Sentimentul timpului la Arghezi [2]

Primul poem se intitulează Mânăstire și descrie atmosfera din ajunul sărbătorii de Rusalii (Pogorârea Sfântului Duh). Poetul simte că starea/ sentimentul de sărbătoare cuprinde întreaga natură, întreg universul cosmic, nu numai pe cel uman (de aceea cred că poezia se intitulează Mânăstire, pentru că întreg universul devine o biserică, un spațiu sacru):

Ațipit-a ziua-n ramuri;
Porumbeii albi, la rând,
Pe pridvoare și la geamuri
Se trezesc din nou visând.

Aripile dorm închise
Pretutindeni, evantalii.
Toată lumea ciripise
Pentru seara de Rusalii.

Clopotele-au ostenit,
Liliecii din clopotniți
Dau de cerul risipit
Pretutindenea din solniți.

Luna-și mână lin păunii
Pe întinsu-i așternut.
Ochii tăi ca bruma prunii
Mă gândesc să ți-i sărut.

Și cum ceasul bate-n larg
Peste noi și peste plante,
De s-ar crede că se sparg
Sub ciocane diamante;

Timpul cel adevărat
Vine-n aripi împrejur,
Și pe capul meu plecat
Varsă poale de azur.

Metafora centrală, în aceste versuri, este cea a aripilor, semnificația ortodoxă fiind cuprinsă într-o serie de termeni din același câmp semantic: „porumbei” (albi, în mod semnificativ), „evantalii”, „ciripise”, „liliecii”, „păunii”.

Simbolistica religioasă este evidentă. Atmosfera este de așteptare. E seară, ziua adoarme pe ramuri, porumbeii și-au strâns evantaiul aripilor și tresar uneori visând. „Toată lumea” păsărilor, în mod deosebit „ciripise” pentru a vesti această Sărbătoare. Liliecii se lovesc de „cerul” care începe, după Slujba de seară (căci „clopotele-au ostenit”, adică s-a terminat Slujba), să se presare pe pământ ca „din solniți”, pentru că harul este sarea cu care trebuie sărați oamenii.

Lumina lunii reflectată pe pământ deschide alte evantaie, de păuni. Și când porumbeii albi adorm, se trezesc păunii albi ai lunii.

Prin mintea poetului îndrăgostit trec și ochii albaștri „ca bruma prunii”.

Și, deodată, are, acut, sentimentul timpului, încât devine acesta o senzație sonoră. Aude „cum ceasul bate-n larg/ Peste noi și peste plante”: peste noi și peste lumea vegetală. E un timp rar, care trece încet. Ceasul bate „în larg”, orizontul orei e departe, timpul trece încet, așa cum cresc plantele.

Orele, clipele trec atât de greu, „s-ar crede că se sparg/ Sub ciocane diamante” (diamantele sunt foarte greu de spart cu ciocanul).

Dintr-o dată, materia timpului a devenit infinit de greu fisurabilă. Secundele, orele sunt diamante care se sparg foarte târziu.

E o altă percepție a timpului, în așteptarea Sărbătorii, a zilei de Rusalii. Harul Sărbătorii face ca timpul să interfereze cu veșnicia, curgerea lui terestră e încetinită mult, dintr-un fluid vijelios devine diamant de nespart.

Timpul acesta pământesc s-a dilatat atât de mult, încât aproape că s-a oprit, pentru a face loc unui alt timp, „timpul cel adevărat”, al Raiului, care „vine-n aripi împrejur”: timpul harului. Poetul simte binecuvântarea: „Și pe capul meu plecat/ Varsă poale de azur”, varsă epitrahile de azur.

Timpul însuși devine un porumbel al harului, cu aripi de patrafire, care scutură peste capul poetului azurul altei lumi, veșnice.