Predică la Duminica posterioară Nașterii Domnului [2021]
Iubiții mei[1],
dictatorii, în orice secol, sunt niște încurcă lume, pentru că sunt niște calamități umane pentru popoarele pe care le conduc. În loc să le ducă spre bine, ei le duc dinspre rău în mai rău. Pentru că ei vor să își impună mereu voia lor în mod discreționar și, adesea, necredința și resentimentele lor fac multe ravagii în viețile oamenilor. De aceea, în această duminică de praznic avem de-a face cu dictatorul Irodis [Ἡρῴδης], cu primul persecutor al Domnului, din cauza căruia el a fost dus în Egipt. Pentru că Îngerul Domnului [Ἄγγελος Κυρίου], Sfântul Arhanghel Gavriil, i-a poruncit Sfântului Iosif să ia Pruncul și pe Maica lui și să fugă în Egiptos [Mt. 2, 13, BYZ].
Iar când fugi într-o altă țară, pleci acolo ilegal, fără să te știe autoritățile țării tale. Pentru că, dacă L-ar fi prins, Irodis L-ar fi omorât pe Domnul. Așa cum a făcut cu cei 14.000 de Sfinți Prunci martirizați de către el, pe care i-a martirizat tocmai pentru ca să Îl omoare pe Domnul[2].
Și cum au fost martirizați aceștia? În cele mai crunte feluri! „Pe unii îi tăiau cu sabia [soldații], pe alții îi ucideau de piatră și de zid, pe alții îi trânteau la pământ și îi călcau în picioare, pe alții îi sugrumau cu mâinile, iar pe alții îi rupeau și-i despicau; pe unii îi însulițau și pe alții îi tăiau în două. [Iar] mamele [Sfinților Prunci] plângeau cu amar [și] până la cer strigau, smulgându-și părul, rupându-și hainele și trupurile”[3] lor de durere. Pentru că ei erau victime colaterale. Ei nu făcuseră nimic rău nimănui! Dar Irodis, pentru ca să Îl omoare pe Domnul, a omorât toți pruncii din țară în nebunia lui. Și cu toate că a omorât atât de mulți prunci nevinovați, nu L-a omorât pe Pruncul cel veșnic, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a trebuit să meargă în Egipt pentru ca să scape de furia împăratului.
Căci uneori e bine să taci și să te retragi și să îți vezi de viața ta în pace, atunci când toți îți stau împotrivă. Uneori trebuie să iei calea exilului sau să te retragi din prim-planul societății, să te auto-marginalizezi, dacă oamenii nu te înțeleg, nu te vor, nu te acceptă. Pentru că probleme cu acceptarea nu au cei care fac compromisuri, care nu au coloană vertebrală, care trăiesc în haită, ci cel care este vertical, care Îi slujește lui Dumnezeu. Și marii Sfinți Părinți și Teologi ai Bisericii au cunoscut din plin marginalizarea, persecuția, animozitatea la adresa lor, pentru că deranja marea lor verticalitate.
Și e bine să studiem viețile lor și din acest aspect al suferințelor pe care le-au îndurat pentru teologia și viața lor sfântă, pentru propovăduirea lor dumnezeiască. Pentru că suferințele lor cele sfinte ne vor ajuta să înțelegem cât de aproape sau de departe suntem de ei în materie de verticalitate umană.
– Căci de ce au suferit până la urmă? De ce nu au putut să renunțe la credința lor pentru o vreme, la principiile lor, pentru ca să nu mai suporte atâtea închisori și chinuri atroce?
– Pentru că ei erau una cu crezurile lor! Dacă ar fi renunțat, ei s-ar fi sinucis duhovnicește. Pentru că ar fi ajuns ca și ceilalți, care nu au nădejde în Dumnezeu. Dar pentru că nu au putut să își nege credința, viața, mântuirea lor, ei au devenit un munte de durere și de suferință. Numai că durerile și suferințele lor i-au sfințit, i-au îndumnezeit pe fiecare zi! Ele nu i-au omorât, ci i-au făcut tot mai vii, tot mai curați, tot mai frumoși și încăpători. Pentru că nu numai că i-au iertat și s-au rugat pentru persecutorii lor, dar au ajuns să îi cutremure și să îi umple de pocăință pe mulți dintre aceștia.
Căci viața pământească a Domnului, de la un capăt la alta, e cea mai cutremurătoare lecție de iubire. Pentru că Însuși Dumnezeu, întrupându-Se, suportă toate pentru ca să ne învețe pe noi să trăim dumnezeiește. În fiecare clipă a vieții Sale pământești, El ne arată că trebuie să suportăm toate cu credința în Dumnezeu, pentru că El ne va întări și ne va călăuzi în toate zilele vieții noastre. Iar viețile Sfinților Lui sunt o urmare zilnică a Lui, în care ei experimentează cât de bună și de împlinitoare e viața cu Dumnezeu.
Oamenii aroganți, cărora le plac laudele, cărora le place viața fulminantă, luxoasă, și-ar fi dorit ca întruparea Domnului să se facă cu putere, în forță. Un Hristos „puternic”, în mintea lor, e un Hristos născut în palat și Care vine pe pământ cu multă putere cerească și e cel mai bogat dintre toți. Căci pentru ei opulența înseamnă putere. Însă Hristos a venit pe pământ în cel mai smerit mod cu putință, pentru că El este Cel mai puternic și Cel mai bogat dintre toți. Și Cel mai puternic și Cel mai bogat dintre toți, Făcătorul întregii creații, Își permite să vină ca Cel mai sărac și ca Cel mai umil dintre toți, pentru că nu pierde nimic în smerirea Sa față de noi. Ba, dimpotrivă, El câștigă toată iubirea inimii noastre, atunci când înțelegem că a făcut toată această cutremurătoare coborâre la noi pentru a ne mântui pe noi. Iar iubirea imensă, reală, copleșitoare, unică, desăvârșită e tocmai aceasta, e iubirea lui Dumnezeu față de noi, pentru că El a venit pentru noi și nu pentru Sine.
Excesul de forță este un minus imens de iubire. Tiranii vor să fie iubiți cu forța. Numai că iubirea e dăruire de sine la care se răspunde cu dăruire de sine. Mai întâi trebuie să iubești ca să fii iubit și nu trebuie să aștepți să fii iubit pentru ca să fii iubit. Dacă te dărui, dacă ieși spre ceilalți cu totul, iubirea ta va fi resimțită în cele din urmă ca o mare binecuvântare și ca o mare bucurie și vei fi iubit așa cum iubești. Vor fi mulți cei care te vor amărî, care te vor desconsidera, care te vor minimaliza pentru că ești un om bun și iubitor. Dar când vei fi înțeles de oamenii buni și iubitori, de oamenii lui Dumnezeu, pentru ei vei fi un Părinte și un Frate cu adevărat, pentru că ei îi iubesc pe cei care calcă pe urmele Domnului.
Iubirea nu se devalorizează niciodată și nici nu e o poveste de adormit copiii, ci ea este cea care îi inspiră mereu pe oameni spre a face lucruri uluitoare în viața lor. Iubirea e taina adâncă a oamenilor. Iubirea lor pentru Dumnezeu și pentru oameni și pentru creația bună, folositoare, e taina adâncă a oamenilor valorici. Iar pe mine m-a convertit la dreapta credință tocmai iubirea pentru libertate și pentru verticalitate a oamenilor. Atunci, la Revoluția Română din decembrie 1989, când s-a strigat pe străzi „vom muri și vom fi liberi”, am înțeles că nevoia de libertate e mai tare decât moartea. Căci atunci când ți-e frică de moarte ești un animal prins în cușcă. Dar când sfidezi moartea, când nu ți-e frică de ea, tocmai pentru că iubești libertatea cea dumnezeiască, atunci ești un om liber în toată ființa ta și nimeni nu te poate încătușa.
Cei care au ieșit pe străzi în 1989 și și-au dorit libertatea reală, totală, libertatea de a trăi ca oameni credincioși, nu au fost niște idealiști, ci niște oameni foarte pragmatici. Pentru că nu mai suportau minciuna, teroarea, sărăcia, impostura, necredința din jurul lor. Au ieșit pe străzi într-un mod pragmatic, realist și și-au câștigat libertatea lor! Libertate de care am beneficiat și beneficiem până azi cu toții, ca un dar al lor față de noi, deși mulți nu știu ce să facă cu această sfântă libertate pe care o trăim.
Atunci a fost o revoluție reală, pentru că am dat jos o dictatură reală! Că, mai apoi, comuniștii vremii, cu mască democrată, au rămas la conducere mai mult sau mai puțin, e altceva. Dar libertatea și demnitatea și credința noastră ni le-am redobândit atunci, pe străzi, în decembrie 1989, datorită Sfinților Mucenici ai libertății noastre. Schimbarea radicală de mentalitate din România e consecința acestei sfinte revoluții, sfinte revolte populare împotriva imposturii unui dictator agramat și a întregului sistem comunist. Iar oamenii care își asumă lupta interioară cu impostura de orice fel continuă lupta tuturor celor care, în decursul veacurilor, nu au suportat minciuna în viața lor.
Dacă îți faci studiile în mod cinstit, dacă trăiești onest și din munca ta, dacă în familia ta trăiești creștinește și vrei să lași în urma ta o operă benefică societății, atunci lupți împotriva imposturii. Pentru că nu vrei să trăiești oricum, ci după voia lui Dumnezeu. Căci la Revoluția Română din decembrie 1989 s-a murit pentru credința și țara noastră, s-au spus rugăciuni pe străzi și s-au aprins lumânări pentru cei martirizați, s-a pus un început bun pentru fiecare dintre noi. Pentru că putem trăi liber și putem studia și putem să trăim creștinește în țara noastră, în România apostolică, în România unde Biserica s-a născut odată cu poporul român.
Domnul a fugit în Egipt [Mt. 2, 13-14] și S-a întors în Israil [Mt. 20, 20-21]! Uneori trebuie să pierzi mult timp pentru ca să îți salvezi viața. Cei care au pătimit îndelung în închisorile comuniste și și-au sfințit viața lor acolo, și-au răscumpărat timpul lor, pe când comuniștii credeau că îi „reeducă”, că îi „modelează” după ideologia lor. Închisoarea le-a stricat opera, le-a mutilat-o, dar le-a dat posibilitatea să se sfințească prin suferință și mărturisire. Și ei, cei care păreau „învinși”, sunt sursa noastră de încredințare sfântă, de putere dumnezeiască, pentru că ne luminează prin verticalitatea vieții lor creștine. Pentru că poți fi vertical și cuvios oriunde, după cum poți fi laș și impostor oriunde te afli. Căci credința ține de continua ta alipire de Dumnezeu, de conștiința ta vie, de dorința de a-ți sfinți mereu viața ta.
Cei care fac imposibilul în viața lor, în ciuda condițiilor grele de viață și a handicapurilor pe care le au, ne dovedesc în mod continuu că excelența ține de perseverență. Dacă stărui zilnic în munca ta, roadele vin foarte repede. Dacă te specializezi continuu, dacă iubești nespus ceea ce faci, dacă te împlinești prin ceea ce faci, atunci poți să faci foarte multe lucruri în viața aceasta. Iar viața noastră creștină, alături de specializarea noastră, nu numai că ne împlinește aici și acum, ci ne desăvârșește pentru veșnicie. Pentru că sfințirea vieții noastre e viață veșnică cu Dumnezeu, e sălășluire pentru veșnicie în Împărăția lui Dumnezeu.
Multă sănătate și bucurie și să ne bucurăm în mod sfânt de aceste zile de praznic! Să ne revedem mâine cu pace la pomenirea Sfântului Arhidiacon Stefanos, Părintele nostru, la pomenirea primului Mucenic al Bisericii! Amin!
[1] Începută la 18. 22, în zi de marți, pe 21 decembrie 2021, după ce am tradus Iezechiil 41. Cer înnorat, un grad, vânt de 10 km/ h.
[2] A se vedea: https://doxologia.ro/viata-sfant/sfintii-14000-de-prunci-ucisi-din-porunca-lui-irod. [3] Ibidem.