Predică la Duminica a XXX-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

duminică, la praznicul Născătoarei de Dumnezeu, subliniam faptul că a dărui înseamnă a ne îmbogăți duhovnicește. Că a dărui înseamnă a avea din destul și pentru veșnicie, pe când a nu da nimic nimănui înseamnă a pierde totul pentru veșnicie. Căci milostenia nu este o sărăcire a noastră, ci o îmbogățire a noastră veșnică, atâta timp cât Dumnezeu ne umple de slava Lui pe măsura deschiderii noastre interioare față de semenii noștri.

Iar în această duminică tot problema bogăției ne stă înainte! Pentru că alipirea de averea noastră, de ceea ce avem și suntem, este un obstacol catastrofal pe calea mântuirii noastre. Căci Dumnezeu dorește să vindem toate ale noastre sau să trăim cu ele ca și când nu le-am avea, pentru ca să Îi urmăm Lui [Lc. 18, 22, BYZ]. Iar dezlipirea noastră interioară de averile pe care le deținem, de demnitățile pe care le avem, de iubirea de noi înșine ne face să avem comoara [θησαυρὸν] [Ibidem] lui Dumnezeu în noi înșine. Și comoara Lui este slava Lui coborâtă în noi. Și aceasta, slava Lui cea veșnică, ne face pe noi să fim ceruri raționale ale lui Dumnezeu, pentru că Îl odihnim pe El în noi înșine.

Ca să împlinești poruncile lui Dumnezeu trebuie să te faci pe fiecare zi ca El. Dacă ești lipit de ale tale, de cine ești tu și de ceea ce faci tu, ești tot mai mult ca tine, ca egoistul care ai ajuns. Și pentru aceasta, tu nu suporți cu adevărat voia lui Dumnezeu. Ea te enervează, te dezgustă…Dar dacă ai în tine puterea pocăinței celei dumnezeiești, aceea care te face ca mereu să renunți la tine și la ceea ce ai pentru a-I sluji lui Dumnezeu, atunci pe fiecare zi trăiești o dezbrăcare reală de tine însuți pentru a te îmbrăca în mod conștient cu voia lui Dumnezeu, cu ceea ce El vrea să fii.

Orice renunțare la vreun păcat sau la vreun viciu e o umplere de adevăr a persoanei noastre. Când renunți la patima care te umplea de rău înțelegi ce rău producea ea în tine însuți. Trebuie să faci această constatare interioară între înainte și după renunțarea la patimă pentru ca să înțelegi că toate patimile sunt o umplere a noastră cu minciună. Fiindcă atunci când ești pătimaș pentru bani, pentru plăcere, pentru puterea socială, crezi că viața pleziristă și importanța socială sunt o împlinire reală a ta. Dar când înțelegi, în mod minunat, că împlinirea reală nu are de-a face cu lumea asta și cu ceea ce ne înconjură și nici măcar cu noi înșine, ci cu ceea ce Îl lăsăm să facă pe Dumnezeu în noi înșine, atunci trăim șocul real și mântuitor al vieții noastre. Pentru că nu ne mai legăm de noi înșine și de ceea ce vedem aici, în lumea de față, ci de Dumnezeu și de viitorul cel veșnic împreună cu El.

Pocăința este cea care ne trezește la realitate! Ea e cea care ne face să vedem veșnic. Pentru că viața de aici, de pe pământ, ne este dată de Dumnezeu pentru a conștientiza dimensiunea veșnică a persoanei noastre și a nevoii noastre reale, profunde, abisale de a crește în relația noastră cu Dumnezeu și cu Sfinții și cu Îngerii Lui și cu întreaga umanitate și creație a lui Dumnezeu. Viața de acum e pentru ca noi să conștientizăm că suntem persoane veșnice. Că viața noastră nu se termină în istorie, ci ea e veșnică, pentru că Dumnezeu ne-a creat tocmai cu această vocație: a comuniunii veșnice cu Sine și cu toți membrii Împărăției Sale.

Și dacă ajungem să înțelegem perspectiva veșnică a vieții noastre, că noi nu vom muri niciodată, ci vom trăi veșnic, ca ființe transfigurate de El, atunci înțelegem că voia lui Dumnezeu este tocmai împlinirea noastră veșnică. Și când Domnul vorbește despre poruncile Lui în Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27] și ne spune că ele sunt pentru ca noi să renunțăm la toate ale noastre și pentru a-I urma Lui, nu ne spune altceva decât că voia Lui e împlinirea noastră veșnică. Căci atunci când noi vom pleca de aici, din lumea văzută, în viața veșnică, vom avea numai raportarea noastră continuă la El și la membrii Împărăției Sale și la semenii noștri. După cum ne-am alipit duhovnicește de El și de toți ceilalți, așa vom fi pentru veșnicie. Pentru că viața după poruncile Lui e interiorul sufletului nostru cu care plecăm de aici.

Ce am gândit, ce am trăit, ce am simțit, ce am scris, ce am făcut împreună cu Dumnezeu, astea toate sunt eu, atunci când voi pleca de aici, de pe pământ. Pentru că toate s-au întipărit în sufletul meu și m-au schimbat pe mine. Tot ce am făcut m-a făcut să fiu eu însumi. Și de aceea, când comoara ta e în tine, în sufletul tău, când ești împreună cu Dumnezeu, cu Cel care te umple de comorile Lui cele veșnice, atunci ești un om care ai totul. Dar dacă alegi să nu-L ai pe El în tine, atunci ești cu totul singur, pentru că nu te ai nici pe tine.

Și de ce nu mă am pe mine fără El? Pentru că nu mă pot împlini veșnic fără El! Viața cu El este viața mea reală, viața mea veșnică, împlinirea mea totală, desăvârșită. Viața mea cu El implică comuniunea cu El și cu întreaga existență, adică asumarea tuturor în viața mea. Iar dacă eu împlinesc poruncile Lui, asta se vede din cât îmi asum eu întreaga creație. Pentru că noi nu trebuie să ne asumăm doar pe cei săraci, cărora trebuie să le împărțim din cele ale noastre, ci trebuie să ne asumăm întreaga creație și existență în viața noastră, în asceza noastră. Vrăjmașul nostru, indiferentul față de noi, străinul față de noi, cel pe care nu îl cunoaștem, cel pe care nu îl vom cunoaște niciodată, cel de peste țări și mări, trebuie să fie în atenția, în grija noastră. Căci trebuie să ne îngrijim de toți în mod duhovnicește. Trebuie să îi purtăm pe toți cei adormiți, pe toți cei vii și pe toți câți vor exista pe fața pământului în rugăciunea și în iubirea noastră.

Cu alte cuvinte, Biserica se îngrijește de întreaga existență, pentru că Biserica e Dumnezeu împreună cu oamenii credincioși Sieși, îngrijindu-Se de toți ai Lui. Și Dumnezeu Se îngrijește de toți ai Lui, de toți cei pe care i-a creat, pentru că El îi vrea pe toți aici, în Biserica Sa. Biserica are mâinile întinse către fiecare dintre noi, pentru că ea ne dorește pe toți să fim ai ei și ai lui Dumnezeu. Și ne dorește pe toți, pentru că dorește să ne schimbe pe toți dumnezeiește, prin slava Lui, pentru a fi proprii relației noastre veșnice cu Dumnezeu.

Dar dacă minimalizezi și excluzi din viața ta Biserica Lui, această instituție unică, divino-umană, neapărată pentru fiecare dintre noi, în care toți ne naștem și creștem pentru veșnicie în relația cu Dumnezeu, nu te vei împlini niciodată în viața ta. Pentru că numai aici ne pregătim dumnezeiește pentru veșnicia noastră. Căci pregătirea pentru veșnicie este eclesială, e comunională, e universală. Tot omul e chemat să fie parte constitutivă a Bisericii și să trăiască comunional cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui și cu toți semenii săi. Și dacă trăiești bisericește zi de zi, adică împlinind poruncile lui Dumnezeu, și cu deschidere veșnică spre toți, atunci trăiești comunional, trăiești cu Dumnezeu, trăiești ca un om care se împlinește continuu.

Arhonul [ἄρχων] [Lc. 18, 18, BYZ], stăpânitorul, omul marcant în societate, nu s-a putut dezlipi de averile lui pentru a-I urma lui Dumnezeu [Lc. 18, 23], pentru că el nu urmărea o viață sfântă, una în care să se facă tot mai mult ca Dumnezeu. Pentru el, poruncile lui Dumnezeu erau exterioare vieții lui, pentru că nu îi stricau patimile. Pentru că el le împlinea ca unul care se duce la muncă de nevoie și nu pentru că e bucuros să muncească. Dar dacă le-ar fi împlinit cu adevărat, el ar fi fost bucuros la orice oră din zi și din noapte să lase toate pentru El, pentru că Dumnezeu ar fi fost reala lui împlinire.

– Ce înseamnă să intri întru Împărăția lui Dumnezeu [Lc. 18, 25, BYZ]?

– Înseamnă să Îl lași pe Dumnezeu să coboare în tine prin slava Lui și să Îl asculți pe El în tot ceea ce te învață! Dar pentru ca El să vină întru tine trebuie să te botezi sacramental în Biserica Lui. Trebuie să te botezi în numele Dumnezeului nostru treimic pentru ca să te faci fiul Treimii și să te umpli de slava cea veșnică a Treimii. Și apoi să trăiești pe fiecare zi în poruncile lui Dumnezeu, aici, în Biserica Sa, pentru ca să te faci vrednic de Împărăția Lui.

Pentru că în Împărăția Lui intrăm nu după moartea noastră, ci odată cu Botezul nostru! De când slava lui Dumnezeu intră în noi de la Botez, de atunci ne facem moștenitori ai Împărăției Sale. Numai că orice păcat al nostru nepocăit ne face să cădem din slava Lui, din Împărăția Sa! Și e nevoie mereu și mereu de împăcarea noastră cu Dumnezeu prin Dumnezeiasca Spovedanie și de unirea sacramentală cu El prin Dumnezeiasca Euharistie. Pentru ca noi să fim vii duhovnicește, adică să avem viața Lui în noi înșine, adică slava Lui.

De aceea, mântuirea este un proces interior divino-uman, cu multe suișuri și coborâșuri, care ține toată viața noastră, pentru că divino-umane sunt toate ale Bisericii și pline de multă nevoință sfântă. Ea se primește de la Dumnezeu în dar și noi o pierdem de multe ori prin păcatele noastre cele multe și grele. Primim mântuirea lui Dumnezeu la Botez, în dar, fiind cu totul darul lui Dumnezeu pentru noi și o reprimim după ce ne spovedim și ne împărtășim cu Dumnezeu și trăim o viață sfântă. Căci prin orice păcat al nostru noi cădem din mântuirea Lui, adică din relația veșnică cu El și din simțirea slavei Sale celei veșnice și necreate, dar prin iertarea Lui și prin unirea sacramentală cu El și prin toată curățirea noastră interioară de patimi, noi trăim mântuirea cea veșnică a lui Dumnezeu.

De aceea, nu putem considera că suntem pe calea mântuirii noastre fără a avea în noi în mod continuu, în mod simțit și conștient, slava cea veșnică a lui Dumnezeu și fără a fi luminați de Dumnezeu din destul și fără a vedea, pe măsura curățirii noastre interioare, slava Lui cea prea înveselitoare încă de aici, de acum. Căci viața cu Dumnezeu nu e o metaforă goală de conținut, ci e prezența Lui reală, prin slava Sa, în noi înșine, care este conștientizată de noi clipă de clipă. Pentru că asta numesc Sfinții lui Dumnezeu a fi viața cu El: cea în care ei sunt cu El prin slava Lui și sunt luminați dumnezeiește și sunt umpluți mereu de vederi sfinte și de multe harisme dumnezeiești! Și cel care are o asemenea experiență vie, reală a vieții cu Dumnezeu, e cel care se mântuie în mod continuu și care crește în mod continuu în sfințenie.

Dar cel care se preface că împlinește poruncile Lui sau le împlinește formal, fără urmări sfinte în el, e cel care nu înțelege deloc teologia lui Dumnezeu. Pentru că teologia se înțelege dacă o trăiești în mod zilnic în viața ta. Teologia dumnezeiască este însăși viețuirea noastră continuă cu El. Și dacă trăim împreună cu El, împreună cu El ne și explicăm toate și înțelegem toate, căci tot demersul înțelegerii noastre este parte integrantă din calea mântuirii noastre.

De aceea, cei care cred că n-au nevoie de teologia lui Dumnezeu pentru ca să se mântuie, nu au nimic de-a face cu mântuirea. Pentru că mântuirea e însăși întruparea teologiei lui Dumnezeu în viața noastră. Poruncile Lui sunt parte integrantă din teologia Lui. Tot ceea ce ne-a spus, ne spune și ne va spune Dumnezeu despre Sine prin Sfinții și Îngerii Lui e teologia Lui și ea trebuie asumată cu totul de către noi. Căci, numai întrupând teologia Sa, noi avem o relație duhovnicească și sfântă cu Dumnezeu și slava Lui rămâne în noi. Slava Lui e acolo unde e tot adevărul Lui. Lucru pe care îl vedem din prima zi a Bisericii: slava Duhului Sfânt a coborât la Cincizecime în cei adunați împreună la rugăciune, care aveau tot adevărul Lui și Îl iubeau pe El cu adevărat și se iubeau și între ei, pentru că trăiau comunional. Și cu toții au fost umpluți de slava lui Dumnezeu, pentru că trăiau teologia Lui în mod comunional.

Dar când te separi de comunitatea liturgică și începi să lupți împotriva Bisericii, atunci nu mai ai de-a face cu slava Lui și cu comuniunea cea sfântă a creștinilor, pentru că tu ești un vrăjmaș al lui Dumnezeu și al mântuirii tale și al mântuirii tuturor. Ești un vrăjmaș al Lui, pentru că ești un vrăjmaș al Bisericii Sale. Și dacă te lupți cu El și cu Biserica Lui, atunci tu te lepezi de mântuirea ta și nu îi lași nici pe alții să se mântuie. Pentru că toți ne mântuim aici, în Biserica slavei Sale, în Biserica plină de slava Lui cea veșnică.

Și ne mântuim în Biserica Lui, pentru că la Dumnezeu totul e cu putință [Lc. 18, 27]! Ne mântuim fiecare în relația cu El, în mod personal, dar această relație e trăită în comuniunea sfântă a Bisericii. Pentru că oamenii nu ne scot din relația cu Dumnezeu, ci ne afundă și mai mult în relația cu El, atâta timp cât iubirea față de ei ne învață iubirea lui Dumnezeu, iar iubirea față de El ne umple de iubire sfântă pentru toți oamenii. Dacă încercăm să îi excludem pe ceilalți din rugăciunea și din viața noastră, noi excludem iubirea din sufletul nostru. Și dacă stingem iubirea din noi, noi înșine înghețăm…Dar dacă fiecare om ne aprinde dragostea de Dumnezeu și rugăciunea și evlavia noastră, atunci fiecare contează în mântuirea noastră, pentru că ne pune să ne rugăm pentru el și să îl asumăm în viața noastră.

Vă doresc mult spor în viața dumneavoastră și multă pace și înțelegere! Pentru că avem nevoie mereu de o minte clară și atentă și care să iubească pacea între oameni. Amin!


[1] Începută la 10. 03, în zi de joi, pe 25 noiembrie 2021. Cer senin, soare, 5 grade, vânt de 5 km/ h.

2 comentarii la „Predică la Duminica a XXX-a după Cincizecime [2021]”

  1. Doamne ajuta!

    „Orice renunțare la vreun păcat sau la vreun viciu e o umplere de adevăr a persoanei noastre. Când renunți la patima care te umplea de rău înțelegi ce rău producea ea în tine însuți. Trebuie să faci această constatare interioară între înainte și după renunțarea la patimă pentru ca să înțelegi că toate patimile sunt o umplere a noastră cu minciună.”

    Foarte adevarat, sa ne traiti preacucernice parinte Dorin!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *