Predică la Duminica a XXVII-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

când ești bucuros, atunci ești cel mai sănătos om. Simți că ai aripi, că zbori, că ești împlinit, că viața ta merge pe drumul cel bun. Și bucuria cea curată, cea care vine din faptele cele bune, te face să simți iubirea lui Dumnezeu în viața ta. Pentru că Dumnezeu Își revelează iubirea Lui cea negrăită, când noi dorim tot mai mult să fim ca El. Când noi împlinim poruncile Sale. El ne umple de bucurie și de pace, atunci când vede că vrem să venim spre El cu toată ființa noastră.

Dar când viața cu El ți se pare o glumă, când calci în picioare mereu poruncile Sale, când te arăți obraznic și infatuat înaintea Lui, atunci te gârbovești continuu. Nu mai stai drept, ci te cocârjești. Pentru că acel duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας] [Lc. 13, 11, BYZ] care te cuprinde, acel demon care te face să vezi numai pământul, dar nu și cerul, te leagă [Lc. 13, 16] de păcat și te face să nu mai vezi ceea ce e bine, ce e frumos, ce e sfânt în viața noastră.

Și văd mereu oameni legați de patimile lor, pe care demonii îi țin legați de acele patimi. Văd la tot pasul oameni care își iubesc patimile și se laudă cu ele de parcă ar fi virtuți. Și își supralicitează patimile, se laudă cu ele, pentru că ei confundă binele relativ de aici cu cel veșnic. Cred că dacă aici sunt sănătoși, frumoși, cu bani făcuți oricum, cu prieteni și relații sociale, așa vor fi prosperi pentru totdeauna. Cred că dacă aici le e bine, le va fi bine și veșnic.

Însă viața păcătoasă, viața la întâmplare, nu este împlinirea omului, ci urâțirea lui continuă! Și dacă aici ești sănătos și frumos, și faci, datorită sănătății și a frumuseții tale exterioare, multe păcate, pentru care nu te pocăiești, sănătatea și frumusețea ta ți le-ai folosit rău, pentru că vei fi chinuit veșnic pentru păcatele tale. Căci nu de oameni trebuie să fim lăudați, ci de Dumnezeu! El trebuie să ne găsească frumoși, foarte frumoși înaintea Lui, adică plini de curăție și de sfințenie. Și așa trebuie să fim la Judecata Lui cea veșnică, când adevărata viață va fi binecuvântată [Mt. 25, 34, BYZ], va fi lăudată de către El, și viața păcătoasă va fi blestemată [Mt. 25, 41, BYZ].

Căci „moartea celor păcătoși [este] rea [θάνατος ἁμαρτωλῶν πονηρός]” [Ps. 33, 22, LXX]. Și de ce e rea? Pentru că sufletele lor vor coborî în Iad! Și Iadul dovedește că viața lor de pe pământ, viața trăită în lux și în indiferență față de voia lui Dumnezeu, nu era o viață „bună”, ci una rea. Căci o viață bună, cu adevărat bună, e aceea care te duce în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că „mântuirea celor Drepți [este] de la Domnul și [El] este apărătorul lor în vremea necazului [lor]. Și Domnul le va ajuta lor și îi va izbăvi pe ei și îi va scoate pe ei de la cei păcătoși” – înțelegându-se prin „păcătoși” și oamenii păcătoși, dar și demonii – „și îi va mântui pe ei, că[ci] au nădăjduit în El” [Ps. 36, 39-40, LXX]. Ei au trăit cu nădejdea în Domnul, cu nădejdea că El îi va mântui, și de aceea nu i-a făcut de rușine la moartea lor și nici după aceea.

Căci mulți dintre noi credem că dacă nu avem boli, dacă nu avem necazuri, dacă nu avem ispite, dacă avem tot ce ne trebuie suntem „plăcuți” de Dumnezeu, suntem „favorizați” de către El. Însă cel cu adevărat plăcut de El este intimul Său, este cel pe care El îl cunoaște din relația intimă cu Sine. Iar Sfinții nu se tem de dureri, de necazuri, de ispite, de nedreptăți, de moartea dureroasă, martirică, ci se tem de a păcătui înaintea Lui. Pentru că păcatul e cel mai nociv lucru pentru întreaga creație a lui Dumnezeu. Când păcătuim, noi distrugem totul în noi și în jurul nostru. Adevărata bombă atomică e păcatul pe care îl săvârșim și pentru care nu ne pocăim. Pentru că păcatele ne fac urâți înaintea lui Dumnezeu și ele ne coboară în Iad.

–Și de ce ne urâțesc păcatele noastre?

– Pentru că a păcătui înseamnă a alege să faci lucruri contrare voii lui Dumnezeu! Voia lui Dumnezeu e binele nostru, e frumusețea noastră, e viața noastră veșnică. Iar a alege să facă lucruri contrare voii lui Dumnezeu, a alege să păcătuiești, înseamnă a alege să te urâțești interior, să te sinucizi. Pentru că numai binele ne îndreaptă, binele ne zidește interior, binele ne mântuie. Și binele e viața noastră cu Dumnezeu.

Când Domnul Și-a pus mâinile asupra femeii [Lc. 13, 13, BYZ] și l-a izgonit din ea pe demonul care o făcea să fie neputincioasă, gârbovă, aceea „numaidecât a fost îndreptată și Îl slăvea pe Dumnezeu [παραχρῆμα ἀνωρθώθη καὶ ἐδόξαζεν τὸν Θεόν]” [Lc. 13, 13, BYZ]. Dumnezeu a îndreptat-o, El a pus-o pe calea Lui, El a făcut-o vie duhovnicește și de aceea a început să Îl laude pe El! Pentru că nu Îl putem lăuda pe El, dacă El nu ne ridică la viața cu El prin pocăință și nu ne luminează ca să facem voia Lui. Relația cu El e plină de ajutorul și de mila Lui, pentru că nu putem face nimic bun fără ajutorul Său.

De aceea, când în Slujba Tedeumului[2] Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile revărsate de El în viața noastră, noi recunoaștem că El este izvorul a tot binele și a tot ajutorul din viața noastră. Că noi nu putem trăi fără să ne raportăm la El. Și dacă ne raportăm acum și aici la El e pentru că dorim ca în mod veșnic să fim cu El. Și de raportarea noastră la Dumnezeu ține și raportarea noastră la toți ceilalți oameni. Pentru că nu îi vedem ca pe competitori, ci ca pe împreună-părtași la Împărăția lui Dumnezeu. Aproapele nostru nu este rivalul nostru pe calea mântuirii, ci confratele nostru, copărtașul nostru la viața cu Dumnezeu. Pentru că eu nu mă întrec cu ceilalți ca să mă mântui, ci mă birui pe mine însumi, îmi birui patimile mele, pentru ca să fiu propriu comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii mei. Lupta mea e cu mine, nu cu ceilalți, pentru ca să am relații reale cu Dumnezeu și cu confrații mei!

Domnul o vindecă pe femeie în ziua sabatului [τῇ ἡμέρᾳ τοῦ σαββάτου] [Lc. 13, 16, BYZ], a odihnei, pentru a ne arăta că adevărata odihnă e plină de bine, e cea în care facem binele, e cea în care îl odihnim pe aproapele nostru. Femeia vindecată se bucură și devine doxologică. Femeia vindecată se umple de bucurie sfântă, dumnezeiască. Femeia e odihnită cu adevărat de Dumnezeu, pentru că e umplută de bucuria Lui. Și când Dumnezeu ne bucură dumnezeiește, atunci El ne odihnește cu adevărat, căci face ca praznicul nostru să fie cu adevărat praznic. Pentru că nu poate exista praznic fără bucurie. Esența prăznuirii este bucuria de Dumnezeu și cu Dumnezeu. Și dacă noi ne bucurăm de Dumnezeul mântuirii noastre, atunci facem fapte de praznic, fapte bune, iubitoare de semeni, care să Îl bucure pe El.

Ca să Îl vezi pe Cel ce se naște în peștera cea săracă trebuie să îți ridici ochii spre El. Acela pare un Prunc, dar Pruncul e Cel veșnic, e Stăpânul întregii creații! Ca să Îl bucuri pe El trebuie să te lași bucurat de El. Și ca El să te bucure trebuie să crezi în El, în Cel care a venit să ne mântuie pe toți. Căci Biserica Lui de aceea e catolică, e universală, pentru că e Biserica a toată lumea, e Biserica întregii lumi. Iar dacă în Biserica Lui trebuie să intre toată lumea și nu doar unii, nu doar anumite popoare, e pentru că Împărăția Lui e pentru toți.

Căci Domnul Iisus Hristos S-a întrupat din Preacurata Sa Maică nu pentru ca să fie evreu, ci pentru ca să fie om. Să fie om pentru toți oamenii, afară de păcat, El, Care este Dumnezeu și om, pentru ca să îl atragă la Sine pe tot omul. Și Domnul Se întrupează nu pentru ca omul să rămână în păcatele lui, ci pentru ca omul să se îndumnezeiască și să se facă moștenitorul Împărăției Sale. Iar creștinii sunt chemați la o astfel de viață, la o viață sfântă, pentru ca să trăiască și să prăznuiască pe pământ ca unii ce sunt plini de slava cea veșnică a lui Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, praznicele noastre nu sunt mai întâi de toate mâncare și băutură, ci bucurie, pace și luminare dumnezeiască! Noi postim ca să ne bucurăm, pentru ca să ne umplem de pacea Lui, pentru ca să ne sfințim prin toată nevoința cea duhovnicească. Noi postim pentru ca învățăm cu adevărat să mâncăm și să bem. Căci postul ne învață cum să Îl mâncăm pe Domnul prin adevărul Lui, prin Euharistia Lui, prin faptele noastre de iubire creștină. Postim, pentru ca să învățăm să îmbrățișăm creștinește, adică să îi vedem în mod sfânt pe oameni. Postim, pentru ca să ne smerim. Postim, pentru ca să iertăm toate și să lucrăm dimpreună cu toți la mântuirea tuturor.

Postim, pentru ca să ne veselim. Căci veselia cea sfântă e cea în care ne bucurăm de voia lui Dumnezeu cu noi și de minunile Lui din viața noastră.

Să nu vă fie teamă să vă bucurați! Lăsați-vă inima să respire bucuria praznicelor celor sfinte ale lui Dumnezeu! Căci simplitatea lor cea sfântă ne va face și pe noi copii la suflet, copii ascultători și smeriți înaintea Lui. Amin!


[1] Începută la 10. 24, în zi de miercuri, pe 1 decembrie 2021. Soare, 7 grade, vânt de 18 km/ h.

[2] A se vedea:
https://www.librariacartilorbisericesti.ro/wp-content/uploads/Carte-de-Tedeum.pdf.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *