Sentimentul timpului la Arghezi [3]
În poemul Restituiri, problematica timpului are din nou o foarte mare legătură cu perspectiva religioasă, ortodoxă a poetului. Arghezi are de înfruntat tentația amorului, ispita cărnii. El îi opune gândul morții, în conformitate cu învățătura ortodoxă a războiului duhovnicesc împotriva gândurilor pătimașe:
N-au mai rămas prea multe de-nvins și de știut.
Șoseaua se strâmtează, cărările se-mbină.
Le simți apropiate din ce în ce mai mult,
Ca spițele din roată, crăpate de lumină.
Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,
Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini.
Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,
Departe,-n orizonturi, se naște prin tulpini.
E-o insulă? un munte? o apă? un deșert?
De ce-ar sfârși-n pustie călătoria noastră?
Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert
Din calea străbătută, jos verde, sus albastră.
Să ne oprim? Un Cântec ne vine de la han.
E vinul bun și patul adânc și tu ești dulce.
Și-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,
Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce.
Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,
S-apropiem vecia mai repede de noi.
Păstrează-ți sărutarea, ca florile otrava,
Ca să o dăm țărânii întreagă înapoi.
„N-au mai rămas prea multe de-nvins și de știut” în existența aceasta, pentru că timpul acestei vieți este scurt.
„Șoseaua se strâmtează, cărările se-mbină”: căile vieții. Se îmbină și se strâmtează.
„Le simți apropiate din ce în ce mai mult,/ Ca spițele din roată, crăpate de lumină”: viața ca o roată este un motiv literar foarte vechi, utilizat intens în literatura noastră veche, etică și religioasă[1]. Tot pe urmele literaturii vechi, Eminescu scria și el: „Astfel vezi roata istoriei întorcând schițele [spițele] ei” (Memento mori).
La Arghezi, „spițele din roată” sunt „crăpate de lumină”.
(Am inserat o imagine. Sursa imaginii: aici[2].)
Din nou, lumina e o materie mai puternică decât orice altceva ce poate părea solid sau viguros. Ea, lumina, umple golul dintre spițele de la roata vieții noastre.
„Ne-apropiem” de moarte, de sfârșit. Tot mai mult, oricât ar fi de îndepărtată de ziua de azi. „Vita brevis” e un refren patristic. „Văzduhul miroase-a vechi prin noapte” pentru că trăim într-o lume bătrână, într-un cosmos vechi. Dar ca să poți mirosi văzduhul nopții ca pe un lucru vechi trebuie să ai simțurile duhovnicești ascuțite.
„Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini”: pentru că Sfântul Vasilios cel Mare, în Hexaimeron-ul său, a spus că Dumnezeu a creat stelele, în a patra zi, ca pe niște flori ale cerului. Iar această imagine poetică a făcut carieră în literatura noastră veche și modernă. „Lumini” înseamnă – ca și la Eminescu (Luceafărul, în zborul său cosmic, „vedea, ca-n ziua cea dentâi,/ Cum izvorau lumini”: vedea cum se nășteau stele în univers, ca la începutul creației) – luminători, stele. Și acestea sunt „vechi”, de când lumea. De când Dumnezeu a făcut acest univers, de atunci, „de-a pururi” (adică întotdeauna), răsar flori pe pământ și stelele nopții pe cer.
E un univers care miroase a vechi.
Spuneam altădată că
„Apelul lui Eminescu la Hexaemera este indubitabil în felul de a-L numi pe Dumnezeu Cel «ce în câmpii de caos semeni stele» (Memento mori). De asemenea, în opera eminesciană există nenumărate metafore care compară aștrii cerești cu florile[3] (pornind chiar de la Mortua est!, în care stelele sunt «flori de lumină») – ceea ce Rosa del Conte denumește «înflorire stelară»[4] sau «vraja eternei sale [a cerului] înfloriri de astre»[5]. Ceea ce nu a sesizat însă Rosa del Conte este faptul că această comparație este exprimată – după cum am arătat și altădată –, în diverse moduri, la Vasile cel Mare[6], Ioan Hrisostom[7], Ambrozie de Mediolanum[8]”[9]…etc.
Însă, în critica noastră românească, nimeni nu a sesizat aceste aspecte și această continuitate de viziune poetică și mentalitate ortodoxă, înaintea mea. Așa încât este absolut necesar de remarcat atenția cu care Arghezi l-a citit atât pe Eminescu, cât și literatura patristică și pe cea românească veche.
Versuri ca acestea, „Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,/ Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini” nu sunt simple produse ale fanteziei decât pentru inculți în domeniul literaturii și al teologiei.
Concluziile de ordin literar pe care le extragem din acest text poetic sunt susținute asiduu de însuși mesajul său: tentației de a arde „pe jaruri carnea noastră”, poetul îi răspunde foarte categoric: „Nu”, pentru că „șoseaua” vieții „se strâmtează”, lumea „miroase-a vechi” și trebuie „s-apropiem vecia mai repede de noi”!
Dacă acesta nu e un răspuns ortodox, atunci să ne explice poezia critica nihilistă (care se bucură de o largă majoritate la noi în țară).
„Păstrează-ți sărutarea, ca florile otrava,/ Ca să o dăm țărânii întreagă înapoi”: țărânii îi dăm înapoi trupul acesta, după ce s-a veștejit floarea tinereții. Iar femeia care ispitește spre păcat este ca o floare-capcană, care își atrage victimele prin mireasma ucigătoare.
„Timpul”, așadar, „tu sparge-l cu potcoava”, pentru a alerga mai repede spre veșnicie.
Țărânii îi dăm ce e al țărânii, adică trupul cu toate patimile lui, iar noi trebuie să spargem timpul cu potcoava alergării dincolo de această lume.
[1] A se vedea cartea mea, Eminescu: între modernitate și tradiție (https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/), p. 583-586.
Sau aici, într-un fragment republicat online:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/07/27/eminescu-intre-modernitate-si-traditie-101/.
[2] Cf. https://ro.pinterest.com/pin/10273905376253538/.
[3] A se vedea teza mea doctorală, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/, p. 389.
[4] Rosa del Conte, Eminescu sau despre absolut, ediția a II-a, îngrijire, traducere și prefață de Marian Papahagi, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, postfață de Mircea Eliade, cu un cuvânt pentru ediția românească de Rosa del Conte, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 39.
[5] Idem, p. 110.
[6] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, op. cit., p. 131 și 147: „Dacă vreodată într-o noapte senină, privind frumusețea cea nespusă a stelelor, ți-ai făcut o idee despre Arhitectul universului și te-ai întrebat Cine a brodat cerul cu aceste flori (s. n.) și te-ai gândit că […] prin cele văzute te gândești la Cel nevăzut, atunci ești pregătit să asculți cele ce se vor grăi. […] Pământul și-a primit podoaba lui de la cele ce au răsărit în el; cerului i-a dat podoabă florile stelelor (s. n.) și a fost împodobit și cu perechea celor doi luminători, care, ca niște ochi gemeni, se uită spre pământ…”.
[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, col. PSB, vol. 21, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 83-84: „Gândește-te, iubite, ce frumoasă e priveliștea cerului înstelat în miez de noapte! E mai încântător decât multe livezi și grădini cu flori! E împodobit, ca și cu niște flori, cu fel de fel de stele (s. n.), care-și trimit pe pământ lumina lor”.
[8] Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Comentariu la Hexaemeron în 6 cărţi, în PL (Patrologiae cursus completus. Series Latina, ed. J. – P. Migne, 1882), vol. 14, col. 190A: „Etenim quanto majorem his gratiam Creator donavit, ut aer solito amplius solis claritate resplendeat, dies serenius luceat, noctis illuminentur tenebrae per lunae stellarumque fulgorem, coelum velut quibusdam floribus coronatum, ita ignitis luminaribus micet, ut Paradiso putes vernante depictum spirantium rosarum vivis monilibus renitere…” („Într-adevăr, Creatorul a dăruit acestora multă frumusețe, încât aerul singur strălucește de marea lumină a soarelui, ziua este limpede, întunericul nopții este iluminat de razele lunii și ale stelelor, cerul, ca și cum ar fi încununat de cineva cu flori, așa scânteiază cu focul luminătorilor, încât crezi că vor dăinui ca să împodobească Raiul ca niște coliere vii de trandafiri înflorind parfumați…”). Traducerea și sublinierile ne aparțin.
[9] A a se vedea, din nou, cartea mea, Eminescu: între modernitate și tradiție, op. cit., p. 243-247.