Pastorala la Nașterea Domnului a Preasfințitului Părinte Galaction Stângă [2021]
† Galaction,
din mila lui Dumnezeu Episcop al Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,
tuturor Dreptcredincioșilor creștini, Cinului monahal, Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,
har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Dumnezeu, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!
„Iar când a venit plinirea vremii,
Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,
născut din femeie,
născut sub lege”
(Galateni IV, 4)
Iubiții noștri fii duhovnicești,
se cuvine astăzi, la Dumnezeiasca Întrupare a Domnului nostru Iisus Hristos, să aducem rugăciune de mulțumire Părintelui ceresc, Care, din dragoste fără de margini față de noi, L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru mântuirea noastră. Aceasta o descoperă Însuși Mântuitorul în convorbirea Sa cu Nicodim, căruia îi destăinuie: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [Ioan III, 16]. Pentru că Dumnezeu este iubirea desăvârșită, precum ne încredințează Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, când zice „Dumnezeu este iubire” [I Ioan IV, 16].
Însă iubirea divină s-a arătat încă înainte de venirea pe pământ, în trup omenesc, a Fiului Celui Preaînalt, la începutul creației, când Dumnezeu l-a făcut pe om „după chipul Său” [Facerea I, 27]. Multmilostivul Dumnezeu nu Și-a întors fața Sa de la făptura Sa și nu a secat izvoarele dragostei Sale față de ea nici când păcatul neascultării a adus primilor oameni înstrăinarea de harul dumnezeiesc. Prin purtarea Sa de grijă, El a dat prin Moise, alesul Său, Legea scrisă spre călăuzire, iar prin Profeți a ținut vie nădejdea venirii unui Răscumpărător. Mărturia acestei purtări de grijă părintești este Întruparea Sa petrecută „la plinirea vremii” și care nu a venit ca o răsplată, ca o consecință ce ar decurge din faptele omenirii de până la Hristos, ci din mila lui Dumnezeu cea nemăsurată și din iubirea Sa de oameni cea neasemănată. Căci „întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său Cel Unul-născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem. Și în aceasta este dragostea, nu fiindcă noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” [I Ioan IV, 9-10].
Pentru a risipi negura apăsătoare a păcatului în care rătăcea omenirea, Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine și a luat trup omenesc, făcându-Se întru toate asemenea nouă, afară de păcat. Căci „Cuvântul S-a făcut trup”, mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan, „și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” [Ioan I, 14]. De aceea, Întruparea Domnului reprezintă punctul cel mai înalt al purtării de grijă a lui Dumnezeu, Hristos deschizând calea Împărăției cerurilor. Remarcăm că și structura calendarului nostru nu pornește de la facerea lumii, ci de la Nașterea lui Hristos, fiecare eveniment din istorie primind identitate temporală din Întruparea Sa, fiind numit „înainte de Hristos” sau „după Hristos”.
Însuși Mântuitorul Și-a început propovăduirea Sa zicând: „S-a împlinit vremea și s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu” [Marcu I, 15], subliniind astfel că venirea Sa a avut loc într-un anumit moment, condiționat de coordonate bine definite. Întrucât Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a pătimit și S-a jertfit în timp, dăruindu-ne astfel mântuirea, El conferă timpului sens, iar clipei o valoare inestimabilă. Pentru fiecare dintre noi este valabil acest adevăr, deoarece noi ne pierdem sau ne mântuim în cuprinsul clipei, care poate fi convertită în veșnicie. Pentru că „astăzi vei fi cu Mine în Rai” [Luca XXIII, 43], i-a spus Hristos tâlharului răstignit de-a dreapta Sa, celui ce s-a pocăit și s-a mântuit. O clipă a fost de ajuns, o clipă mântuitoare și s-a deschis Raiul odată cu el!
„La plinirea vremii”, Hristos Dumnezeu „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om” [Filipeni II, 7], pentru a-i ridica pe oameni la vrednicia de fii și împreună lucrători cu Dumnezeu și pentru a-i călăuzi la ținta supremă a existenței, la starea de îndumnezeire. La mai bine de două mii de ani de când s-a întâmplat acest fapt istoric și această minune fără de seamăn, noi, creștinii de astăzi, la ceas de praznic sfânt trăim o împlinire a timpului, după cum auzim din Scripturi glasul Sfântului Apostol Pavel: „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii!” [II Corinteni VI, 2]. Înțelegem această realitate, deoarece Hristos, Cel ce pentru noi S-a născut, S-a răstignit și a înviat, ne încredințează astfel, zicându-ne: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor!” [Matei XXVIII, 20]. Lucrarea Sa mântuitoare săvârșită într-un timp determinat al vieții Sale pământești, devine prin Biserică actuală și accesibilă tuturor oamenilor din toate timpurile. Tot ce s-a întâmplat „în vremea aceea” devine pentru noi „acum și pururea”. Acest adevăr îl mărturisesc și cântările Sfintei Biserici: „Astăzi toate se umplu de bucurie, Hristos născându-Se din Fecioară”[1]; „Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L! Hristos pe pământ, înălțați-vă!”[2]. Folosirea repetată a timpului prezent ne arată actualitatea și contemporaneitatea minunii Nașterii Domnului cu fiecare generație.
Dacă ar fi să privim în oglindă fața lumii din „vremea aceea”, a Nașterii lui Hristos în timp, și fața lumii de acum, în care noi trăim astăzi, constatăm o „plinire a vremii” și aceeași nevoie a venirii Mântuitorului făgăduit din vremuri paradisiace. „În vremea aceea”, poporul care „locuia în latura și în umbra morții” se afundase în întunericul păcatului, iar setea de izbăvire, dorința lui de ridicare era mare. Pentru că suferința era prezentă în oameni și boldul morții stăpânea toată ființa. În vremurile de acum trăim într-o lume desacralizată, într-o lume în care adesea se propagă mesaje precum: „Crede în oameni! Crede în tine!” în loc de „Crede în Dumnezeu!”. Și ne putem încrede și în oameni, dar numai dacă aceștia Îl au pe Dumnezeu în inima lor. Trăim într-o lume în care, uneori, credința se dorește a fi manifestată doar între zidurile Bisericii, o lume în care Sfânta Cruce și Sfintele Icoane ofensează și lezează pe anumiți oameni. Trăim într-o lume în care suntem prinși ca într-un șuvoi de griji și de probleme. Alergăm după ceea ce nu contează cu adevărat, alegem drumuri care de multe ori nu ne duc la împlinirea noastră sufletească, ci doar ne epuizează. Pentru că trăim într-o lume care nu se mai bucură de lucrurile mărunte ale vieții de zi cu zi.
„În vremea aceea”, Dumnezeu a pregătit lumea pentru venirea Fiului Său pe pământ. Întreaga lume se afla în așteptare. Bătrânul Simeon Îl aștepta pe Mângâierea lui Israel [Luca II, 25]. Iosif din Arimateia aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu [Luca XXIII, 51]. În vremea de acum, noi ne-am pregătit cu post de 40 de zile, străduindu-ne să omorâm în noi toate poftele trupești și am ajuns să cunoaștem și să recunoaștem, prin Sfânta Spovedanie, că inimile noastre sunt uneori reci și împietrite. Și noi am așteptat cu sfântă emoție și adâncă recunoștință pe Pruncul Cel Sfânt și I-am încredințat cu multă smerenie rugăciunile noastre.
Noi, creștinii de astăzi, avem parte de o mare binecuvântare. În momentul istoric al Sfintei Sale Nașteri puțini erau aceia care știau cine este Cel născut. Nu știau că El este Fiul lui Dumnezeu, că El este Mesia Cel așteptat de veacuri. Nici Sfântul Iosif, Logodnicul Născătoarei de Dumnezeu, nu știa, cum nu știau nici Păstorii și nici Magii, ci toți au fost luminați de Dumnezeu prin Înger. Și au fost luminați, pentru că ei așteptau cu nerăbdare venirea Lui. Sfinții Apostoli s-au convins de El după ce au văzut plinătatea puterii Sale și minunile pe care El le săvârșea. Pentru că ei au crezut întru El după ce L-au cunoscut. Și noi credem în Fiul lui Dumnezeu, pentru că L-am cunoscut, numai că L-am cunoscut indirect, prin mărturia Sfinților Apostoli, pe când ei în mod direct. Dar relevant e faptul că în ambele cazuri credința vine din cunoașterea Lui. Iar prin nașterea Lui, noi am cunoscut întreaga Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pentru că Hristos ne-a vestit că Dumnezeu e Treime de persoane. În troparul praznicului ni se spune: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței”[3]…Pentru că Iisus Hristos este Lumina lumii, adică Cel care ne face cunoscută voia lui Dumnezeu. În El și prin El noi aflăm adevăratul rost al vieții noastre: dobândirea mântuirii. Pentru că cine Îl cunoaște pe El, cunoaște viața cea veșnică, după cum El ne-a spus-o: „Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe care Tu L-ai trimis” [Ioan XVII, 3].
Dreptmăritori creștini,
nu vom putea niciodată cuprinde în întregime, cu mintea noastră, dimensiunile acestui eveniment extraordinar al pogorârii lui Dumnezeu printre oameni, ca Dumnezeu adevărat și om adevărat. Dar înțelegem totuși, prin credință, că numai astfel era cu putință să pășim pe calea Împărăției lui Dumnezeu. Căci atunci când noi nu mai puteam merge spre El, a venit El la noi și ne-a iubit cu iubirea cea dintâi. De acest adevăr ne încredințează Sfântul Grigorie Teologul, atunci când zice: „Părtaș m-am făcut chipului, dar nu l-am păzit. Acum Se face El părtaș trupului meu, ca să mântuie acest chip și nemuritor să facă trupul meu. Într-o comuniune mult mai tainică vine El acum, mult mai de negrăit decât cea dintâi, căci atunci a împărtășit omului ceea ce era mai bun, adică chipul Său, iar acum El ia ceea ce este mai sărăcăcios, mai smerit și mai de necinste pentru El, adică trupul meu. Și aceasta socotesc a fi mai potrivit bunătății lui Dumnezeu, decât cea dintâi”[4].
Întreaga creație este mărturia acestei iubiri a lui Dumnezeu, în care omul, coroana creației Sale, este chemat la unirea cu El pentru veșnicie. Dar pentru că suntem creaturi prin firea noastră, depindem în existența noastră exclusiv de Dumnezeu. Noi nu avem puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu prin firea noastră, ci prin înfierea noastră cea după har. De aceea, Dumnezeu Cuvântul, Fiul Cel după fire al lui Dumnezeu, S-a sălășluit întru noi de la Botez, pentru ca noi să devenim capabili să primim îndumnezeirea cea după har. Unul dintre cei mai însemnați Sfinți Părinți ai Creștinismului răsăritean din secolul al IV-lea, strălucit apărător al dreptei credințe, Sfântul Atanasie cel Mare, ne arată că numai Întruparea Cuvântului poate să Îl ridice pe om la Dumnezeu, spunând: „Dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu s-a arătat în aceea, că celor ce le este Făcător li se face Tată după har. Și li se face când oamenii, care au fost creați, iau în inimile lor Duhul Fiului Lui, Care strigă: «Avva! Părinte!». Iar aceștia sunt cei ce, primindu-L pe Cuvântul, au luat putere de la El să se facă fii ai lui Dumnezeu. Căci fiind prin fire creaturi, nu s-ar putea face altfel fii, dacă n-ar primi Duhul Celui ce este prin fire Fiul Cel adevărat. De aceea, ca să se împlinească aceasta, Cuvântul S-a făcut trup, ca să-l facă pe om în stare să primească îndumnezeirea”[5].
Pentru aceasta, de la Sfânta Lui Întrupare și până cât vor ține veacurile, nașterea unui om devine un moment în care lumea se schimbă. Pentru că ea este acea clipă în care Dumnezeu mai cheamă o persoană la veșnica comuniune cu El. De aceea, venirea unui om în lume este o făgăduință și o taină. E o făgăduință, pentru că Dumnezeu rămâne fidel promisiunii Sale și iubirii Sale pentru întreaga lume, dar și o taină, pentru că omul nu poate alege timpul venirii sale în lume. Iar dacă nașterea unui om este o făgăduință și o taină, atunci Nașterea Domnului este făgăduința deplină și taina tainelor. Și această taină se descoperă în Vinerea Patimilor. Căci așa cum taina Învierii e legată de taina Crucii, tot așa și taina Nașterii Sale este legată de Învierea Sa. Colindele noastre strămoșești au surprins în mod subtil acest aspect, atunci când vorbesc despre „florile dalbe, flori de măr”. Florile de măr sunt semnul primăverii și nu sunt prezente iarna. Și ele ne duc cu gândul mai degrabă la praznicul Învierii Domnului.
Asupra acestor înțelesuri vor fi cugetat în vremea lor și Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, atunci când ne destăinuie legătura dintre Nașterea și Învierea Domnului. Vorbind despre nașterea Fiului lui Dumnezeu din pântecele feciorelnic al Preacuratei Sale Maici, fără a strica pecețile fecioriei sale, Sfântul Proclu, Patriarhul Constantinopolului, ne tâlcuiește, arătând că în același chip de negrăit a trecut Hristos Cel înviat prin ușile cele încuiate: „Dacă Maica Domnului nu rămânea Fecioară, Cel născut ar fi rămas un simplu om, iar nașterea Sa nu ar mai fi fost străină și mai presus de fire. Dar dacă și după naștere a rămas Fecioară, atunci în chip de negrăit S-a născut Cel care prin ușile încuiate fără împiedicare a intrat. Și oare nu însoțirea celor două firi o vestește Toma atunci când zice: «Domnul meu și Dumnezeul meu»? Nu te rușina de durerile nașterii, o, omule, căci acestea s-au făcut pentru noi temei de mântuire! Căci dacă nu S-ar fi născut din femeie, atunci nici nu ar fi murit și nici nu ar fi nimicit prin moartea Sa puterea morții ce s-a înstăpânit în noi, adică puterea diavolului”[6]. Și astfel înțelegem că Nașterea Sa este o arvună a Sfintei Lui Învieri. Fecioria Maicii Domnului și Învierea Sa din mormânt, fără ca să strice pecețile mormântului, arată dumnezeirea lui Hristos și posibilitatea îndumnezeirii firii umane. Căci „păzind pecețile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei cu nașterea Ta, și ne-ai deschis nouă ușile Raiului”[7].
Iubiți fii sufletești,
făgăduit de Dumnezeu și nădăjduit de întreaga făptură, așteptat de Drepții Vechiului Testament și dorit de neamuri, Fiul Cel veșnic al Părintelui ceresc, la plinirea vremii „S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”. Dar, după cum, venind pe pământ, El n-a părăsit cerul, tot astfel, suindu-Se la cer, El n-a părăsit pământul. Acum, sus, în cer, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, El stă pe scaunul slavei Sale, iar aici, în chip nevăzut, este cu noi în toate zilele până la sfârșitul veacului. Prin Duhul Său cel Sfânt, El ne luminează cugetele noastre, iar sufletele și trupurile noastre ni le sfințește și ne călăuzește pașii noștri pe calea viețuirii cu Sine. Lumină din lumina Lui primim, cu sfințenie din sfințenia Lui ne împodobim și cu putere mereu înnoită din puterea Lui ne întărim.
Trăim cu adevărat sfânta sărbătoare a Nașterii Domnului, simțim cum prezența Pruncului Sfânt în inimile noastre golește trecutul de amărăciunile lui, umplându-l de recunoștința pentru binecuvântările primite de la El. Iar binecuvântările primite de la El ieri sunt o arvună pentru cele de mâine, care ne îngăduie să înaintăm cu nădejde spre necunoscut și să urcăm, cu toată puterea noastră, spre luminișurile înălțimilor celor duhovnicești în fiecare zi a vieții noastre.
Domnul are taina adevăratelor mângâieri în întristările noastre. El știe să aducă în inimile noastre adevăratele bucurii, care nu se vor lua de la noi. Căci El ne-a iubit mai întâi și ne iubește pentru totdeauna [Ioan XIII, 1]. Iar urmând pilda Sa cea dumnezeiască și noi se cuvine să Îl iubim pe El. Și a-L iubi pe El înseamnă a-I sluji Lui, iar a-I sluji Lui înseamnă a împlini toate câte El ne-a poruncit. Mântuitorul ne-a învățat că nu prin uitarea de semenii noștri ne vom câștiga lângă El un loc în veșnica Sa Împărăție, ci lăsându-ne pătrunși până la sfâșierea inimii de strigătul celui chinuit de boală, de privirea obosită și rugătoare a celui flămând, de capetele plecate ale celor singuri și uitați. Numai prin deprinderea în iubirea cu fapta față de toți aceștia vom deveni capabili să trăim noianul de iubire dintre toți și dintre toate, care este chipul Împărăției lui Dumnezeu. Numai atunci vom vedea în toți aceștia pe frații lui Dumnezeu făcut om pentru noi, numai atunci ne vom împărtăși pe deplin de roadele Sfintei Sale Întrupări.
În acest fel, smeriți și încărcați cu daruri ca Magii, cu inima curată precum Păstorii și lăudându-L pe Dumnezeu ca Îngerii, să-L întâmpinăm pe Cel ce a venit în lume „să Se nască și să crească și să ne mântuiască”!
Rugându-L pe Domnul Cel înomenit pentru noi ca să ne învrednicească de toate aceste bucurii, vă îmbrățișăm cu părintească dragoste și vă dorim să petreceți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei în pace și cu sănătate deplină, iar Anul Nou 2022 să vă fie luminat și cu toate cele de folos încununat!
La mulți ani!
Al vostru către Domnul pururea rugător spre tot binele,
† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului.
[1] Slava pe glasul al 2-lea, în Mineiul pe Decembrie, p. 386.
[2] Irmosul cântării întâi a praznicului Nașterii Domnului, în Mineiul pe Decembrie, p. 386.
[3] Troparul Nașterii Domnului pe glasul al 4-lea, în Mineiul pe Decembrie, p. 385.
[4] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, Ed. IBMO, București, 2009, p. 21.
[5] Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului, Ed. IBMO, București, 2010, p. 438-439.
[6] Sfântul Proclu al Constantinopolului, Omilii la Nașterea Domnului, Ed. Sophia, București, 2008, p. 22.
[7] Canonul Învierii Domnului, cântarea a 6-a, în Penticostar, p. 18.