în The Apocryphal Gospels. Texts and Translations, ed. cit., p. 48.

[11] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov21.html.

[12] Cf. Ibidem. Fragmentul la care mă refer: „καὶ χαίρει Ζαχαρίας ὁ πρέσβυς, ὁ γενέτης τοῦ Προδρόμου”.

[13] Ibidem. Căci „ἐκ τοῦ Κυρίου λαβόντες, ἐπαγγελίας καρπόν, Ἰωακεὶμ καὶ Ἄννα, τοῦ Θεοῦ τὴν Μητέρα, εὐπρόσδεκτον θυσίαν, ἐν τῷ Ναῷ, προσενήνοχαν σήμερον”.

[14] Ibidem: „καὶ ταύτης αἱ παρθένοι ταῖς ἀρεταῖς, ἐγκοσμούμεναι ἔμπροσθεν, λαμπαδουχοῦσαι προσέφερον τῷ Θεῷ”.

[15] A se vedea Sfânta Icoană a praznicului de aici: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx.

[16] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov21.html. [17] Ibidem.

[18] Ibidem. Textul la care mă refer e acesta: „Μετὰ τὸ τεχθῆναί σε, Θεόνυμφε Δέσποινα, παρεγένου ἐν Ναῷ Κυρίου, τοῦ ἀνατραφῆναι εἰς τὰ Ἅγια τῶν Ἁγίων, ὡς ἡγιασμένη. Τότε καὶ Γαβριὴλ ἀπεστάλη πρὸς σὲ τὴν πανάμωμον, τροφὴν κομίζων σοι”. [19] Ibidem.