Sentimentul timpului la Arghezi [4]
Poemul Stihuri reprezintă, din nou, un răspuns negativ adresat ispitei amoroase. Femeia este îndemnată să devină voluta topită, de tămâie,/ Și singură mireasma, din tine să rămâie”. Și, de asemenea: „Drept pildă ia vecia ce-și mână-n mări uscatul/ Și tăinuiește-n raze potecile și leatul”. Vecia nu se descoperă, e ca un pământ acoperit de ape sau ca o potecă tăinuită de raze.
Cu alte cuvinte, femeia este îndemnată să-și păstreze tainele firii, mai degrabă, decât să le exprime, să nutrească visul „cu ce e în tine întărire,/ Cetate de altare, izvor de omenire!”.
Dar poemul începe cu o imagine de o plasticitate remarcabilă, o altă metaforă a timpului: „N-ar fi mai scumpă vremea sleindu-se-n tăcere/ Decât bătută-n clopot de glas fără durere?”
Timpul ca o apă sau ca o fântână sleită: nu știu dacă am mai întâlnit vreodată această imagine poetică.
Apa vremii se sleiește pe măsură ce îmbătrânim. E o superbă metaforă a îmbătrânirii.
Într-un alt poem, De pe podul râului (vol. Cântece cu gura-nchisă), poetul contemplă heraclitian undele vremii: „De pe podul râului/ M-am uitat în unda lină,/ Prin care s-a strecurat/ Fumul vremii albastru. /…/ Se uita și un copil în râu,/ Uimit și el de frumusețea lui./ Vezi să nu cazi!/ Vezi să nu cazi!”. Să nu cazi nu în râu, ci în apele timpului. „Vezi să nu îmbătrânești!”, țipă poetul, de fapt. Desigur, apelul e zadarnic, de aceea și strigătul e disperat.
Vremea e un „fum albastru” oglindindu-se în unde, căci viața noastră trece ca fumul și ca apa…
S-ar putea zice că Arghezi are un simț special cu care percepe timpul. Iar acest simț e, fără urmă de îndoială, generat de fiorul religios, creștin. Toate metaforele fabuloase care plasticizează timpul au legătură profundă cu trăirile duhovnicești.
Așa, în Psalmul al nouălea (Vecinul meu a strâns cu nendurare), Dumnezeu pedepsește cu moartea mândria luciferică a omului, care crede că poate zidi construcții eterne, prin care să devină nemuritor: „Păretele-i[1] veacul pătrat,/ Și treapta e veacul în lat,/ Și scara e toată vecia./ Și când le dărâmi, trimiți clipa/ Să-și bată aripa/ Dedesubt./ Musca mută a timpului rupt”.
Musca mută a clipei morții, a ruinei, dărâmă „veciile” închipuite de om.
[1] Arghezi folosește cuvântul „părete” cu semnificația arhaică de „zid”, semnificație pe care o întâlnim la scriitorii vechi, precum Dosoftei, dar și mai târziu la Eminescu.