Predică la Duminica a XXVIII-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

când suntem singuri la părinți sau când creștem fără familia noastră sau când nu suntem înțeleși și acceptați de ai noștri, avem multe probleme în ceea ce privește integrarea în societate. Căci nu știm ce să spunem și ce să facem atunci când ne întâlnim cu ceilalți. Și aceasta, pentru că nu suntem învățați cu mulțimea, cu mulți oameni în jurul nostru, atâta timp cât ne-am învățat cu singurătatea noastră, sau ne e frică să nu fim răniți interior de cei cu care am dori să dialogăm, să ne împrietenim.

Însă Biserica, dimpotrivă, nu e singurătate, ci diversitate, e o mulțime de oameni foarte diversă, care ne cere să avem multiple abordări față de cei care o compun. Motiv pentru care, atunci când vrem să fim eclesiali, trebuie să învățăm să trăim în mijlocul acestei diversități personale și să avem un dialog personalizat cu fiecare dintre confrații noștri.

Dar ca să fim înțeleși și apreciați trebuie ca la rândul nostru să înțelegem și să apreciem pe cei din jurul nostru. Și ca să îi înțelegem trebuie să trecem peste reticența noastră față de oameni, peste preconcepțiile noastre referitoare la unii și la alții, peste diferențele de caracter și de temperament dintre noi. Trebuie să acceptăm faptul că fiecare are un mod personal de a vedea lucrurile și că, dacă în anumite lucruri suntem pe aceeași lungime de undă, în multe altele vom avea probleme de comunicare. Și vom avea probleme să ne înțelegem, pentru că fiecare a trăit într-un anume fel viața sa, relațiile cu oamenii, cărțile, viața Bisericii, ispitele și necazurile de tot felul.

Căci a fi în comuniune eclesială nu înseamnă a nu avea disensiuni, controverse, neînțelegeri, ci a accepta faptul că slujim aceluiași Dumnezeu și că suntem confrați între noi. Și pentru că Îi slujim aceluiași Dumnezeu și săvârșim aceleași Slujbe și ne împărtășim împreună din același adevăr dumnezeiesc și din același Potir al lui Dumnezeu, noi facem pași importanți în cunoașterea de sine, dar și a confraților noștri.

Venim din diverse locuri la Biserică, ne trăim credința personal și familial în casele noastre, dar aici, la Biserică, venim să o trăim comunitar și public. Pentru că venirea noastră totală spre Dumnezeu este, totodată, și o venire personală spre fiecare confrate al nostru. Și la Biserică noi trebuie să ne dorim să ne cunoaștem unii pe alții, să începem relații reale de prietenie și de cunoaștere reciprocă, pentru că aici ne pregătim pentru viața noastră cea veșnică. Căci cu toții suntem chemați la Cina cea Dumnezeiască de aici, din Biserică, pentru a fi pentru veșnicie cu Dumnezeul nostru treimic și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Și ce se întâmplă când cineva ne invită la masă? El ne invită să îl cunoaștem, să îi cunoaștem familia, casa, viața, să ne cunoaștem unii pe alții, iar masa este cadrul bucuros, împlinitor, în care ne arătăm unii altora atenția și considerația noastră. Pentru că la masă se vede cât de bine știm să stăm împreună cu ceilalți, cât de mult știm să dialogăm la modul frumos, împlinitor, cât de mult ne-am însușit abilitatea de a trece peste asperități, peste disonanțele dintre noi. O vorbă necugetată, o remarcă obscenă, o curiozitate bădărană strică toată ma- sa. Îți rămâne mâncarea în gât, dacă invitația la masă se transformă într-un rechizitoriu sau într-o șaradă ieftină. Pentru că masa împreună trebuie să fie confesiune și bucurie, venire de bună voie a unora spre alții pentru a ne înțelege mult mai bine reciproc și nu e o strângere împreună pentru a ne certa sau ne urî sau a ne invidia unii pe alții.

Iar ceea ce se petrece în cadrul intim al unei invitații acceptate trebuie să se petreacă cu mult mai mult aici, în Biserica lui Dumnezeu, când cu toții venim să auzim cuvintele lui Dumnezeu, să Îl slăvim pe El, să ne rugăm Lui, să ne împărtășim cu El euharistic și să ne bucurăm duhovnicește unii de alții. Exigențele noastre față de viața bisericească trebuie să fie exigențele sfințeniei. Pentru că nu numai Slujbele Bisericii sunt sfinte, ci și venirile și participările noastre la Slujbe trebuie să fie sfinte. Și dacă trebuie cuiva să îi ceri să fie Sfânt, atunci trebuie să îți ceri ție însuți să fii Sfântul lui Dumnezeu.

Însă viața sfântă nu este o reverendă frumoasă sau un costum frumos sau o rochie frumoasă cu care vii la Biserică și care n-are nimic de-a face cu ceea ce simți, cu ceea ce trăiești tu. Ea nu e mutrișoară evlavioasă care prostește publicul. Ci viața sfântă înseamnă ore nesfârșite de rugăciune, de citire, de epuizare evlavioasă pentru a-I sluji lui Dumnezeu și pentru a le sluji și oamenilor. Viața sfântă e modul în care zilnic te curățești, te umpli de slava lui Dumnezeu și de toată atenția și bunătatea. Viața sfântă e ceea ce ești tu tot timpul, ești tu cel adevărat, cel care ești așa în toate câte faci. Și când vii așa la Biserică, când vii ca un om plin de curăție și sfințenie, de cunoaștere și de atenție sfântă, atunci slujirea ta și vorba ta sunt o frumusețe sfântă, sunt o încântare dumnezeiască, pentru că ești un om care inspiră la tot lucrul cel bun.

Și când vrem să avem un prieten sau un soț sau un Duhovnic cu adevărat, noi suspinăm după acest lucru: după un om al lui Dumnezeu care să ne bucure și să ne împlinească cu adevărat. Dar ca să avem parte de așa ceva în viața noastră, trebuie ca mai întâi de toate el să se creeze pe sine însuși în Biserica lui Dumnezeu, în relația cu El și cu Sfinții și Îngerii Lui, pentru ca să fie propriu unei relații personale cu fiecare om. Căci lucrul cel mai urât la un om e când acela e stereotip, când răspunde cu cuvinte gata stabilite, învățate, când se comportă la fel în fiecare situație de viață. Dar când întâlnești un om care se manifestă de fiecare dată altfel în relația cu tine, care îți dă răspunsuri pe moment, gândite și trăite atunci, care nu are o agendă de subiecte, ci îți răspunde spontan, atunci simți că trăiești o relație unică și așa și este. Pentru că ai parte de vorbirea cu un om care e viu și sincer cu tine, care trăiește clipa împreună cu tine și pentru tine, pentru că se bucură să fie cu tine. Și când vorbim despre relații reale, atunci acestea sunt relațiile reale dintre oameni, pe care ni le dorim cu toții: să avem parte de oameni care sunt mereu surprinzători, mereu vii, mereu dăruitori, mereu sinceri și onești în relația cu noi.

Domnul ne cheamă la Cina cea mare [Δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ] a cunoașterii Lui, a intimizării cu El. Și cina cea mare e viața bisericească, e teologia Lui, e cunoașterea Lui și împărtășirea cu El, e vorbirea continuă cu El. Și în fiecare clipă, Dumnezeu nu Se comportă cu noi în mod stereotip, adică nu Se comportă cu noi după cum S-a comportat ieri sau acum un an, ci Se comportă mereu după vârsta noastră duhovnicească. El ne spune în fiecare clipă ceva potrivit clipei vieții noastre, a nevoii noastre reale de acum. Și de aceea, El e mereu de acum, e mereu actual, pentru că nu ne dă niciodată senzația că relația cu El e una învechită, caducă, fără surprize. El e mereu surprinzător, mereu uluitor de frumos, de bun, de primitor, de înțelegător cu noi, pentru că e cu totul sincer în relația Lui cu noi. Și dacă am fi sinceri și noi în relația cu oamenii, dacă le-am spune ce e cu adevărat în inima noastră, oamenii ne-ar recepta la fel: ca pe mereu frumoși și buni, pentru că ar vedea că trăim mereu nevoia de frumos, de bine, de profund, de iubire.

Suntem chemați cu totul și cu toții la Cina Lui. Deși El Se urgisește [Lc. 14, 21, BYZ], Se umple de urgie sfântă la adresa noastră, când noi nu vrem să venim la El, Dumnezeu insistă pe chemarea noastră: „«Ieși îndată întru străzile și aleile cetății [Ἔξελθε ταχέως εἰς τὰς πλατείας καὶ ῥύμας τῆς πόλεως] și pe cei săraci și pe cei ologi și pe cei șchiopi și pe cei orbi adu-i aici!»” [Lc. 14, 21, BYZ]. Pentru că El Își dorește toți păcătoșii pământului la Cina Lui. El dorește ca toți cei păcătoși să se facă Sfinții Lui prin pocăință și prin viață sfântă. Pentru că Dumnezeu crede cu totul în îndreptarea noastră! El știe că noi ne putem îndrepta. Dar noi nu ne îndreptăm nu pentru că nu putem, ci pentru că nu vrem! Și nu vrem din motive puerile, prostești, nefericite…

Când nu vrei să te duci la o Nuntă, la o petrecere, la o întâlnire, nu vrei de fapt să te bucuri, să cunoști oameni, să comunici. Când alegi să faci altceva în timpul sărbătorilor, orice altceva, și să nu vii la Biserică, tu desconsideri marea binefacere a slujirii lui Dumnezeu. Pentru că nu vrei să te bucuri de Dumnezeu în acele zile de prăznuire, ci le trăiești egoist, doar pentru tine. Numai că zilele vieții noastre nu sunt pentru noi, ci pentru relația cu Dumnezeu! Numai în cadrul acestei relații cu totul sfinte și împlinitoare, noi trăim cu adevărat, noi ne bucurăm cu adevărat. Dar dacă faci orice altceva, dar nu vrei să te bucuri cu Dumnezeu, atunci îți trăiești viața egoist, doar pentru tine, și nu în relație cu Dumnezeu și cu semenii tăi. Pentru că viața împlinitoare e cea în care prăznuiești cu adevărat, adică te bucuri în mod sfânt.

Dumnezeu voiește ca să-Și umple Casa Lui cu noi, cu noi toți [Lc. 14, 23, BYZ]! El ne vrea pe toți în Biserica Lui și în Împărăția Sa. Pentru că nici Biserica și nici Împărăția Lui nu sunt exclusiviste, ci inclusiviste. Tot omul care se naște în lume, se naște pentru a fi membru al Bisericii și al Împărăției lui Dumnezeu. Dacă excluzi pe cineva de la viața Bisericii, îl excluzi de la relația veșnică cu Dumnezeu. Și acesta e un păcat colosal împotriva umanității! Pentru că nimeni nu trebuie exclus de la mântuire, adică de la relația veșnică cu Dumnezeu.

Și dacă afli acest lucru extraordinar de benefic pentru tine, și anume că ești chemat la relația veșnică cu Dumnezeu, atunci viața ta eclesială nu mai e o venire oricum la Biserică, tu nu îți vei mai trăi la întâmplare viața ta, ci cu totul responsabil, cu totul evlavios, pentru că aceasta te împlinește pentru veșnicie. Căci tot ceea ce faci împreună cu Dumnezeu și pentru semenii tăi, faci pentru tine și pentru ei în mod veșnic. Pentru că reverberațiile, consecințele faptele noastre sunt veșnice.

Însă când Dumnezeu ne spune: „Căci vă zic vouă, că niciunul [dintre] oamenii aceia care au fost chemați [nu] va gusta [din] cina Mea. Căci mulți sunt cei chemați [Πολλοὶ γάρ εἰσιν κλητοί], dar puțini [sunt] cei aleși [ὀλίγοι δὲ ἐκλεκτοί]” [Lc. 14, 24, BYZ], El ne subliniază că a da curs invitației Sale la relația veșnică cu Sine înseamnă a-L alege pe El pentru veșnicie. Căci, cel chemat, e chemat și se face că nu L-a auzit. Pe când, cel care Îl alege pe El, nu doar că aude glasul Lui, ci Îl urmează pe El indiferent de consecințe. Și Dumnezeu îl alege, adică Îl face moștenitor al Împărăției Sale, pe cel care L-a ales pe El cu adevărat! Pentru că a-L alege pe El înseamnă a te uita cu totul pe tine pentru El.

– De ce n-au vrut să vină la Biserică și la Dumnezeu?

– Pentru că au pământ, pentru că au animale, pentru că au soții [Lc. 14, 18-20]! Oamenii au casele lor, au nevoile lor, au necazurile lor…Dar când te cheamă Dumnezeu la relația veșnică cu El, a alege altceva, orice altceva în afara Lui, înseamnă a alege foarte prost. Pentru că noi nu vom trăi pentru totdeauna în istorie, ci în veșnicie! Și când te cheamă Dumnezeu la viața cu El, atunci nimic nu e mai important decât aceasta.

Și pentru ca să trăiești cu Dumnezeu în Biserica Lui trebuie să înveți să trăiești cu oamenii care sunt în Biserică. Care sunt foarte diferiți, care îți pot face multe neplăceri, te pot enerva și scandaliza în multe feluri, dar tu trebuie să ții la binele tău real, la binele tău veșnic, adică la mântuirea ta. Pentru că doar aici, în Biserica Lui, noi ne putem mântui și nicăieri altundeva. Cei care s-au smintit de comportamentul confraților lor și care s-au războit toată viața cu ei, au pierdut timpul degeaba. Cei care n-au suportat anumiți oameni ai Bisericii din timpul lor, s-au răzvrătit împotriva întregii Bisericii și s-au desprins de ea, făcându-și propriile lor secte. Și au făcut acest lucru extrem de grav și și-au pierdut mântuirea lor, pentru că nu au vrut să învețe să conviețuiască pașnic cu ceilalți.

Dar ca să iubești pacea cu toți oamenii trebuie să îi înțelegi și să îi iubești pe oameni în ciuda patimilor și a ideilor lor fixe și a partizanatelor lor de tot felul. A conviețui în Biserică înseamnă a te smeri continuu înaintea lui Dumnezeu și a învăța continuu de la toți oamenii. Și când vrei să te bucuri și să înveți de la toți oamenii pe cele bune ale lor, atunci viața ta eclesială e o mare împlinire, pentru că tu te folosești mereu duhovnicește din venirea la Biserică și nu te acrești continuu. Căci atunci când vezi numai păcatele lor, te crezi mai bun decât toți. Dar când începi să vezi mai degrabă lucrurile bune ale lor, când vezi eforturile lor pentru a fi oameni buni, atunci nu te mai împiedici de păcatele lor, pentru că îi iubești pentru ceea ce înțelegi că sunt: oameni și confrații tăi. Fiindcă și tu ai păcate și dureri și neîmpliniri ca și ei. Iar cu toții suntem Biserica lui Dumnezeu și ne pregătim pentru Împărăția Lui. Dar în Împărăția Lui nu intră indiferenții, nesimțiții, egoiștii, nemilostivii, cei răi și cu viață spurcată, ci cei care au încercat toată viața să fie în relație cu Dumnezeu și cu toți semenii lor.

De aceea, iubiții mei, Dumnezeul mântuirii noastre ne cheamă să fim una în Biserica Lui cea sfântă, o singură comunitate sfântă prin dorința noastră de a ne mântui împreună. Iar dacă pe toți, Dumnezeu, prin Botezul milei Sale, ne-a făcut mădulare ale Sale, atunci noi trebuie să învățăm continuu să fim frați buni cu toți oamenii. Pentru că nu numai noi trebuie să ne mântuim, ci toți oamenii trebuie să se mântuie. Amin!


[1] Începută la 12. 08, în zi de miercuri, pe 8 decembrie 2021. Cer înnorat, 5 grade, vânt de 11 km/ h.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *