Predică la Tăierea-împrejur cea după trup a Domnului [1 ianuarie 2022]

Iubiții mei[1],

fiecare an este unul binecuvântat de Dumnezeu și fiecare zi e o zi a mântuirii noastre. Pentru că fiecare an al vieții noastre e un dar de la Dumnezeu și nu o reușită personală, iar fiecare zi e o zi a mântuirii noastre, pentru că în fiecare zi putem face multe lucruri bune, multe lucruri ale mântuirii noastre. Și e un mare bine pentru noi că așa stau lucrurile, căci putem face pe fiecare zi lucruri bune, lucruri mântuitoare ale vieții noastre! Pentru că astfel putem înainta la nesfârșit, pe cât voim și pe cât putem în viața curată, în viața sfântă cu Dumnezeu.

Căci lucrul cel bun e cel făcut după voia lui Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu e să facem bine oamenilor. Dar când te lași călăuzit de Dumnezeu, El te învață cui să faci bine și cum să-i faci bine, în așa fel încât să îi fii de folos. Voia lui Dumnezeu e să ne sfințim continuu viața noastră. Dar Dumnezeu, când ne lăsăm călăuziți de către El, ne învață în mod punctual în ce constă sfințenia vieții noastre și cum să sporim în noi curăția și sfințenia vieții noastre. Adică există poruncile lui Dumnezeu sau voia Lui pentru noi, dar și luminarea și ajutorul Lui continuu pentru noi, pentru ca să învățăm să facem voia Lui. Căci El nu numai că ne poruncește să facem un lucru anume, dar ne și luminează cum să îl facem și ne ajută să îl facem în mod particularizat.

Există porunca rugăciunii față de Dumnezeu. Dar uneori, din luminarea lui Dumnezeu, o facem cu durere și cu lacrimi pentru cineva anume, alteori ne bucurăm rugându-ne, alteori ne rugăm cântând, alteori ne rugăm în taina inimii, alteori cu voce tare, alteori cutremurați de voia lui Dumnezeu, alteori împăcați și bucuroși pentru ceea ce El ne luminează…Pentru că rugăciunea e după starea punctuală a omului credincios. Rugăciunea e după simțirea lui Dumnezeu în clipa de față. Ea nu e niciodată standard, nu e niciodată exterioară, ci rugăciunea e mereu interioară și în ritmul vieții omului.

Dacă eu mă grăbesc acum, atunci și rugăciunea mea e grăbită, pentru că și gândurile și inima și trupul meu sunt în mișcare, sunt în această grabă. Dacă eu sufăr, rugăciunea mea va fi plină de suferință, iar dacă eu mă bucur și Îl laud pe Dumnezeu pentru toate, ea va fi plină de mulțumire, de bucuria care m-a cuprins. Pentru că rugăciunea este după cum sunt și eu în clipa de față. Și nu poate fi altfel decât interiorul vieții noastre. De aceea, când slujim în altar sau la strană și oamenii ne aud, ei ne aud sufletul rugându-se, pocăindu-se, bucurându-se, cerând, lăudând, implorând pe Dumnezeu pentru toți. Pentru că fiecare clipă a vieții noastre are realitatea ei, iar noi o trăim după cum suntem de aprinși de slava lui Dumnezeu.

Fiecare an ne duce mai aproape de Împărăția Lui, pentru că fiecare zi ne luminează tot mai mult întreaga noastră ființă. Și luminarea Lui continuă ne face tot mai proprii plecării de aici, adică a desprinderii tot mai ușoare de trupul nostru și de lumea aceasta, care acum e lumea noastră, e singura pe care o cunoaștem.

Căci Domnul, acceptând în acest praznic tăierea-împrejur sau circumciderea trupului Său, a început să trăiască suferințele Sale cele pentru noi, care vor culmina cu durerile inexprimabile ale Crucii Sale. Și El a trăit în trupul Său durerea totală, durerea desăvârșită, pentru că durerile Sale nu au avut niciun pic de plăcere. Căci plăcerea e trăită de cei păcătoși, de oamenii care trăiesc în mod amestecat durerea cu plăcerea. Dar El, Cel fără de păcat, a trăit pentru noi numai durerea, a trăit-o până la capăt. Și a trăit-o în mod desăvârșit, pentru că suferința e cea care ne îndumnezeiește. Suferința scoate din noi consecințele plăcerii păcătoase. Fiindcă atunci când păcătuim, noi ne bucurăm păcătos. Însă de bucuria aceea păcătoasă scăpăm numai prin asceză, numai prin muncă, numai prin suferință. Pentru că durerea ne curățește și ne smerește și ne face proprii slavei lui Dumnezeu, pe când plăcerea ne umple de o tot mai multă îndrăzneală păcătoasă și de indiferență față de voia lui Dumnezeu.

Căci de ce românii stau la televizor sau la computer și văd ce vor, mănâncă și beau în casa lor și nu mai vor să vadă suferințele altora, nevoile altora, realitatea dură a celor săraci și sărmani? Pentru că s-au afundat într-o viață relaxată, plină de plăceri, mâncându-și multul sau puținul lor în mod egoist și nu îi mai interesează de ceilalți. Confortul lor le-a omorât empatia. Cei care nu sunt ca ei sunt inexplicabili pentru ei. Pentru că nu vor să mai facă efortul de a-i înțelege pe alții. Și ca să „coboare” printre oameni, ei au nevoie de suferință, de durere în trupul lor sau în familia lor, pentru ca să vadă că suferința era și este împrejurul lor.

Am cunoscut oameni pe care suferința i-a trezit în mod brusc din comoditatea lor. Și care au dat slavă lui Dumnezeu că i-a trezit, că i-a adus la viață: la viața smerită, la viața plină de atenție și de bunătate față de semeni. Pentru că rostul nostru pe pământ nu este ca să mâncăm toată ziua ca șobolanii, ci pentru ca să îi ajutăm pe oameni să se mântuie și pentru ca noi să ne mântuim împreună cu ei și pentru rugăciunile lor. Noi suntem în trecere pe aici, suntem în călătorie, iar scopul nostru este Împărăția lui Dumnezeu. Dacă uităm acest lucru, atunci ne telurizăm, devenim lumești până în măduva oaselor și plini de patimi. Pe când Dumnezeu ne luminează întru toate cele ale vieții noastre tocmai pentru ca noi să aprindem și în alții lumina Lui, slava Lui cea veșnică, prin slujirea smerită înaintea Sa.

În comparație cu perspectiva fals apocaliptică a celei de a doua veniri a Domnului, Biserica Lui trăiește venirea Domnului în fiecare zi în mod liturgic și sacramental. Biserica Lui a început anul 2022 nu cu mâncare și cu băutură până la 6 dimineața, nu cu concerte de muzică simfonică, nu cu frica terorizantă a venirii Domnului, ci cu chemarea Lui la noi, pe Sfânta Masă, pentru ca să fie mereu cu noi și în noi. Așteptarea Lui în viața noastră e continua noastră viețuire cu El în ființa noastră. Pentru că Cel care va veni să judece lumea e deja cu noi și în noi prin slava Lui și prin împărtășirea cu El euharistic.

Pentru aceasta, noi nu trăim cu teroare cea de a doua venire a Domnului, nu suntem obsedați de semnele sfârșitului, nu ne înfricoșează nici oculta mondială și nici bolile sezoniere, ci stăm cu seninătate la Dumnezeiasca Liturghie, pentru că Îi slujim Domnului și suntem cu El și așteptăm de la El toată luminarea și toată bucuria noastră. Tocmai de aceea, începem anul 2022 cu Dumnezeu și îl trăim ca pe un dar al lui Dumnezeu. Pentru că de la El e tot binele nostru, de la El e toată viața noastră, e toată împlinirea noastră și dacă suntem cu El, atunci deja suntem în Împărăția Lui. Căci unde este El, acolo e toată Împărăția Lui.

Așteptarea Domnului, așadar, e mereu liturgică și nu tehnologică, nici politică și nici catastrofică. Și dacă e liturgică, ea se trăiește în toată pacea și în toată bucuria cea sfântă, pentru că noi venim spre Cel pe care dorim să Îl primim și acum și pentru veșnicie în mod deplin. Și după ce acum, în acest praznic, Îl vedem Prunc de 8 zile, Care Își primește numele liturgic și e tăiat împrejur, în praznicul următor, de pe 6 ianuarie, Îl vedem „ca [la] 30 de ani [ὡσεὶ ἐτῶν τριάκοντα]” [Lc. 3, 23, BYZ] cum Se botează și primește pe Duhul Sfânt întru El [Lc. 3, 22, BYZ]. Și după ce a fost botezat de către Sfântul Ioannis, Domnul a început să propovăduiască adevărul mântuirii la toți oamenii.

Căci și noi trebuie să sporim mereu „[cu] înțelepciunea și [cu] vârsta și [cu] harul [σοφίᾳ καὶ ἡλικίᾳ καὶ χάριτι]” [Lc. 2, 52, BYZ], așa cum sporea Domnul în umanitatea Sa. Dar ca să sporim duhovnicește trebuie să intrăm în Biserică prin Botezul sacramental al Bisericii. Prin Botezul care ne naște pe noi duhovnicește și ne umple de slava Dumnezeului nostru treimic. Însă când Biserica a alăturat Tăierea Sa împrejur Botezului Său, ea a făcut-o cu scopul de a ne arăta trecerea de la legea veche la cea nouă a lui Dumnezeu. Căci Domnul a primit „tăierea împrejur cea după trup…ca să pună capăt rânduielii celei vechi și să aducă tăierea împrejur cea duhovnicească și nefăcută de mână”[2]. Pentru că tăierea-împrejur cea de la 8 zile închipuia tocmai Botezul Bisericii. În care noi ne naștem din Dumnezeu [ἐκ Θεοῦ] [In. 1, 13, BYZ] prin slava Lui cea veșnică, devenind fiii Lui duhovnicești. Și Botezul Bisericii este tăierea-împrejur cea duhovnicească și nefăcută de mână, pentru că pe ea o lucrează Însuși Dumnezeul nostru treimic prin slava Lui cea necreată și veșnică. Și dacă El, prin slava Lui, ne face pe noi fiii Săi duhovnicești, pentru ca să fim vii duhovnicește trebuie să trăim zilnic întru slava Lui. Căci slava Lui e viața noastră cea sfântă, e viața noastră cea duhovnicească. E cea care ne-a născut din nou, cea care ne-a născut din Dumnezeu, pentru ca să fim fiii Lui.

Dar pentru ca să ai mereu slava Lui în tine, ca să o simți mereu în tine, trebuie să îți asumi tot modul de a fi al Bisericii. Pentru că noi ne-am născut dumnezeiește în Biserică și numai în Biserică putem trăi și rămâne creștini. A te distanța interior fie și foarte puțin de viața, de slujirea și de credința Bisericii înseamnă a te dezgoli de slava lui Dumnezeu. Și când ai conștiința că ai păcătuit înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor trebuie să te împaci cu Dumnezeu, cu oamenii și cu Biserica Lui prin Sfânta Taină a Mărturisirii. Trebuie să te întorci la cumințenia ta cea dintâi, la viața ta cu Dumnezeu, pentru că aceasta e viața ta cea veșnică. Și când îți spovedești păcatele tale cu pocăință, tu recunoști că păcatul nu are nimic de-a face cu viața creștină, cu viața ta bisericească, pentru că viața cu Dumnezeu e sfințenia sufletească și trupească.

Afundăm cu totul pruncul în apă la Botez, pentru că el moare atunci cu totul pentru viața lui de mai înainte. Botezul împarte viața noastră în două în mod radical: mai înainte am fost locaș al demonilor, după Botez suntem locașul cel sfințit al Dumnezeului nostru treimic. Și pentru ca să fim locașul Lui pentru totdeauna trebuie să împlinim poruncile Lui și să ne umplem de slava Lui prin Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii. Dar pentru a trăi creștinește trebuie să dorim acest lucru în fiecare clipă. Pentru că Dumnezeu are nevoie în fiecare clipă de acordul nostru, de rămânerea noastră cu El. Și ori de câte ori cădem din alipirea noastră de El, prin aplecarea noastră spre rău, noi păcătuim. Și acele păcate trebuie spovedite imediat și de ele trebuie să ne pocăim, pentru că ele ne depărtează de Dumnezeu.

Și când începi să îți spovedești des păcatele tale, atunci simți nevoia reală, abisală, de a te împărtăși cu El din ce în ce mai mult. De a te uni sacramental cu Hristos euharistic, cu Dumnezeul mântuirii noastre, cu Cel care e viața și bucuria noastră cele veșnice. Și dacă te împărtășești des cu Domnul, atunci și postești, atunci te și rogi, atunci citești voia Lui mereu și ajuți pe toți după puterea ta. Pentru că întreaga viață a Bisericii te umple din ce în ce mai mult, atâta timp cât înțelegi tot mai mult Slujbele și teologia Bisericii.

De aceea, iubiții mei, fiecare an al vieții noastre e o intimizare și mai mare cu Dumnezeul mântuirii noastre. Îl lăsăm pe Dumnezeu, prin tot binele pe care îl facem, să intre și mai profund în noi, iar noi ne deschidem tot mai mult spre voia Lui cu noi. Căci Îl simțim pe Dumnezeu în noi nu după măsura Lui, ci după deschiderea noastră iubitoare și smerită față de El. Și pe cât Îl simțim pe Dumnezeu, pe atât îi simțim și pe oameni și nevoile lor reale. Pentru că oamenii ne devin tot mai expliciți pe măsură ce Dumnezeu ne locuiește tot mai mult prin slava Lui. Și termometrul credinței noastre este slujirea noastră față de Dumnezeu și față de oameni. Căci credința, evlavia și întrajutorarea noastră cresc pe măsură ce ne dăruim tot mai mult în slujirea noastră bisericească. Și nu poți să arzi duhovnicește, dacă nu ești cu El. Împreună cu Dumnezeu suntem vâlvătaie, suntem foc aprins, căci focul din noi e tocmai slava Lui.

Vă doresc multă sănătate, pace, bucurie, putere de muncă și împlinire în noul an 2022! Și să fim mereu cu Dumnezeu, cu Cel care ne bucură pe noi veșnic! Amin.


[1] Începută la ora 17. 38, în zi de marți, pe 28 decembrie 2021. Ceață, un grad, vânt de 6 km/ h.

[2] Mineiul pe ianuarie, ed. BOR 1926, p. 24. Am actualizat textul citat.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [29]

Tot în Icosul al X-lea, Sfântul Calinic este numit „nimbul cel luminător/ al unei îndumnezeite frunți /…/ vistierie a harului deschis/ și cules din slovele toate”, „dezlegător de bătrân manuscris/ râvnitor al luminii neînserate”, „cărturărie ctitorită/ în pajiștile Frăsineilor cu otavă”. Pentru că râvna învățăturii și dragostea pentru cărturărie se poate manifesta oriunde, cu atât mai mult în Mănăstirile care adăpostesc manuscrise și cărți vechi, dumnezeiești, și care odinioară erau centre de învățătură și cultură, atâta timp cât existau oameni iubitori de a citi și a se instrui.

Cărțile nu erau considerate slavă deșartă sau învățătură vană, ci din bătrânele manuscrise și „din slovele toate” se ajungea la „lumina neînserată”, erau, adică, îndreptare sigure spre viața duhovnicească, sfântă. Iar Fericitul Daniil îl numește pe Sfântul Calinic „rudenia Maicii Domnului/ curata Împărăteasă a treziii”, a treziei duhovnicești, și „statornic biruitor al somnului/ din scaunul de lemn al chiliei”. Adică Sfântul îmbina asceza mentală (studiul asiduu al cărților împletit cu rugăciunea neîncetată) cu practica ascezei fizice (osteneala trupului). Căci „tu Sfinte cu înfometare ai iubit/ toate testamentele Părinților, toate bucoavnele sfinte” (Condacul al X-lea).

Condacul al XI-lea amintește de o minune a Sfântului Calinic, care a dezlegat trupul neputrezit și împietrit de mulți ani al unui mort, care s-a transformat, pe loc, în „țărână cu oase albe amestecată”. Iar autorul Acatistului se roagă ca, asemenea, și el să fie dezlegat, prin rugăciunea Sfântului, de împietrirea sufletului.

Sfântul Calinic este povățuitor spre „înstrăinarea morții duhovnicești” – adică înstrăinarea de patimi și de păcate prin moartea duhovnicească față de această lume și de poftele ei – și îndrumător „la o viețuire [începând încă] de a[i]ci a tuturor treptelor cerești” (Icosul al XI-lea). El este considerat un „propovăduitor neobosit/ cu rouă profetică-n cuvânt”, fiind „văzător adânc/ în suflete și în vreme” și „minunată arhimandrie/ cu arzătoare voroavă”, având, adică, cuvântul predicării plin de foc dumnezeiesc.

Condacul al XII-lea creionează un portret al omului sfânt (care e și Arhiereu) astfel:-

Viața omului dumnezeiesc se cunoaște
nu numai din măreția de minuni și de moaște,
ci [mai mult] din cuviința cea întreagă a gândirii,
din curăția neumbrită a trăirii.

Nu e de seamă întrucât diavolii ți s-au supus,
ci cum în inima ta L-ai purtat pe Iisus,
[cum ai purtat] dragostea lui Dumnezeu, care ne luminează
și mai presus de toate darurile așează
[pe cel care o are].

Iată în ceea ce, Sfinte Avvă, destoinic te-ai arătat,
al slujirilor depline împodobit bărbat.
De aceea și noi, cu glasuri lăudătoare,
strigăm din clocotul inimii noastre în sărbătoare: Aliluia!

Omul duhovnicesc cu adevărat caută și vede sfințenia nu atât în darul facerii de minuni, care îi uluiesc pe cei puțini credincioși, cât mai ales în dreapta credință și dreapta cugetare a Sfântului, în curăția și nevinovăția vieții lui, în comparație cu perfidia lumii acesteia perverse: semne ale iubirii lui adevărate pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Psalmul al 103-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 117-152]

Când Îți deschizi sfânta mână,
atunci toată lumea-i plină
de belșug și de dulceață
și petrec toți bine-n viață.

Dar când Ți-ascunzi fața sfântă,
toată lumea se-nspăimântă!
Când le iei duhul, se sting
și-n țărâna lor se strâng.

Duhul Tău, când Îl vei trimite,
se vor zidi ca înainte
și, cum Ți-ai dat Tu cuvântul,
vei înnoi tot pământul!

Și să-Ți fie, Doamne Sfinte,
slava-n veci, ca și-nainte!
Dumnezeu gând bun va pune,
de lucruri ce-a făcut bune.

Căci de sfânta Ta cătare,
pământul tremură tare,
și din munte merge pară,
când cobori să vezi în țară.

Și-Ți voi cânta, Doamne,-n viață,
în viața mea, cu dulceață,
Îți voi cânta, Doamne Sfinte,
Domnul meu de mai-nainte!

Până ce voi fi în viață,
Îți voi cânta fără greață.
Și să-Ți placă, Doamne Sfinte,
bietele mele cuvinte!

Să mă bucur, în tot binele,
de Domnul, cum se cuvine,
ca să piară cu ocară
toți vrăjmașii Tăi din țară!

Și cei ce-s fărădelege
de pe pământ se vor șterge,
să nu scape nicio urmă,
ci să-i ștergi dintr-a Ta turmă!

Iezechiil, cap. 41, cf. LXX

1. Și m-a dus pe mine întru templu, căruia i-a măsurat elamul de aici [și avea] 6 coți lățime și 6 coți lățime [avea și] elamul de aici.

2. Și lățimea porții celei mari [era] de 10 coți, iar țâțânile porții celei mari [erau] de 5 coți [cele] de aici și de 5 coți [cele] de aici. Și a măsurat lungimea sa[1] [și avea] 40 de coți, iar lățimea [sa era] de 20 de coți.

3. Și a intrat întru curtea cea mai dinăuntru și a măsurat elul ușii [și el era] de 2 coți, și ușa [era] de 6 coți, iar țâțânile ușii [erau] de 7 coți [cea] de aici și de 7 coți cea de aici.

4. Și a măsurat lungimea ușilor [și era] de 40 de coți și lățimea [lor era] de 20 de coți la fața templului [κατὰ πρόσωπον τοῦ ναοῦ]. Și a zis: „Acesta[2] [este] sfântul sfinților [τοῦτο τὸ ἅγιον τῶν ἁγίων]”.

5. Și a măsurat zidul casei [și el era lung] de 6 coți și lățimea părții [sale] împrejur [era] de 4 coți.

6. Și părțile [καὶ τὰ πλευρὰ] [sale], parte pe[ste] parte [πλευρὸν ἐπὶ πλευρὸν], [erau] de două ori 33 [τριάκοντα καὶ τρεῖς δίς], iar distanța în zidul casei [καὶ διάστημα ἐν τῷ τοίχῳ τοῦ οἴκου], în părțile împrejur [ἐν τοῖς πλευροῖς κύκλῳ], [era pentru] a fi celor care se prind [pentru] a vedea [τοῦ εἶναι τοῖς ἐπιλαμβανομένοις ὁρᾶν], pentru ca deloc să nu se atingă de zidurile casei [ὅπως τὸ παράπαν μὴ ἅπτωνται τῶν τοίχων τοῦ οἴκου].

7. Și lățimea părților celor mai de sus, după adăugirea [cea] din zid, către [partea] cea mai de sus, împrejurul casei, [era] pentru ca să fie lărgită sus, și din cele de jos să se suie spre cele de sus, iar din cele de mijloc spre cele trei etaje [τὰ τριώροφα].

8. Și traelul [τὸ θραελ] casei [avea] înălțimea împrejur [cât] distanța părților, [iar] distanța [era] întocmai [cu] trestia de 6 coți.

9. Și lățimea zidului părții din afară [era] de 5 coți, iar cele rămase [erau] în mijlocul părților casei.

10. Și în mijlocul auditoriilor [καὶ ἀνὰ μέσον τῶν ἐξεδρῶν] lățimea împrejmuirii casei împrejur [era] de 20 de coți,

11. iar ușile auditoriilor, către rămășița ușii celei una, celei către miazănoapte, și ușa cea una către miazăzi și lățimea luminii celei rămase [καὶ τὸ εὖρος τοῦ φωτὸς τοῦ ἀπολοίπου] [erau] de 5 coți lățimea împrejur.

12. Și separând către fața celui rămas ca spre mare [era] de 70 de coți lățimea zidului separând, de 5 coți lățimea împrejur, iar lungimea lui de 90 de coți.

13. Și a măsurat înaintea casei lungimea de 100 de coți, [cât] și pe cele rămase și pe cele separate [καὶ τὰ ἀπόλοιπα καὶ τὰ διορίζοντα], iar zidurile lor [aveau] lungimea de 100 de coți.

14. Și lățimea către fața casei și a celor rămase înaintea [ei era] de 100 de coți.

15. Și a măsurat lungimea celui împărțind de la fața celui rămas [până la] cele din spatele casei aceleia și pe cele rămase de aici și de aici [și] lungimea era de 100 de coți, [cât] și templul și unghiurile și elamul cel mai din afară [καὶ ὁ ναὸς καὶ αἱ γωνίαι καὶ τὸ αιλαμ τὸ ἐξώτερον],

16. care erau acoperite. Iar ferestrele cele cu plasă [καὶ αἱ θυρίδες δικτυωταί], [cele care lasă] lumina [lor] pe dedesubt [ὑποφαύσεις], împrejur [κύκλῳ], celor trei [τοῖς τρισὶν], [sunt] astfel încât a se apleca ca să se uite înăuntru [ὥστε διακύπτειν]. Iar casa și cele de aproape au fost făcute din lemn împrejur, [cât] și pardoseala, [dar] și de la pardoseală până la ferestre, iar ferestrele se deschid întreit [τρισσῶς]: spre a se apleca ca să se uite înăuntru [εἰς τὸ διακύπτειν]

17. și [pentru a vedea] de la apropierea cea dinăuntru și până la cea mai din afară [αὶ ἕως πλησίον τῆς ἐσωτέρας καὶ ἕως τῆς ἐξωτέρας] și pe[ste] tot zidul împrejur în [partea cea] din înăuntru și în [partea cea] din afară [καὶ ἐφ᾽ ὅλον τὸν τοῖχον κύκλῳ ἐν τῷ ἔσωθεν καὶ ἐν τῷ ἔξωθεν].

18. [Și erau acolo] Heruvini sculptați [γεγλυμμένα Χερουβιν], iar finicii [erau] între [un] Heruv și [alt] Heruv [καὶ φοίνικες ἀνὰ μέσον Χερουβ καὶ Χερουβ], [având câte] două fețe un Heruv [δύο πρόσωπα τῷ Χερουβ].

19. [Și Heruvinii aveau] față de om către un finic de aici și de aici și față de leu către un finic de aici și de aici, sculptată [fiind] toată casa [de jur] împrejur.

20. [Și] de la pardoseală [și] până la tavan [erau de înalți] Heruvinii și finicii [cei] sculptați

21. și cel sfânt. Iar templul [καὶ ὁ ναὸς], deschizându-se [în] 4 unghiuri spre fața celor sfinte [ἀναπτυσσόμενος τετράγωνα κατὰ πρόσωπον τῶν ἁγίων], vederea [sa era] ca fața [ὅρασις ὡς ὄψις]

22. jertfelnicului celui de lemn [θυσιαστηρίου ξυλίνου]. [Și era] de 3 coți înălțimea sa și lungimea [sa era] de 2 coți. Și coarne avea și temelia sa și zidurile sale cele de lemn [καὶ κέρατα εἶχεν καὶ ἡ βάσις αὐτοῦ καὶ οἱ τοῖχοι αὐτοῦ ξύλινοι]. Și a zis către mine: „Aceasta [este] masa cea dinaintea feței Domnului [αὕτη ἡ τράπεζα ἡ πρὸ προσώπου Κυρίου]”.

23. Și cele două uși [erau ale] templului și [ale] celui sfânt.

24. [Și] cele două uși, ale ușilor celor două, [erau] cele care se învârt, [fiind] două uși la una și două uși la ușa cealaltă,

25. iar sculptură [era] pe ele. Și pe ușile templului [erau] Heruvini și finici [καὶ ἐπὶ τὰ θυρώματα τοῦ ναοῦ Χερουβιν καὶ φοίνικες] după sculptarea celor sfinte [κατὰ τὴν γλυφὴν τῶν ἁγίων][3] și lemnele cele râvnitoare de la fața elamului celui din afară.

26. Și [erau și] ferestrele cele ascunse și a măsurat de aici și de aici spre tavanele elamului [εἰς τὰ ὀροφώματα τοῦ αιλαμ] și părțile casei împreună-înjugate [καὶ τὰ πλευρὰ τοῦ οἴκου ἐζυγωμένα].


[1] A templului.

[2] Cu referire la templul văzut în vedenie dumnezeiască, despre care vorbește aici.

[3] După modul în care se sculptau cele sfinte de la templu.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Stefanos [27 decembrie 2021]

Iubiții mei[1],

Στέφανος [Stéfanos], cu accentul pe prima silabă, înseamnă Cel încununat[2]. Și viața lui cea plină de sfințenie, viața Întâiului Mucenic al Bisericii, a fost încununată de moartea sa martirică. De mărturisirea lui cea neînfricată și de acceptarea în pace a morții pentru Domnul. Căci atunci când a avut marea sa vedenie și a vorbit despre ea cu multă îndrăzneală în fața conaționalilor săi cei necredincioși [F. Ap. 7, 56, BYZ], el a înțeles că sfârșitul său va fi foarte dureros și l-a acceptat în mod deplin.

Pentru că Mărturisitorul Bisericii nu e un nebun, nu e un om inconștient de urmările mărturisirilor sale, ci e un om care mărturisește adevărul lui Dumnezeu, tocmai pentru că Dumnezeu îl luminează să facă asta. Căci la baza mărturiei lui stă tocmai Dumnezeu, Cel care îl binecuvântă și îl întărește pentru a purta chinurile mărturisirii. Și la tot pasul în Viețile Sfinților Mucenici observăm acest lucru dumnezeiesc: că ei erau neînfricați în chinurile lor, tocmai pentru că știau că ele sunt dorite de Dumnezeu. Și că El Însuși îi întărea să suporte cele mai grele schingiuiri pentru credința în El.

Luminările și vederile dumnezeiești pe care le-au trăit Sfinții Mucenici în ultima parte a vieții lor erau taina puterii lor. Ei îi vedeau pe Îngerii Lui, pe Sfinții Lui sau pe Însuși Domnul venind la ei, vindecându-i, întărindu-i, ocrotindu-i în diverse feluri. De aceea, ei nu își puneau problema dacă e bine să sufere sau dacă e bine să își mărturisească credința lor, pentru că ei știau foarte sigur că această puțină, dar grea suferință, e ușa lor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Doreau să moară cât mai repede, pentru că doreau viața veșnică cu Dumnezeu. Și dorința lor cea sfântă e cea mai normală dorință a omului. Pentru că omul conștient de sensul vieții sale nu poate să dorească decât acest lucru: să trăiască și să moară creștinește, în așa fel încât moartea lui să însemne intrarea în Împărăția lui Dumnezeu.

Sfântul Stefanos, cel care era „om plin de credință și de Duhul Sfânt [ἄνδρα πλήρης πίστεως καὶ Πνεύματος Ἁγίου]” [F. Ap. 6, 5, BYZ], a fost luminat dumnezeiește despre ce trebuie să facă și să spună în viața lui. El nu făcea lucruri la întâmplare sau anapoda, ci le făcea pe cele care trebuie. Adică pe acelea pe care îl învăța Dumnezeu să le facă. Iar ceea ce a spus și a făcut în Faptele Apostolilor, cap. al 7-lea, sunt o mărturie clară a faptului că el era condus de Dumnezeu, cu voia lui, în toate cele ale sale. Pentru că mărturisirea lui teologică și vedenia lui dinaintea adormirii sale și martirizarea lui sunt mărturia certă a marii lui sfințenii. Căci a murit așa după cum a trăit și a trăit în sfințenie pentru ca să trăiască veșnic cu Dumnezeu.

Și când viața ta e una serioasă, când e una plină de atenție și de responsabilitate, când e plină de delicatețe și de frumusețe dumnezeiască, atunci e una verticală, e una care inspiră toate veacurile. Și ne îndeamnă pe toți la viața cea foarte bună, la viața cea dumnezeiască, la îndumnezeirea noastră continuă. Căci îndumnezeirea continuă înseamnă umplerea noastră continuă de slava lui Dumnezeu și de toată fapta cea bună. Și ea se trăiește împreună cu Dumnezeu și ajutați de El în toate clipele vieții noastre.

Iar omul păcătos crede că viața cu Dumnezeu e una foarte grea, e imposibilă pentru om. Și crede asta, pentru că nu are habar de cum arată viața cu Dumnezeu, viața zilnică, cotidiană, continuă cu El. Însă cel care începe să trăiască duhovnicește și se întărește tot mai mult în viața duhovnicească, în viața cu Dumnezeu, înțelege că aceasta e, de fapt, adevărata viață a omului! Pentru că această viață, viața cu El, e cea care ne împlinește în mod real și acum, dar și veșnic. Iar pe fiecare zi noi trăim în toată ființa noastră cu Dumnezeu, oriunde mergem și orice facem, pentru că ne lăsăm umpluți de slava Lui continuu și călăuziți de El spre ceea ce trebuie să facem. Dumnezeu ne întărește, Dumnezeu ne luminează, El ne bucură, El ne miluiește, El ne umple de curăție și de simplitate, de atenție și de bunăvoință față de toți, pentru că fiecare clipă cu El este o școală a sfințeniei. Așa cum, împreună cu părinții, cu frații, cu prietenii, cu soțiile, cu copiii noștri, trăim noi și noi lucruri pe fiecare zi și în orice clipă, la fel trăim și împreună cu Dumnezeu. Dar cu Dumnezeu nu trăim lucruri amestecate, adică și bune și rele, așa cum trăim cu oamenii, ci cu El trăim numai lucruri bune și foarte bune pentru noi. Căci El nu ne dezamăgește niciodată, nu ne minte niciodată, nu caută niciodată să râdă de noi, să ne desconsidere sau să ne lase la greu, ci, dimpotrivă, El ne primește iar și iar, dacă noi ne pocăim cu adevărat, indiferent de câte prostii facem în viața noastră. Pentru că El înțelege în mod abisal neputința și slăbiciunea noastră umană, cele aduse în noi de multele noastre păcate și de patimile noastre, dar și dorința noastră vie după iertare, după bucurie, după pace, după sfințenie, după viața veșnică cu El. Și de aceea, El ne iartă de fiecare dată și ne unește iar și iar cu Sine: pentru că știe că avem nevoie de împlinirea noastră reală, de singura noastră împlinire, adică de viața veșnică cu El.

Primul meu Duhovnic s-a numit Ștefan. Și când mă duc la bunicii mei la mormânt, dau pe la mormintele celor 3 Preoți ai Scrioaștei, care sunt unul lângă altul, Părintele Ștefan fiind primul dintre ei. Și îl salut de fiecare dată pe Duhovnicul meu, acolo, la mormântul lui, cu: „Hristos a înviat, Părinte Ștefane!”. Pentru că atât el, cât și Botezătorii mei, Părinții Nicolae și Gheorghe, sunt vii în rugăciunile mele. Căci eu privesc mormintele lor, ca și pe cele ale bunicilor mei, așa după cum privesc orice mormânt din această lume: din perspectivă eshatologică, din perspectiva învierii celei de obște. Pentru că mormintele acestea, acum pline de trupuri, vor fi desființate la a doua venire a Domnului cea întru slavă, pentru că El va învia pe tot omul care a fost zămislit vreodată pe această lume. Cimitirele, atunci, ca o consecință atotputernică a Învierii Domnului cea de a treia zi, se vor desființa, pentru că toți vom învia. Toți, din toate secolele și din toate locurile. Și El va desființa cimitirele lumii, pentru că El este viața întregii lumi. Pentru că atunci, la venirea Lui, nu vor mai fi morți, ci doar vii, cu toții fiind transfigurați de slava Lui, pentru ca să trăim veșnic împreună cu El sau împotriva Lui, după cum ne-am ales de aici, din viața noastră istorică.

Și, iată, că Domnul garantează pentru totdeauna libertatea noastră! Căci El îi va învia și îi va înveșnici pe toți, pe toți oamenii. Dar nu va forța pe nimeni să fie altcineva. Ci oamenii Lui vor fi cu El pentru veșnicie, dar cei care nu L-au dorit pe El, aceia I se vor împotrivi Lui în mod veșnic. Și vor putea să își trăiască necredința și aversiunea lor nebună față de El pentru veșnicie, pentru că vor fi niște persoane veșnice.

Și dacă Dumnezeu nu dorește să te schimbe cu forța, dacă El nu te forțează să Îl iubești, cum e El un dictator? Pentru că dictatorii umani vor să fie iubiți și ascultați cu forța. Demonii, la rândul lor, și ei dictatori, unii spirituali, vor același lucru: să te forțeze să le faci voia lor. Însă Dumnezeu Atotțiitorul, Făcătorul Îngerilor și al oamenilor, nu te obligă să te sfințești, dacă tu nu vrei asta cu niciun chip. El îți explică, prin toți Sfinții Lui, că singura viață care ne împlinește e viața cu El, pentru că așa ne-a creat El. Dar dacă tu nu accepți acest lucru, El nu vrea să te convingă cu forța de contrariu, ci te lasă să experimentezi veșnic ceea ce tu ai ales, ceea ce tu crezi că e „bine” și care, în fapt, e chinul tău veșnic. Chiar și atunci când, ca un Părinte iubitor, El te ceartă în multe feluri pentru ca tu să te îndrepți, nu va face acest lucru la nesfârșit, ci te va lăsa în fărădelegea ta, în nebunia ta. Iar după moarte, de unul singur, constați ce nefericire ai ales. Pentru că nu poți să spui că n-ai ales-o, dacă tu ai ales-o toată viața. Dar după moarte vezi cu tot sufletul și cu tot trupul tău că viața ta e un fiasco, e un eșec total, pentru că trupul tău ți se împute și nu devine Sfinte Moaște, iar sufletul tău e plin de nefericire și de chin. Și perspectiva ta veșnică e cu totul sumbră, înfricoșătoare și nespus de dureroasă, pentru că nu te așteaptă nicio bucurie, nicio alinare, nicio odihnă.

Când Sfântul Stefanos a fost martirizat, el a adormit [F. Ap. 7, 60] în mod cuvios. El atunci s-a odihnit de toate ostenelile sale, pentru că a câștigat prin ele odihna cea veșnică în Împărăția lui Dumnezeu. Dar când păcătoșii mor, ei nu se odihnesc! Pentru că veșnicia lor este Iadul cel veșnic. Și Iadul cel veșnic e nebunie curată, e luptă continuă cu Dumnezeu, e neîmplinire veșnică, pentru că e locul în care se chinuie cei care nu L-au acceptat pe Dumnezeu în viața lor.

Însă Sfântul Stefanos, înainte de a adormi, L-a văzut pe Dumnezeu întru slava Lui, pe Dumnezeul nostru treimic! Căci el a mărturisit în fața tuturor: „Iată [Ἰδού], văd cerurile deschise [θεωρῶ τοὺς οὐρανοὺς ἀνεῳγμένους] și pe Fiul omului stat [în] cele de-a dreapta ale lui Dumnezeu [καὶ τὸν Υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου ἐκ δεξιῶν ἑστῶτα τοῦ Θεοῦ]!” [F. Ap. 7, 56, BYZ]. Iar unde e Tatăl și Fiul, acolo e și Duhul Sfânt. Iar Dumnezeu Se revelează extatic, întru slava Lui, celor care se curățesc pentru El, care se sfințesc continuu în relația cu El. Și când Dumnezeu Se arată pe Sine celor care Îl iubesc pe El, El li Se arată pentru ca să îi bucure și pentru ca să îi încredințeze și pentru ca să îi întărească întru sfințenia Lui. Căci El li Se arată celor ai Săi, celor care Îl iubesc pe El în mod nespus.

Așadar, iubiții mei, când îl cinstim azi pe Sfântul Stefanos, îl cinstim pe unul care este cu Dumnezeu pentru veșnicie. Și „minunat [este] Dumnezeu în[tru] cei Sfinți ai Lui, [El,] Dumnezeul lui Israil” [Ps. 67, 36, LXX], pentru că îi umple pe ei de toată sfințenia Lui. Dar dacă nu trăim întru sfințenia Lui, noi nu putem fi cu El pentru veșnicie, pentru că El este doar cu cei Sfinți ai Lui.

Vă doresc multă pace și împlinire! Și să trăim această sfântă zi și următoarele 4 din acest praznic și din acest an cu pace și cu bucurie dumnezeiască, pentru că Dumnezeu este Păstorul nostru, este Călăuzitorul nostru spre Împărăția Sa! Amin.


[1] Începută la 20. 22, în zi de miercuri, pe 22 decembrie 2021. Cer senin, – 3 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Stephanos.

Predică la Duminica posterioară Nașterii Domnului [2021]

Iubiții mei[1],

dictatorii, în orice secol, sunt niște încurcă lume, pentru că sunt niște calamități umane pentru popoarele pe care le conduc. În loc să le ducă spre bine, ei le duc dinspre rău în mai rău. Pentru că ei vor să își impună mereu voia lor în mod discreționar și, adesea, necredința și resentimentele lor fac multe ravagii în viețile oamenilor. De aceea, în această duminică de praznic avem de-a face cu dictatorul Irodis [Ἡρῴδης], cu primul persecutor al Domnului, din cauza căruia el a fost dus în Egipt. Pentru că Îngerul Domnului [Ἄγγελος Κυρίου], Sfântul Arhanghel Gavriil, i-a poruncit Sfântului Iosif să ia Pruncul și pe Maica lui și să fugă în Egiptos [Mt. 2, 13, BYZ].

Iar când fugi într-o altă țară, pleci acolo ilegal, fără să te știe autoritățile țării tale. Pentru că, dacă L-ar fi prins, Irodis L-ar fi omorât pe Domnul. Așa cum a făcut cu cei 14.000 de Sfinți Prunci martirizați de către el, pe care i-a martirizat tocmai pentru ca să Îl omoare pe Domnul[2].

Și cum au fost martirizați aceștia? În cele mai crunte feluri! „Pe unii îi tăiau cu sabia [soldații], pe alții îi ucideau de piatră și de zid, pe alții îi trânteau la pământ și îi călcau în picioare, pe alții îi sugrumau cu mâinile, iar pe alții îi rupeau și-i despicau; pe unii îi însulițau și pe alții îi tăiau în două. [Iar] mamele [Sfinților Prunci] plângeau cu amar [și] până la cer strigau, smulgându-și părul, rupându-și hainele și trupurile”[3] lor de durere. Pentru că ei erau victime colaterale. Ei nu făcuseră nimic rău nimănui! Dar Irodis, pentru ca să Îl omoare pe Domnul, a omorât toți pruncii din țară în nebunia lui. Și cu toate că a omorât atât de mulți prunci nevinovați, nu L-a omorât pe Pruncul cel veșnic, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a trebuit să meargă în Egipt pentru ca să scape de furia împăratului.

Căci uneori e bine să taci și să te retragi și să îți vezi de viața ta în pace, atunci când toți îți stau împotrivă. Uneori trebuie să iei calea exilului sau să te retragi din prim-planul societății, să te auto-marginalizezi, dacă oamenii nu te înțeleg, nu te vor, nu te acceptă. Pentru că probleme cu acceptarea nu au cei care fac compromisuri, care nu au coloană vertebrală, care trăiesc în haită, ci cel care este vertical, care Îi slujește lui Dumnezeu. Și marii Sfinți Părinți și Teologi ai Bisericii au cunoscut din plin marginalizarea, persecuția, animozitatea la adresa lor, pentru că deranja marea lor verticalitate.

Și e bine să studiem viețile lor și din acest aspect al suferințelor pe care le-au îndurat pentru teologia și viața lor sfântă, pentru propovăduirea lor dumnezeiască. Pentru că suferințele lor cele sfinte ne vor ajuta să înțelegem cât de aproape sau de departe suntem de ei în materie de verticalitate umană.

– Căci de ce au suferit până la urmă? De ce nu au putut să renunțe la credința lor pentru o vreme, la principiile lor, pentru ca să nu mai suporte atâtea închisori și chinuri atroce?

– Pentru că ei erau una cu crezurile lor! Dacă ar fi renunțat, ei s-ar fi sinucis duhovnicește. Pentru că ar fi ajuns ca și ceilalți, care nu au nădejde în Dumnezeu. Dar pentru că nu au putut să își nege credința, viața, mântuirea lor, ei au devenit un munte de durere și de suferință. Numai că durerile și suferințele lor i-au sfințit, i-au îndumnezeit pe fiecare zi! Ele nu i-au omorât, ci i-au făcut tot mai vii, tot mai curați, tot mai frumoși și încăpători. Pentru că nu numai că i-au iertat și s-au rugat pentru persecutorii lor, dar au ajuns să îi cutremure și să îi umple de pocăință pe mulți dintre aceștia.

Căci viața pământească a Domnului, de la un capăt la alta, e cea mai cutremurătoare lecție de iubire. Pentru că Însuși Dumnezeu, întrupându-Se, suportă toate pentru ca să ne învețe pe noi să trăim dumnezeiește. În fiecare clipă a vieții Sale pământești, El ne arată că trebuie să suportăm toate cu credința în Dumnezeu, pentru că El ne va întări și ne va călăuzi în toate zilele vieții noastre. Iar viețile Sfinților Lui sunt o urmare zilnică a Lui, în care ei experimentează cât de bună și de împlinitoare e viața cu Dumnezeu.

Oamenii aroganți, cărora le plac laudele, cărora le place viața fulminantă, luxoasă, și-ar fi dorit ca întruparea Domnului să se facă cu putere, în forță. Un Hristos „puternic”, în mintea lor, e un Hristos născut în palat și Care vine pe pământ cu multă putere cerească și e cel mai bogat dintre toți. Căci pentru ei opulența înseamnă putere. Însă Hristos a venit pe pământ în cel mai smerit mod cu putință, pentru că El este Cel mai puternic și Cel mai bogat dintre toți. Și Cel mai puternic și Cel mai bogat dintre toți, Făcătorul întregii creații, Își permite să vină ca Cel mai sărac și ca Cel mai umil dintre toți, pentru că nu pierde nimic în smerirea Sa față de noi. Ba, dimpotrivă, El câștigă toată iubirea inimii noastre, atunci când înțelegem că a făcut toată această cutremurătoare coborâre la noi pentru a ne mântui pe noi. Iar iubirea imensă, reală, copleșitoare, unică, desăvârșită e tocmai aceasta, e iubirea lui Dumnezeu față de noi, pentru că El a venit pentru noi și nu pentru Sine.

Excesul de forță este un minus imens de iubire. Tiranii vor să fie iubiți cu forța. Numai că iubirea e dăruire de sine la care se răspunde cu dăruire de sine. Mai întâi trebuie să iubești ca să fii iubit și nu trebuie să aștepți să fii iubit pentru ca să fii iubit. Dacă te dărui, dacă ieși spre ceilalți cu totul, iubirea ta va fi resimțită în cele din urmă ca o mare binecuvântare și ca o mare bucurie și vei fi iubit așa cum iubești. Vor fi mulți cei care te vor amărî, care te vor desconsidera, care te vor minimaliza pentru că ești un om bun și iubitor. Dar când vei fi înțeles de oamenii buni și iubitori, de oamenii lui Dumnezeu, pentru ei vei fi un Părinte și un Frate cu adevărat, pentru că ei îi iubesc pe cei care calcă pe urmele Domnului.

Iubirea nu se devalorizează niciodată și nici nu e o poveste de adormit copiii, ci ea este cea care îi inspiră mereu pe oameni spre a face lucruri uluitoare în viața lor. Iubirea e taina adâncă a oamenilor. Iubirea lor pentru Dumnezeu și pentru oameni și pentru creația bună, folositoare, e taina adâncă a oamenilor valorici. Iar pe mine m-a convertit la dreapta credință tocmai iubirea pentru libertate și pentru verticalitate a oamenilor. Atunci, la Revoluția Română din decembrie 1989, când s-a strigat pe străzi „vom muri și vom fi liberi”, am înțeles că nevoia de libertate e mai tare decât moartea. Căci atunci când ți-e frică de moarte ești un animal prins în cușcă. Dar când sfidezi moartea, când nu ți-e frică de ea, tocmai pentru că iubești libertatea cea dumnezeiască, atunci ești un om liber în toată ființa ta și nimeni nu te poate încătușa.

Cei care au ieșit pe străzi în 1989 și și-au dorit libertatea reală, totală, libertatea de a trăi ca oameni credincioși, nu au fost niște idealiști, ci niște oameni foarte pragmatici. Pentru că nu mai suportau minciuna, teroarea, sărăcia, impostura, necredința din jurul lor. Au ieșit pe străzi într-un mod pragmatic, realist și și-au câștigat libertatea lor! Libertate de care am beneficiat și beneficiem până azi cu toții, ca un dar al lor față de noi, deși mulți nu știu ce să facă cu această sfântă libertate pe care o trăim.

Atunci a fost o revoluție reală, pentru că am dat jos o dictatură reală! Că, mai apoi, comuniștii vremii, cu mască democrată, au rămas la conducere mai mult sau mai puțin, e altceva. Dar libertatea și demnitatea și credința noastră ni le-am redobândit atunci, pe străzi, în decembrie 1989, datorită Sfinților Mucenici ai libertății noastre. Schimbarea radicală de mentalitate din România e consecința acestei sfinte revoluții, sfinte revolte populare împotriva imposturii unui dictator agramat și a întregului sistem comunist. Iar oamenii care își asumă lupta interioară cu impostura de orice fel continuă lupta tuturor celor care, în decursul veacurilor, nu au suportat minciuna în viața lor.

Dacă îți faci studiile în mod cinstit, dacă trăiești onest și din munca ta, dacă în familia ta trăiești creștinește și vrei să lași în urma ta o operă benefică societății, atunci lupți împotriva imposturii. Pentru că nu vrei să trăiești oricum, ci după voia lui Dumnezeu. Căci la Revoluția Română din decembrie 1989 s-a murit pentru credința și țara noastră, s-au spus rugăciuni pe străzi și s-au aprins lumânări pentru cei martirizați, s-a pus un început bun pentru fiecare dintre noi. Pentru că putem trăi liber și putem studia și putem să trăim creștinește în țara noastră, în România apostolică, în România unde Biserica s-a născut odată cu poporul român.

Domnul a fugit în Egipt [Mt. 2, 13-14] și S-a întors în Israil [Mt. 20, 20-21]! Uneori trebuie să pierzi mult timp pentru ca să îți salvezi viața. Cei care au pătimit îndelung în închisorile comuniste și și-au sfințit viața lor acolo, și-au răscumpărat timpul lor, pe când comuniștii credeau că îi „reeducă”, că îi „modelează” după ideologia lor. Închisoarea le-a stricat opera, le-a mutilat-o, dar le-a dat posibilitatea să se sfințească prin suferință și mărturisire. Și ei, cei care păreau „învinși”, sunt sursa noastră de încredințare sfântă, de putere dumnezeiască, pentru că ne luminează prin verticalitatea vieții lor creștine. Pentru că poți fi vertical și cuvios oriunde, după cum poți fi laș și impostor oriunde te afli. Căci credința ține de continua ta alipire de Dumnezeu, de conștiința ta vie, de dorința de a-ți sfinți mereu viața ta.

Cei care fac imposibilul în viața lor, în ciuda condițiilor grele de viață și a handicapurilor pe care le au, ne dovedesc în mod continuu că excelența ține de perseverență. Dacă stărui zilnic în munca ta, roadele vin foarte repede. Dacă te specializezi continuu, dacă iubești nespus ceea ce faci, dacă te împlinești prin ceea ce faci, atunci poți să faci foarte multe lucruri în viața aceasta. Iar viața noastră creștină, alături de specializarea noastră, nu numai că ne împlinește aici și acum, ci ne desăvârșește pentru veșnicie. Pentru că sfințirea vieții noastre e viață veșnică cu Dumnezeu, e sălășluire pentru veșnicie în Împărăția lui Dumnezeu.

Multă sănătate și bucurie și să ne bucurăm în mod sfânt de aceste zile de praznic! Să ne revedem mâine cu pace la pomenirea Sfântului Arhidiacon Stefanos, Părintele nostru, la pomenirea primului Mucenic al Bisericii! Amin!


[1] Începută la 18. 22, în zi de marți, pe 21 decembrie 2021, după ce am tradus Iezechiil 41. Cer înnorat, un grad, vânt de 10 km/ h.

[2] A se vedea: https://doxologia.ro/viata-sfant/sfintii-14000-de-prunci-ucisi-din-porunca-lui-irod. [3] Ibidem.