Lună: decembrie 2021

Iubiții mei[1],

fiecare an este unul binecuvântat de Dumnezeu și fiecare zi e o zi a mântuirii noastre. Pentru că fiecare an al vieții noastre e un dar de la Dumnezeu și nu o reușită personală, iar fiecare zi e o zi a mântuirii noastre, pentru că în fiecare zi putem face multe lucruri bune, multe lucruri ale mântuirii noastre. Și e un mare bine pentru noi că așa stau lucrurile, căci putem face pe fiecare zi lucruri bune, lucruri mântuitoare ale vieții noastre! Pentru că astfel putem înainta la nesfârșit, pe cât voim și pe cât putem în viața curată, în viața sfântă cu Dumnezeu.

Căci lucrul cel bun e cel făcut după voia lui Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu e să facem bine oamenilor. Dar când te lași călăuzit de Dumnezeu, El te învață cui să faci bine și cum să-i faci bine, în așa fel încât să îi fii de folos. Voia lui Dumnezeu e să ne sfințim continuu viața noastră. Dar Dumnezeu, când ne lăsăm călăuziți de către El, ne învață în mod punctual în ce constă sfințenia vieții noastre și cum să sporim în noi curăția și sfințenia vieții noastre. Adică există poruncile lui Dumnezeu sau voia Lui pentru noi, dar și luminarea și ajutorul Lui continuu pentru noi, pentru ca să învățăm să facem voia Lui. Căci El nu numai că ne poruncește să facem un lucru anume, dar ne și luminează cum să îl facem și ne ajută să îl facem în mod particularizat.

Există porunca rugăciunii față de Dumnezeu. Dar uneori, din luminarea lui Dumnezeu, o facem cu durere și cu lacrimi pentru cineva anume, alteori ne bucurăm rugându-ne, alteori ne rugăm cântând, alteori ne rugăm în taina inimii, alteori cu voce tare, alteori cutremurați de voia lui Dumnezeu, alteori împăcați și bucuroși pentru ceea ce El ne luminează…Pentru că rugăciunea e după starea punctuală a omului credincios. Rugăciunea e după simțirea lui Dumnezeu în clipa de față. Ea nu e niciodată standard, nu e niciodată exterioară, ci rugăciunea e mereu interioară și în ritmul vieții omului.

Dacă eu mă grăbesc acum, atunci și rugăciunea mea e grăbită, pentru că și gândurile și inima și trupul meu sunt în mișcare, sunt în această grabă. Dacă eu sufăr, rugăciunea mea va fi plină de suferință, iar dacă eu mă bucur și Îl laud pe Dumnezeu pentru toate, ea va fi plină de mulțumire, de bucuria care m-a cuprins. Pentru că rugăciunea este după cum sunt și eu în clipa de față. Și nu poate fi altfel decât interiorul vieții noastre. De aceea, când slujim în altar sau la strană și oamenii ne aud, ei ne aud sufletul rugându-se, pocăindu-se, bucurându-se, cerând, lăudând, implorând pe Dumnezeu pentru toți. Pentru că fiecare clipă a vieții noastre are realitatea ei, iar noi o trăim după cum suntem de aprinși de slava lui Dumnezeu.

Fiecare an ne duce mai aproape de Împărăția Lui, pentru că fiecare zi ne luminează tot mai mult întreaga noastră ființă. Și luminarea Lui continuă ne face tot mai proprii plecării de aici, adică a desprinderii tot mai ușoare de trupul nostru și de lumea aceasta, care acum e lumea noastră, e singura pe care o cunoaștem.

Căci Domnul, acceptând în acest praznic tăierea-împrejur sau circumciderea trupului Său, a început să trăiască suferințele Sale cele pentru noi, care vor culmina cu durerile inexprimabile ale Crucii Sale. Și El a trăit în trupul Său durerea totală, durerea desăvârșită, pentru că durerile Sale nu au avut niciun pic de plăcere. Căci plăcerea e trăită de cei păcătoși, de oamenii care trăiesc în mod amestecat durerea cu plăcerea. Dar El, Cel fără de păcat, a trăit pentru noi numai durerea, a trăit-o până la capăt. Și a trăit-o în mod desăvârșit, pentru că suferința e cea care ne îndumnezeiește. Suferința scoate din noi consecințele plăcerii păcătoase. Fiindcă atunci când păcătuim, noi ne bucurăm păcătos. Însă de bucuria aceea păcătoasă scăpăm numai prin asceză, numai prin muncă, numai prin suferință. Pentru că durerea ne curățește și ne smerește și ne face proprii slavei lui Dumnezeu, pe când plăcerea ne umple de o tot mai multă îndrăzneală păcătoasă și de indiferență față de voia lui Dumnezeu.

Căci de ce românii stau la televizor sau la computer și văd ce vor, mănâncă și beau în casa lor și nu mai vor să vadă suferințele altora, nevoile altora, realitatea dură a celor săraci și sărmani? Pentru că s-au afundat într-o viață relaxată, plină de plăceri, mâncându-și multul sau puținul lor în mod egoist și nu îi mai interesează de ceilalți. Confortul lor le-a omorât empatia. Cei care nu sunt ca ei sunt inexplicabili pentru ei. Pentru că nu vor să mai facă efortul de a-i înțelege pe alții. Și ca să „coboare” printre oameni, ei au nevoie de suferință, de durere în trupul lor sau în familia lor, pentru ca să vadă că suferința era și este împrejurul lor.

Am cunoscut oameni pe care suferința i-a trezit în mod brusc din comoditatea lor. Și care au dat slavă lui Dumnezeu că i-a trezit, că i-a adus la viață: la viața smerită, la viața plină de atenție și de bunătate față de semeni. Pentru că rostul nostru pe pământ nu este ca să mâncăm toată ziua ca șobolanii, ci pentru ca să îi ajutăm pe oameni să se mântuie și pentru ca noi să ne mântuim împreună cu ei și pentru rugăciunile lor. Noi suntem în trecere pe aici, suntem în călătorie, iar scopul nostru este Împărăția lui Dumnezeu. Dacă uităm acest lucru, atunci ne telurizăm, devenim lumești până în măduva oaselor și plini de patimi. Pe când Dumnezeu ne luminează întru toate cele ale vieții noastre tocmai pentru ca noi să aprindem și în alții lumina Lui, slava Lui cea veșnică, prin slujirea smerită înaintea Sa.

În comparație cu perspectiva fals apocaliptică a celei de a doua veniri a Domnului, Biserica Lui trăiește venirea Domnului în fiecare zi în mod liturgic și sacramental. Biserica Lui a început anul 2022 nu cu mâncare și cu băutură până la 6 dimineața, nu cu concerte de muzică simfonică, nu cu frica terorizantă a venirii Domnului, ci cu chemarea Lui la noi, pe Sfânta Masă, pentru ca să fie mereu cu noi și în noi. Așteptarea Lui în viața noastră e continua noastră viețuire cu El în ființa noastră. Pentru că Cel care va veni să judece lumea e deja cu noi și în noi prin slava Lui și prin împărtășirea cu El euharistic.

Pentru aceasta, noi nu trăim cu teroare cea de a doua venire a Domnului, nu suntem obsedați de semnele sfârșitului, nu ne înfricoșează nici oculta mondială și nici bolile sezoniere, ci stăm cu seninătate la Dumnezeiasca Liturghie, pentru că Îi slujim Domnului și suntem cu El și așteptăm de la El toată luminarea și toată bucuria noastră. Tocmai de aceea, începem anul 2022 cu Dumnezeu și îl trăim ca pe un dar al lui Dumnezeu. Pentru că de la El e tot binele nostru, de la El e toată viața noastră, e toată împlinirea noastră și dacă suntem cu El, atunci deja suntem în Împărăția Lui. Căci unde este El, acolo e toată Împărăția Lui.

Așteptarea Domnului, așadar, e mereu liturgică și nu tehnologică, nici politică și nici catastrofică. Și dacă e liturgică, ea se trăiește în toată pacea și în toată bucuria cea sfântă, pentru că noi venim spre Cel pe care dorim să Îl primim și acum și pentru veșnicie în mod deplin. Și după ce acum, în acest praznic, Îl vedem Prunc de 8 zile, Care Își primește numele liturgic și e tăiat împrejur, în praznicul următor, de pe 6 ianuarie, Îl vedem „ca [la] 30 de ani [ὡσεὶ ἐτῶν τριάκοντα]” [Lc. 3, 23, BYZ] cum Se botează și primește pe Duhul Sfânt întru El [Lc. 3, 22, BYZ]. Și după ce a fost botezat de către Sfântul Ioannis, Domnul a început să propovăduiască adevărul mântuirii la toți oamenii.

Căci și noi trebuie să sporim mereu „[cu] înțelepciunea și [cu] vârsta și [cu] harul [σοφίᾳ καὶ ἡλικίᾳ καὶ χάριτι]” [Lc. 2, 52, BYZ], așa cum sporea Domnul în umanitatea Sa. Dar ca să sporim duhovnicește trebuie să intrăm în Biserică prin Botezul sacramental al Bisericii. Prin Botezul care ne naște pe noi duhovnicește și ne umple de slava Dumnezeului nostru treimic. Însă când Biserica a alăturat Tăierea Sa împrejur Botezului Său, ea a făcut-o cu scopul de a ne arăta trecerea de la legea veche la cea nouă a lui Dumnezeu. Căci Domnul a primit „tăierea împrejur cea după trup…ca să pună capăt rânduielii celei vechi și să aducă tăierea împrejur cea duhovnicească și nefăcută de mână”[2]. Pentru că tăierea-împrejur cea de la 8 zile închipuia tocmai Botezul Bisericii. În care noi ne naștem din Dumnezeu [ἐκ Θεοῦ] [In. 1, 13, BYZ] prin slava Lui cea veșnică, devenind fiii Lui duhovnicești. Și Botezul Bisericii este tăierea-împrejur cea duhovnicească și nefăcută de mână, pentru că pe ea o lucrează Însuși Dumnezeul nostru treimic prin slava Lui cea necreată și veșnică. Și dacă El, prin slava Lui, ne face pe noi fiii Săi duhovnicești, pentru ca să fim vii duhovnicește trebuie să trăim zilnic întru slava Lui. Căci slava Lui e viața noastră cea sfântă, e viața noastră cea duhovnicească. E cea care ne-a născut din nou, cea care ne-a născut din Dumnezeu, pentru ca să fim fiii Lui.

Dar pentru ca să ai mereu slava Lui în tine, ca să o simți mereu în tine, trebuie să îți asumi tot modul de a fi al Bisericii. Pentru că noi ne-am născut dumnezeiește în Biserică și numai în Biserică putem trăi și rămâne creștini. A te distanța interior fie și foarte puțin de viața, de slujirea și de credința Bisericii înseamnă a te dezgoli de slava lui Dumnezeu. Și când ai conștiința că ai păcătuit înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor trebuie să te împaci cu Dumnezeu, cu oamenii și cu Biserica Lui prin Sfânta Taină a Mărturisirii. Trebuie să te întorci la cumințenia ta cea dintâi, la viața ta cu Dumnezeu, pentru că aceasta e viața ta cea veșnică. Și când îți spovedești păcatele tale cu pocăință, tu recunoști că păcatul nu are nimic de-a face cu viața creștină, cu viața ta bisericească, pentru că viața cu Dumnezeu e sfințenia sufletească și trupească.

Afundăm cu totul pruncul în apă la Botez, pentru că el moare atunci cu totul pentru viața lui de mai înainte. Botezul împarte viața noastră în două în mod radical: mai înainte am fost locaș al demonilor, după Botez suntem locașul cel sfințit al Dumnezeului nostru treimic. Și pentru ca să fim locașul Lui pentru totdeauna trebuie să împlinim poruncile Lui și să ne umplem de slava Lui prin Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii. Dar pentru a trăi creștinește trebuie să dorim acest lucru în fiecare clipă. Pentru că Dumnezeu are nevoie în fiecare clipă de acordul nostru, de rămânerea noastră cu El. Și ori de câte ori cădem din alipirea noastră de El, prin aplecarea noastră spre rău, noi păcătuim. Și acele păcate trebuie spovedite imediat și de ele trebuie să ne pocăim, pentru că ele ne depărtează de Dumnezeu.

Și când începi să îți spovedești des păcatele tale, atunci simți nevoia reală, abisală, de a te împărtăși cu El din ce în ce mai mult. De a te uni sacramental cu Hristos euharistic, cu Dumnezeul mântuirii noastre, cu Cel care e viața și bucuria noastră cele veșnice. Și dacă te împărtășești des cu Domnul, atunci și postești, atunci te și rogi, atunci citești voia Lui mereu și ajuți pe toți după puterea ta. Pentru că întreaga viață a Bisericii te umple din ce în ce mai mult, atâta timp cât înțelegi tot mai mult Slujbele și teologia Bisericii.

De aceea, iubiții mei, fiecare an al vieții noastre e o intimizare și mai mare cu Dumnezeul mântuirii noastre. Îl lăsăm pe Dumnezeu, prin tot binele pe care îl facem, să intre și mai profund în noi, iar noi ne deschidem tot mai mult spre voia Lui cu noi. Căci Îl simțim pe Dumnezeu în noi nu după măsura Lui, ci după deschiderea noastră iubitoare și smerită față de El. Și pe cât Îl simțim pe Dumnezeu, pe atât îi simțim și pe oameni și nevoile lor reale. Pentru că oamenii ne devin tot mai expliciți pe măsură ce Dumnezeu ne locuiește tot mai mult prin slava Lui. Și termometrul credinței noastre este slujirea noastră față de Dumnezeu și față de oameni. Căci credința, evlavia și întrajutorarea noastră cresc pe măsură ce ne dăruim tot mai mult în slujirea noastră bisericească. Și nu poți să arzi duhovnicește, dacă nu ești cu El. Împreună cu Dumnezeu suntem vâlvătaie, suntem foc aprins, căci focul din noi e tocmai slava Lui.

Vă doresc multă sănătate, pace, bucurie, putere de muncă și împlinire în noul an 2022! Și să fim mereu cu Dumnezeu, cu Cel care ne bucură pe noi veșnic! Amin.

[1] Începută la ora 17. 38, în zi de marți, pe 28 decembrie 2021. Ceață, un grad, vânt de 6 km/ h.

[2] Mineiul pe ianuarie, ed. BOR 1926, p. 24. Am actualizat textul citat.

Iubiții mei[1],

Στέφανος [Stéfanos], cu accentul pe prima silabă, înseamnă Cel încununat[2]. Și viața lui cea plină de sfințenie, viața Întâiului Mucenic al Bisericii, a fost încununată de moartea sa martirică. De mărturisirea lui cea neînfricată și de acceptarea în pace a morții pentru Domnul. Căci atunci când a avut marea sa vedenie și a vorbit despre ea cu multă îndrăzneală în fața conaționalilor săi cei necredincioși [F. Ap. 7, 56, BYZ], el a înțeles că sfârșitul său va fi foarte dureros și l-a acceptat în mod deplin.

Pentru că Mărturisitorul Bisericii nu e un nebun, nu e un om inconștient de urmările mărturisirilor sale, ci e un om care mărturisește adevărul lui Dumnezeu, tocmai pentru că Dumnezeu îl luminează să facă asta. Căci la baza mărturiei lui stă tocmai Dumnezeu, Cel care îl binecuvântă și îl întărește pentru a purta chinurile mărturisirii. Și la tot pasul în Viețile Sfinților Mucenici observăm acest lucru dumnezeiesc: că ei erau neînfricați în chinurile lor, tocmai pentru că știau că ele sunt dorite de Dumnezeu. Și că El Însuși îi întărea să suporte cele mai grele schingiuiri pentru credința în El.

Luminările și vederile dumnezeiești pe care le-au trăit Sfinții Mucenici în ultima parte a vieții lor erau taina puterii lor. Ei îi vedeau pe Îngerii Lui, pe Sfinții Lui sau pe Însuși Domnul venind la ei, vindecându-i, întărindu-i, ocrotindu-i în diverse feluri. De aceea, ei nu își puneau problema dacă e bine să sufere sau dacă e bine să își mărturisească credința lor, pentru că ei știau foarte sigur că această puțină, dar grea suferință, e ușa lor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Doreau să moară cât mai repede, pentru că doreau viața veșnică cu Dumnezeu. Și dorința lor cea sfântă e cea mai normală dorință a omului. Pentru că omul conștient de sensul vieții sale nu poate să dorească decât acest lucru: să trăiască și să moară creștinește, în așa fel încât moartea lui să însemne intrarea în Împărăția lui Dumnezeu.

Sfântul Stefanos, cel care era „om plin de credință și de Duhul Sfânt [ἄνδρα πλήρης πίστεως καὶ Πνεύματος Ἁγίου]” [F. Ap. 6, 5, BYZ], a fost luminat dumnezeiește despre ce trebuie să facă și să spună în viața lui. El nu făcea lucruri la întâmplare sau anapoda, ci le făcea pe cele care trebuie. Adică pe acelea pe care îl învăța Dumnezeu să le facă. Iar ceea ce a spus și a făcut în Faptele Apostolilor, cap. al 7-lea, sunt o mărturie clară a faptului că el era condus de Dumnezeu, cu voia lui, în toate cele ale sale. Pentru că mărturisirea lui teologică și vedenia lui dinaintea adormirii sale și martirizarea lui sunt mărturia certă a marii lui sfințenii. Căci a murit așa după cum a trăit și a trăit în sfințenie pentru ca să trăiască veșnic cu Dumnezeu.

Și când viața ta e una serioasă, când e una plină de atenție și de responsabilitate, când e plină de delicatețe și de frumusețe dumnezeiască, atunci e una verticală, e una care inspiră toate veacurile. Și ne îndeamnă pe toți la viața cea foarte bună, la viața cea dumnezeiască, la îndumnezeirea noastră continuă. Căci îndumnezeirea continuă înseamnă umplerea noastră continuă de slava lui Dumnezeu și de toată fapta cea bună. Și ea se trăiește împreună cu Dumnezeu și ajutați de El în toate clipele vieții noastre.

Iar omul păcătos crede că viața cu Dumnezeu e una foarte grea, e imposibilă pentru om. Și crede asta, pentru că nu are habar de cum arată viața cu Dumnezeu, viața zilnică, cotidiană, continuă cu El. Însă cel care începe să trăiască duhovnicește și se întărește tot mai mult în viața duhovnicească, în viața cu Dumnezeu, înțelege că aceasta e, de fapt, adevărata viață a omului! Pentru că această viață, viața cu El, e cea care ne împlinește în mod real și acum, dar și veșnic. Iar pe fiecare zi noi trăim în toată ființa noastră cu Dumnezeu, oriunde mergem și orice facem, pentru că ne lăsăm umpluți de slava Lui continuu și călăuziți de El spre ceea ce trebuie să facem. Dumnezeu ne întărește, Dumnezeu ne luminează, El ne bucură, El ne miluiește, El ne umple de curăție și de simplitate, de atenție și de bunăvoință față de toți, pentru că fiecare clipă cu El este o școală a sfințeniei. Așa cum, împreună cu părinții, cu frații, cu prietenii, cu soțiile, cu copiii noștri, trăim noi și noi lucruri pe fiecare zi și în orice clipă, la fel trăim și împreună cu Dumnezeu. Dar cu Dumnezeu nu trăim lucruri amestecate, adică și bune și rele, așa cum trăim cu oamenii, ci cu El trăim numai lucruri bune și foarte bune pentru noi. Căci El nu ne dezamăgește niciodată, nu ne minte niciodată, nu caută niciodată să râdă de noi, să ne desconsidere sau să ne lase la greu, ci, dimpotrivă, El ne primește iar și iar, dacă noi ne pocăim cu adevărat, indiferent de câte prostii facem în viața noastră. Pentru că El înțelege în mod abisal neputința și slăbiciunea noastră umană, cele aduse în noi de multele noastre păcate și de patimile noastre, dar și dorința noastră vie după iertare, după bucurie, după pace, după sfințenie, după viața veșnică cu El. Și de aceea, El ne iartă de fiecare dată și ne unește iar și iar cu Sine: pentru că știe că avem nevoie de împlinirea noastră reală, de singura noastră împlinire, adică de viața veșnică cu El.

Primul meu Duhovnic s-a numit Ștefan. Și când mă duc la bunicii mei la mormânt, dau pe la mormintele celor 3 Preoți ai Scrioaștei, care sunt unul lângă altul, Părintele Ștefan fiind primul dintre ei. Și îl salut de fiecare dată pe Duhovnicul meu, acolo, la mormântul lui, cu: „Hristos a înviat, Părinte Ștefane!”. Pentru că atât el, cât și Botezătorii mei, Părinții Nicolae și Gheorghe, sunt vii în rugăciunile mele. Căci eu privesc mormintele lor, ca și pe cele ale bunicilor mei, așa după cum privesc orice mormânt din această lume: din perspectivă eshatologică, din perspectiva învierii celei de obște. Pentru că mormintele acestea, acum pline de trupuri, vor fi desființate la a doua venire a Domnului cea întru slavă, pentru că El va învia pe tot omul care a fost zămislit vreodată pe această lume. Cimitirele, atunci, ca o consecință atotputernică a Învierii Domnului cea de a treia zi, se vor desființa, pentru că toți vom învia. Toți, din toate secolele și din toate locurile. Și El va desființa cimitirele lumii, pentru că El este viața întregii lumi. Pentru că atunci, la venirea Lui, nu vor mai fi morți, ci doar vii, cu toții fiind transfigurați de slava Lui, pentru ca să trăim veșnic împreună cu El sau împotriva Lui, după cum ne-am ales de aici, din viața noastră istorică.

Și, iată, că Domnul garantează pentru totdeauna libertatea noastră! Căci El îi va învia și îi va înveșnici pe toți, pe toți oamenii. Dar nu va forța pe nimeni să fie altcineva. Ci oamenii Lui vor fi cu El pentru veșnicie, dar cei care nu L-au dorit pe El, aceia I se vor împotrivi Lui în mod veșnic. Și vor putea să își trăiască necredința și aversiunea lor nebună față de El pentru veșnicie, pentru că vor fi niște persoane veșnice.

Și dacă Dumnezeu nu dorește să te schimbe cu forța, dacă El nu te forțează să Îl iubești, cum e El un dictator? Pentru că dictatorii umani vor să fie iubiți și ascultați cu forța. Demonii, la rândul lor, și ei dictatori, unii spirituali, vor același lucru: să te forțeze să le faci voia lor. Însă Dumnezeu Atotțiitorul, Făcătorul Îngerilor și al oamenilor, nu te obligă să te sfințești, dacă tu nu vrei asta cu niciun chip. El îți explică, prin toți Sfinții Lui, că singura viață care ne împlinește e viața cu El, pentru că așa ne-a creat El. Dar dacă tu nu accepți acest lucru, El nu vrea să te convingă cu forța de contrariu, ci te lasă să experimentezi veșnic ceea ce tu ai ales, ceea ce tu crezi că e „bine” și care, în fapt, e chinul tău veșnic. Chiar și atunci când, ca un Părinte iubitor, El te ceartă în multe feluri pentru ca tu să te îndrepți, nu va face acest lucru la nesfârșit, ci te va lăsa în fărădelegea ta, în nebunia ta. Iar după moarte, de unul singur, constați ce nefericire ai ales. Pentru că nu poți să spui că n-ai ales-o, dacă tu ai ales-o toată viața. Dar după moarte vezi cu tot sufletul și cu tot trupul tău că viața ta e un fiasco, e un eșec total, pentru că trupul tău ți se împute și nu devine Sfinte Moaște, iar sufletul tău e plin de nefericire și de chin. Și perspectiva ta veșnică e cu totul sumbră, înfricoșătoare și nespus de dureroasă, pentru că nu te așteaptă nicio bucurie, nicio alinare, nicio odihnă.

Când Sfântul Stefanos a fost martirizat, el a adormit [F. Ap. 7, 60] în mod cuvios. El atunci s-a odihnit de toate ostenelile sale, pentru că a câștigat prin ele odihna cea veșnică în Împărăția lui Dumnezeu. Dar când păcătoșii mor, ei nu se odihnesc! Pentru că veșnicia lor este Iadul cel veșnic. Și Iadul cel veșnic e nebunie curată, e luptă continuă cu Dumnezeu, e neîmplinire veșnică, pentru că e locul în care se chinuie cei care nu L-au acceptat pe Dumnezeu în viața lor.

Însă Sfântul Stefanos, înainte de a adormi, L-a văzut pe Dumnezeu întru slava Lui, pe Dumnezeul nostru treimic! Căci el a mărturisit în fața tuturor: „Iată [Ἰδού], văd cerurile deschise [θεωρῶ τοὺς οὐρανοὺς ἀνεῳγμένους] și pe Fiul omului stat [în] cele de-a dreapta ale lui Dumnezeu [καὶ τὸν Υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου ἐκ δεξιῶν ἑστῶτα τοῦ Θεοῦ]!” [F. Ap. 7, 56, BYZ]. Iar unde e Tatăl și Fiul, acolo e și Duhul Sfânt. Iar Dumnezeu Se revelează extatic, întru slava Lui, celor care se curățesc pentru El, care se sfințesc continuu în relația cu El. Și când Dumnezeu Se arată pe Sine celor care Îl iubesc pe El, El li Se arată pentru ca să îi bucure și pentru ca să îi încredințeze și pentru ca să îi întărească întru sfințenia Lui. Căci El li Se arată celor ai Săi, celor care Îl iubesc pe El în mod nespus.

Așadar, iubiții mei, când îl cinstim azi pe Sfântul Stefanos, îl cinstim pe unul care este cu Dumnezeu pentru veșnicie. Și „minunat [este] Dumnezeu în[tru] cei Sfinți ai Lui, [El,] Dumnezeul lui Israil” [Ps. 67, 36, LXX], pentru că îi umple pe ei de toată sfințenia Lui. Dar dacă nu trăim întru sfințenia Lui, noi nu putem fi cu El pentru veșnicie, pentru că El este doar cu cei Sfinți ai Lui.

Vă doresc multă pace și împlinire! Și să trăim această sfântă zi și următoarele 4 din acest praznic și din acest an cu pace și cu bucurie dumnezeiască, pentru că Dumnezeu este Păstorul nostru, este Călăuzitorul nostru spre Împărăția Sa! Amin.

[1] Începută la 20. 22, în zi de miercuri, pe 22 decembrie 2021. Cer senin, – 3 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Stephanos.