Geometria secretă a sufletului

Mircea Lăcătuș, Geometria secretă a sufletului. Poezii, Ed. Centrului Național de Cultură a Romilor, București, 2018, 92 p. în PDF[1].

*

Dedicată celor 4 copii ai săi: Irina, Ioana, Alexandru și Ștefan, p. 5. Neamul său „e un castel în ruină”, p. 11. E unul care și-a pierdut strălucirea de odinioară. Iar „în cer [erau] toate sufletele noastre”, ale șatrei noastre, pe când „pe pământ [nu era] nicio urmă”, p. 17. Pentru că nu stăteau nicăieri, nu clădeau, erau mereu pe drum.

Când au murit părinții săi, „pe scaunul tatei[,] la fereastră[,]/ stătea dormind singurătatea”, p. 18. Iar Dumnezeu îi privește pe oameni prin ochii unei bufnițe, p. 19.

Domnul era în lacrimile mamei sale, p. 20. Iar la o Slujbă, Pantocratorul îi zâmbea poetului discret, din înălțime, p. 21. Apare și primul poem de minimalizare a sa pentru că e țigan, moment în care spune: „atunci m-au răstignit oamenii pentru prima oară”, p. 25.

Tatăl său i-a tăiat cordonul ombilical cu cuțitul, pentru că el s-a născut ca nomad, p. 31. Când era copil nu știa că există câini ucigași, p. 34. Pregătirea de Învierea Domnului se făcea prin haine noi și curățenie, p. 35. Reîntâlnirea plină de emoție cu mama sa la Securitate, p. 37. Iar tatăl său îi aducea câte o eugenie, pe care „o luam ca pe-o anafură/[,] cu evlavie și bucurie”, p. 38.

E un poet care are conștiința acută că e reprezentantul etniei sale. Și care accentuează mult pe sentimentele sale dureroase, strânse de mult în el.

Apa murdară, p. 39. O expresie a bunicii mele. Ea o folosea când dorea să spună că apa din fântână sau din râu nu e curată, nu e limpede, ci e plină de pământ.

Depărtarea care avea să îl înghită, p. 42. Cu tatăl său nu avea dialoguri, ci tăceri, p. 43. Dar „o tăcere caldă era între noi”, p. 43, plină de iubire.

Tristețea, cărată în spate, ca o geantă grea, p. 45. Își îngroapă câinele în grădină, vrea să îi pună cruce, dar mama sa nu îl lasă, pentru că crucile sunt doar pentru oameni, p. 47. Însă, pentru că are voie să îi pună flori, pune păpădii pe mormântul câinelui și îl jelește până seara de unul singur, p. 47.

Crescut fără nicio metodă pedagogică de către mama lui, care era analfabetă. Dar ea, pe copiii ei, și i-a crescut „din instinct/[,] așa cum o leoaică își crește puii”, p. 48. Mama lui făcea preșuri la războiul de țesut, punea murături, săpa în grădină, făcea rogojini din papură, știa să călărească, să fluiere bărbătește, era superstițioasă, ardea cărămizi, își spăla copiii, făcea săpunul de una singură, își pregătea copiii pentru școală, p. 50, îi trăgea pe picioare, le descânta, venea la ședințele cu părinții, făcea prapori pentru Biserică, îi ducea la Biserică, se bucura de faptul că pictează Icoane, le cânta cântece vechi de leagăn, p. 51. Și cu toate că nu știa să scrie și să citească, mama știa să ne „scrie pe inimi și [să ne] citea[scă] în priviri”, p. 51. Așa că poemul Mama mea, țiganca (p. 50-51) e unul dintre cele mai tulburătoare portrete umane pe care le-am citit vreodată. Se suprapune cu chipul spiritual al bunicii mele și de aceea mă răscolește și îmi dau lacrimile.

Stând la sânii mamelor lor, „copiii sorb depărtările”, p. 52. Mama punea flori în vase de lut, p. 54. Lăcrimarul, p. 58. Și poetul vrea să moară creștinește: „spovediți și împărtășiți/[,] vom intra pe poarta cea mare/[,] cu popa înaintea noastră”, p. 60.

Soarele mai mic, pe care mama îl pune la asfințit în fereastră, este lampa cu gaz, p. 62. Iar sufletul său e ca o ulcică de lut, în care Dumnezeu pune o floare, p. 64. Țara fără nume, p. 65. Reia ideea cu lacrimile mamei în p. 66. Căruța cea pictată, p. 67. Plecarea la Dumnezeu, p. 68. Ursul crescut în casă, p. 80. Zborul aidoma unei căderi, p. 84.

Poetul are 9 frați și a vorbit românește în familia lui, p. 85. Părinții săi, Iosif și Floarea, știau țigănește și ungurește, p. 85. Și și-a vândut casa părintească, p. 86. Spălați de mamă și pieptănați cu pieptene de os, p. 87. Și mamaia Floarea avea un pieptene de os țigănesc, cumpărat de la bâlci, cu care își pieptăna părul lung.

Spălatul de mână al mamei, p. 88. Și cartea se termină cu telegrama, în care poetului i-a crescut pe umăr un câine, p. 92.


[1] Citită aici: https://ikultura.ro/biblioteca/geometria-secreta-a-sufletului/.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *