Psalmul al 106-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 55-78]

Cei care umblă-n corăbii pe mare și-n maluri,
care-și fac lucrul peste genuni cu valuri,
aceia au văzut cu minune
ce-a lucrat Dumnezeu în genune.

A zis de s-a făcut vânt cu turbare,
de-a ridicat val de înecare.
Până la cer îi suia cu unde
și-i pogora-n jos să-i afunde.

Sufletele lor se topeau în greutate,
se clătinau beți de-a mării răutate,
că-și ieșiseră din înțelepciune,
acoperiți de valuri în spume.

Și au strigat la Domnul cu jale
și i-a scos din nevoi amare.

Vânturilor zise de-ncetară
și undelor de se alinară.
Și le-a părut bine că trecură,
valurile toate de tăcură.

Și i-a îndreptat cu pace
Domnul, spre liniștea ce le place,
ca să-și mărturisească în faț-a tot omul
minunea și mila de la Domnul.
Și-n adunare de popoare să-I înalțe slavă
și-n scaun de bătrâni să-L laude degrabă.

Psalmul al 106-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 1-54]

Rugați-vă cu glas dulce la Domnul,
că mila Lui e-n veci peste tot omul!
Cei izbăviți de Domnul să grăiască,
căci i-a scos din mână vrăjmășească,

și din țări străine i-a scos la urmă
și i-a adunat într-o turmă,
din răsărituri și de la scăpătate,
de la miazănoapte și din mări de departe.

Rătăciți în pustii, fără vlagă,
căutând cale de oraș, să meargă,
să-și găsească loc de locuință,
flămânzi și însetați, de suferință
sufletele lor întru ei secase,
căutând așezare de case.

Și strigară la Domnul, în scârbă,
de le-a ușurat gârbovirea prelungă
și i-a scos pe calea cea dreaptă,
ca să intre în locuință-așezată,
să-și mărturisească în faț-a tot omul
minunea și mila de la Domnul.

Că a săturat suflet în lipsă,
sufletului flămând masă dulce-i întinse,
celui care ședea la umbră-ntunecată,
la loc de moarte, în lipsă ferecată.

Căci cuvintele Domnului mâniară
și pe Cel de Sus în sfat întărâtară
cu sălbăticia lor cea crudă,
de li s-a zgârcit inima-n trudă.
Că i-au împresurat nevoi multe
și nu era cine să le-ajute.

Și strigară la Domnul cu jale
și i-a scos din nevoi amare,
din întuneric de umbră de moarte,
și le-a frânt obezile toate,
ca să-și mărturisească în faț-a tot omul
minunea și mila de la Domnul.

Că le-a zdrobit porți de aramă,
cu zăvoare de fier fără seamă.
Și i-a luat din calea cea strâmbă,
căci pentru fărădelegi erau în scârbă,
cât sufletul lor dobândise greață
de toate bucatele ce-s spre viață.

Și se-apropiaseră-n pragul morții,
de era să piară cu toții.
Și strigară la Domnul cu jale
și i-a scos din nevoi amare,
că le-a trimis cuvântul Său Domnul,
de-a tămăduit între ei pe tot omul.

Și i-a scos dintr-a lor pierzare
către viața cea cu așezare,
ca să-și mărturisească în faț-a tot omul
minunea și mila de la Domnul,
să-I jertfească jertfă de laudă vie,
să-I vestească minunile cu bucurie!

Predică la Duminica a XXXII-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

dacă nu ne caracterizează starea de deschidere reală față de oameni și de înțelegere și de iubire a lor nu vom înțelege niciodată deschiderea totală a Domnului față de toți oameni. Și, pe cale de consecință, nici nu ne vom comporta apostolic și evanghelic față de oameni, dorindu-le la toți binele, adică mântuirea lor. Căci El mergea peste tot și locuia împreună cu Sfinții Lui Apostoli, dar în același timp era deschis față de orice om, în ciuda faptului că le cunoștea la toți viețile lor. Și oricât de păcătos ar fi fost omul din fața Lui, dacă ar fi dorit să vină la El și să vorbească cu El și să își schimbe viața lui, Domnul era Cel care îl sprijinea imediat în schimbarea vieții sale.

El, Cel cu totul sfânt, nu se dădea înapoi de la discuția cu vreun om! Pentru că El știa că schimbarea reală se produce în adâncul omului și că ea este imediată, e fulgerătoare, dacă omul se deschide slavei lui Dumnezeu. Și, fiind cu totul deschis față de toți oamenii din jurul Său, Domnul era punctul de legătură al tuturor celor credincioși, pentru că toți se regăseau în El, atâta timp cât se uneau duhovnicește cu El, prin credința în El.

După ce l-a vindecat pe orbul din fața cetății Ierihoului  [Lc. 18, 35, 43, BYZ][2], Domnul intră în cetate pentru Zacheos [Ζακχαῖος] [Lc. 19, 2, BYZ]. Pe orb l-a făcut să vadă și trupește, pentru că acela vedea duhovnicește, crezând în El, pe când pe viitorul Sfânt Apostol Zacheos, cel pomenit pe 20 aprilie[3], l-a vindecat de orbirea lui cea duhovnicească, pentru că acela vedea cu ochii trupului. Dar ce folos ai dacă vezi doar cu ochii, însă nu vezi cu sufletul tău? Pentru că a avea credință înseamnă a vedea cu sufletul tău pe Dumnezeu. Dar Zacheos n-a văzut ce trebuie să facă până când nu L-a întâlnit pe Domnul. Căci numai atunci când Domnul a intrat în casa lui, Zacheos a făgăduit: „Iată [Ἰδού], cele jumătate ale averilor mele [τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου], Doamne [Κύριε], le dau săracilor [δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă cuiva ceva i-am smuls [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα], i-l dau înapoi împătrit [ἀποδίδωμι τετραπλοῦ]” [Lc. 19, 8, BYZ].

A avut nevoie să stea față în față cu Domnul pentru ca să renunțe la patima iubirii de bani! Pentru că cele care ne fac să nu vedem duhovnicește sunt tocmai patimile din noi înșine. Și nu îi vedem pe oameni, nu vedem nevoile lor reale și nici nu știm cum să-i ajutăm, pentru că nu suntem curați cu sufletul și cu trupul nostru. Căci dacă am începe să ne curățim duhovnicește, atunci am începe să ne vedem și pe noi și pe ceilalți.

Iar Sfântul Zacheos a început să se vadă pe sine pentru că a stat în fața Fiului lui Dumnezeu întrupat. A început să își vadă patimile pentru că a stat în fața Celui care ne dă să ne vedem cu adevărat pe noi înșine. De unde înțelegem faptul că și noi, dacă vom sta în fața Sa și a faptelor Sale și a cuvintelor Sale, vom înțelege cu adevărat cine suntem acum, dar și cine trebuie să fim cu voia Domnului. Pentru că toată slujirea Bisericii are rolul de a ne pune în fața lui Dumnezeu tot timpul. În fața faptelor și a cuvintelor și a minunilor și a iubirii Sale totale față de noi. Ca noi să vedem ce ne lipsește, ce nu suntem, dar și ce trebuie să fim. Pentru că vederea de sine nu înseamnă rămânere în păcat, ci lepădarea păcatului, pentru a-I sluji lui Dumnezeu.

Rolul citirii sfintelor cărți e acela de a afla voia lui Dumnezeu cu noi. Pe măsură ce citim, aflăm ce păcate avem, dar și care sunt faptele cele dumnezeiești pe care El le cere de la noi. Aflăm chipul idolatru al păcatului, de care trebuie să ne lepădăm, pentru a îmbrăca adevărata față a dreptății. Pentru că noi înșine trebuie să dobândim virtuțile cele dumnezeiești despre care vorbește teologia Bisericii. Și pe măsură ce devenim tot mai teologici, noi vedem tot mai bine. Vedem adâncul păcătoșeniei noastre și strigăm din mijlocul lui către Dumnezeu. Pentru că El coboară acolo unde se strigă teologic către El, unde se strigă din nevoie reală față de El.

Cei care își fac semnul Crucii în grabă, fără evlavie, sau se roagă mecanic, fără prea multă încredere față de El, nu simt și nici nu văd importanța rugăciunii și a vieții sfinte. Pentru că nu au o relație reală cu Dumnezeu. Dar cel care Îl simte pe Dumnezeu tot timpul în inima lui și se roagă Lui cu credința că numai El îl poate ajuta în toate, acela nu se închină și nu se roagă vreodată formal, pentru că toată viața lui este înaintea Domnului și împreună cu El. Iar toată viața lui e în smerenie și în umilință, în recunoaștere de sine, în lupta continuă cu tot ce înseamnă gând și simțire și faptă păcătoasă.

Sfântul Zacheos era mic de statură [Lc. 19, 3, BYZ] și „s-a urcat în[tr-un] sicomorea[4] [συκομωραίαν], ca să-L vadă pe El” [Lc. 19, 4, BYZ]. Și Zacheos înseamnă „cel curat”[5]. Dar ca să se împlinească numele său în viața sa, el a trebuit să se biruie continuu pe sine. S-a dat jos din buna părere despre sine însuși, a scos din viața lui alipirea de bani, a renunțat la poziția sa socială prosperă și a devenit Apostol al Domnului. Căci el i-a urmat Sfântului Apostol Petros și acela l-a hirotonit Episcop de Chesaria [Καισάρεια][6], fiind primul Episcop al Chesariei Palestinei[7]. Și aceasta, pentru că Domnul nu se uită la frumusețea noastră cea din afară, ci la cea dinăuntru.

Domnul nu se uită la faptul dacă suntem înalți sau scunzi, dacă suntem grași sau slabi, dacă suntem frumoși sau urâți la față, dacă suntem bogați sau săraci, dacă suntem sănătoși sau bolnavi, ci El ne cheamă pe toți la mântuire în orice clipă a vieții noastre. El ne cheamă la Sine indiferent de cât de păcătoși suntem noi și de câți ani avem. Tocmai de aceea, nu ne putem ascunde de El, nu putem motiva că suntem improprii Lui, că suntem prea bătrâni sau prea tineri pentru viața cu El, pentru că Domnul nu exclude pe nimeni de la pocăință și îndreptare. El ne cheamă pe toți la Sine, pentru că are puterea să ne schimbe pe toți. Și simțim puterea Lui cea curățitoare și luminătoare și sfințitoare, adică slava Lui cea veșnică, pe măsură ce ne lăsăm schimbați dumnezeiește de către El. Căci pe cât ne rupem de viața noastră trecută, pe atât trăim o continuă înnoire a vieții noastre cu El. Fiindcă El ne schimbă, prin slava Lui, în orice clipă a vieții noastre.

De aceea, oamenii care se pocăiesc continuu pentru păcatele lor și se umplu de slava Lui trăiesc o continuă înnoire interioară. Nu mai cunosc tristețea păcatului și lipsa de noutate, ci, dimpotrivă, cunosc tot mai mult schimbările dumnezeiești care se produc în ei. Fiindcă Dumnezeu îi umple mereu de simțiri, de luminări, de vederi dumnezeiești, de fapte pline de curăție și de sfințenie, iar toate acestea fac din ei un paradis viu, duhovnicesc. Și de ce te-ai mai întoarce înapoi, la păcatele vieții tale, dacă știi că ele sunt dezamăgire cruntă? Și de ce ai mai dori să sorbi iarăși zațul cel amar al morții, dacă tu ești plin de viața lui Dumnezeu?

Așa se explică de ce oamenii duhovnicești, stând în binele lor veșnic, în viața lor sfântă, nu mai vor să renunțe nicidecum la ea. Pentru că ei au termeni de comparație! Ei știu ce înseamnă viața păcătoasă și unde duce ea. Ei știu pe viu răul păcatului, dar și marea binecuvântare a faptei celei bune. Căci binele te zidește cu adevărat, pe când răul te umple de moarte veșnică. Și când noi ne spovedim păcatele noastre, atunci scoatem moartea din noi înșine, pentru a fi inundați de viața lui Dumnezeu. Pentru că moartea sufletească e pentru noi începutul Iadului celui veșnic, pe când viața cu Dumnezeu e începutul Împărăției lui Dumnezeu în noi înșine.

Iar viața cu Dumnezeu e plină de bucurie, de veselie, de împlinire, de curăție, de sfințenie, de pace, de nemurire. Viața cu Dumnezeu e bisericească, e ascetică, e cuvioasă, dar e plină de adevărata și veșnica noutate de care suntem avizi cu totul. Pentru că viața Bisericii e începutul vieții celei veșnice, atâta timp cât în Împărăție se intră pe calea cea îngustă [Mt. 7, 14], cea în care ne reținem de la tot păcatul, dar sădim în noi toată virtutea cea dumnezeiască.

Iar pentru că azi îi pomenim și pe Sfinții Teologi ai Bisericii, vreau să mă refer în mod special la Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Grigorios Teologul, pe care am recitit-o parțial luni seara, pe 24 ianuarie, după ce i-am făcut Acatistul său. Am publicat-o în Viețile Sfinților (vol. 1), p. 373-402[8]. Și ceea ce este interesant e aceea că Liturghia sa este eminamente hristologică, pentru că se referă întotdeauna la Hristos Domnul. De la început și până la sfârșit, rugăciunile sale liturgice sunt către Hristos Domnul, pentru că Liturghia e despre El și faptele Sale cele pentru noi. De aceea, Sfântul Grigorios ne pune în fața la ceea ce a făcut Domnul pentru noi. Căci „Cel care ești Dumnezeu necuprins, nu răpire ai socotit a fi asemenea lui Dumnezeu, ci, golindu-Te pe Tine [de slavă], ai luat chipul robului, [și] a mea [fire] prin firea Ta s-a binecuvântat; pentru mine împlinind legea, ca mie, celui căzut, să-mi dărui învierea. [Și] a dat celor ținuți în Iad dezlegarea; [și] a purtat [pentru noi] blestemul legii; nimicind în trupul [Său] păcatul; [căci] puterea stăpânirii Tale mi-ai dat s-o cunosc; orbilor dându-li-se din nou a vedea; morții înviind din morminte; [Tu rostind] cuvinte [prin] firea omenească; [și] milostivirea iconomiei Tale mie mi-ai arătat-o. Căci furia celor răi purtând-o, spatele Tău l-ai dat spre bătăi, iar obrajii Tăi i-ai dat spre pălmuiri; neîntorcându-Ți fața Ta de la scuipări, pentru mine, rușinatul”[9].

Și Sfântul Grigorios Îi cere lui Hristos să trimită pe Duhul Său ca să sfințească Cinstitele Daruri ale Bisericii: „Așadar, Stăpâne, [cu] glasul Tău [cel dumnezeiesc], schimbă cele puse înainte[a] Ta, Însuți [fiind] de față, [în] această lucrare tainică desăvârșită, [căci] pe Tine Însuți noi Te cinstim și pomenirea Ta o săvârșim! Însuți Duhul Tău Cel Atotsfânt să vină, ca [prin] insuflarea venirii Lui celei sfinte și bune și slăvite să le sfințească și să le schimbe pe cele de față, aceste Cinstite și Sfinte Daruri, întru Însuși Trupul și Sângele eliberării noastre!”[10].

Apoi, înainte de a se împărtăși, Preotul spunea rugăciunea aceasta: „Cred, cred, cred și mărturisesc până la ultima suflare, că acesta este Trupul făcător de viață, pe care l-ai luat, Hristoase, Dumnezeul nostru, din Sfânta Doamna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria; și l-ai făcut pe acesta una cu dumnezeirea Ta, nu prin amestecare, nici prin contopire, nici prin schimbare; și ai mărturisit sub Pontios Pilatos frumoasă mărturisire și ne-ai predat aceasta pentru noi toți, [răstignindu-Te] pe lemnul Sfintei Cruci, după voia Ta. Cred cu adevărat, că dumnezeirea Ta nicidecum nu s-a separat de umanitatea Ta [până] în prezent, nici cât o clipire de ochi. [Căci] ne-ai predat aceasta întru răscumpărare și întru iertarea păcatelor și întru viața veșnică a celor care se împărtășesc din ea. Cred că aceasta este [Liturghia] cea adevărată. Amin”[11].

Iar după ce se împărtășea o rostea pe aceasta: „Îți mulțumim Ție, Cuvinte, Dumnezeule cel adevărat, Cel [care ești] din ființa Tatălui [Tău] Celui fără de început, că astfel ne-ai iubit pe noi și Te-ai dat pe Sine pentru noi, Cel care Te-ai jertfit. Dă-ne nouă răscumpărarea, prin Trupul Tău cel fără de prihană și prin cinstitul Tău Sânge, ca să ne învrednicim noi acum, Iubitorule de oameni, ca să luăm din însăși Euharistia [Ta]. Căci Ție ne mărturisim acum, Iubitorule de oameni, și Ție slavă și cinste și închinăciune totdeauna Îți înălțăm, împreună și Tatălui Tău Celui fără de început și Duhului Tău Celui Sfânt, acum [și pururea și în vecii vecilor]”[12].

Însă, deși toate rugăciunile sunt către Domnul Iisus Hristos, El e slăvit mereu, de către Sfântul Grigorios Teologul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că niciodată nu e slăvit Fiul de unul singur, ci doar împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Iar noi toți am învățat de la ei, de la Sfinții Teologi ai Bisericii, dreapta învățătură și dreapta slujire a lui Dumnezeu. Căci la baza vieții creștine stă teologia Bisericii. Și nu Îl poți lăuda pe Dumnezeu cu minciuni spuse despre El, ci cu tot adevărul pe care El ni l-a revelat nouă. De aceea, Sfinții Bisericii au negat în mod vehement toată erezia, adică toată minciuna cea spusă despre Dumnezeu, pentru ca să nu se amestece adevărul Lui cu minciuna. Iar noi, dacă vrem să iubim adevărul lui Dumnezeu, trebuie să lepădam de la noi toată erezia și toată înșelarea demonică. Pentru că acestea strică viața și teologia Bisericii.

Dar pentru ca să cunoaștem teologia Bisericii trebuie să o citim din cărțile Sfinților Bisericii. Și pe aceasta să o iubim și să o avem întotdeauna în noi înșine ca pe calea spre mântuirea noastră. Fiindcă, numai prin dreapta credință a Bisericii, noi mergem spre Împărăția lui Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la 8. 46, zi de miercuri, 26 ianuarie 2022. Cer înnorat, – 3 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] De la forma de N. Ἰεριχώ.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx.

[4] De la forma de N. συκομωραία.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Zacchaeus.

[6] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Zacchaeus.

[8] O găsiți aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/16/vietile-sfintilor-vol-i/.

[9] Viețile Sfinților, vol. 1, alcătuite, cu harul lui Dumnezeu și cu ajutorul Maicii Domnului, al Sfinților și al Îngerilor Lui, de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2018, p. 383.

[10] Idem, p. 385. [11] Idem, p. 400. [12] Idem, p. 401.

Psalmul al 105-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 103-150]

L-au mâniat la apa de certare
și Moisis a suferit între ei mustrare,
căci a lovit în piatră cu toiagul gol,
cu mânie, între rândurile lor,
fiindcă nu s-au socotit în cuvinte,
amărându-l, scoțându-l din minte!

Și ce le-a zis Domnul n-ascultară,
să-i piardă pe păgâni din țară,
ci se amestecară, tot norodul,
cu păgânii, luându-le izvodul.

Și-mprejur pe cei ciopliți slujiră,
în jurul idolilor, de se rătăciră,
încât pruncii ca jertfă și-au junghiat
demonilor, vărsând sânge nevinovat,

sângele fiilor și al fiicelor,
dându-și copiii dracilor,
jertfindu-i cu hananeii afară
idolilor, lucru de ocară!

Pământul lor de sânge fu înroșit
și de lucrurile lor murdărit.
Și-și urgisi Domnul, de la a Sa față,
oamenii și moștenirea cu greață,

și i-a dat vrăjmașilor în mână,
sub putere de limbă păgână.
Și vrăjmașii lor îi asupriră
sub mâinile lor, de îi smeriră.

Că i-a izbăvit în locuri multe,
iar ei L-au amărât cu sfat iute,
de le-a strâns răutatea-n spinare.
Dar Dumnezeu i-a văzut în supărare

și le-a auzit a lor rugă,
văzându-i în necaz din vreme lungă,
de jurământ Și-a adus aminte,
căindu-Se cu milă fierbinte.

Și i-a dat să fie-n cruțare,
cu milostivirea Sa cea mare.
Și în robie le-a dat ca să aibă
de la toți ușurare și tihnă degrabă.

Și Tu, Doamne Dumnezeule, ne scoate,
de ne strânge din limbile toate,
să-Ți mărturisim sfântul nume,
să se ducă vestea peste tot în lume
de lauda cu care Te vom lăuda,
fălindu-ne cu bunătatea Ta!

Binecuvântat ești, Doamne Sfinte,
Domnul lui Israil din veci-nainte!
Și neamurile toate să grăiască:
„Binecuvântarea să-Ți trăiască!”.

Plângerile lui Ieremias, cap. 3, 37-66, cf. LXX

37. Cine a zis așa și a fost făcut, Domnul nu a poruncit.

38. Din gura Celui Preaînalt nu vor ieși cele rele și cele bune [ἐκ στόματος Ὑψίστου οὐκ ἐξελεύσεται τὰ κακὰ καὶ τὸ ἀγαθόν].

39. Ce va murmura omul trăind, omul pentru păcatul său?

40. A fost cercetată calea noastră și a fost încercată [ἐξηρευνήθη ἡ ὁδὸς ἡμῶν καὶ ἠτάσθη] și avem să ne întoarcem până la Domnul [καὶ ἐπιστρέψωμεν ἕως Κυρίου].

41. Să ne luăm inimile noastre în mâini către Cel Înalt din cer [ἀναλάβωμεν καρδίας ἡμῶν ἐπὶ χειρῶν πρὸς Ὑψηλὸν ἐν οὐρανῷ][, zicându-I Lui:]

42. «Păcătuit-am, am fost neevlavioși și nu ai fost ispășitor [al nostru]».

43. Ne-ai acoperit cu mânie și ne-ai alungat pe noi, ne-ai omorât [și] nu ne-ai cruțat.

44. Acoperitu-Te-a norul Ție Însuți [pe Tine Însuți] pentru rugăciune [ἐπεσκέπασας νεφέλην Σεαυτῷ εἵνεκεν προσευχῆς],

45. [ca] să mă închizi pe mine și să fiu lepădat. [Și așa] ne-ai pus pe noi în mijlocul popoarelor,

46. deschis-au împotriva noastră gura lor toți vrăjmașii noștri.

47. Frica și mânia ni s-a[u] făcut nouă ridicarea și zdrobirea [noastră].

48. Ochiul meu va coborî eliberările apelor [sale] asupra zdrobirii fiicei poporului meu.

49. Ochiul meu a fost sorbit, iar [eu] nu voi tăcea, [pentru] a nu fi odihnă,

50. până ce are să Se aplece și să vadă Domnul din cer [ἕως οὗ διακύψῃ καὶ ἴδῃ Κύριος ἐξ οὐρανοῦ].

51. Ochiul meu se va aduna în sufletul meu de la toate fiicele cetății [ὁ ὀφθαλμός μου ἐπιφυλλιεῖ ἐπὶ τὴν ψυχήν μου παρὰ πάσας θυγατέρας πόλεως].

52. Vânând, m-au vânat pe mine precum [este vânată] vrabia: fără motiv [δωρεάν].

53. Omorât-au în groapă viața mea [ἐθανάτωσαν ἐν λάκκῳ ζωήν μου] și au pus piatră asupra mea [καὶ ἐπέθηκαν λίθον ἐπ᾽ ἐμοι].

54. A fost vărsată apa pe[ste] capul meu și am zis: «Am fost lepădat [ἀπῶσμαι][1]».

55. [Și] am chemat numele Tău, Doamne, din groapa cea foarte adâncă [ἐκ λάκκου κατωτάτου]

56. [și] glasul meu l-ai auzit. [Așadar,] să nu ascunzi urechile Tale întru rugăciunea mea [μὴ κρύψῃς τὰ ὦτά Σου εἰς τὴν δέησίν μου].

57. [Căci] spre ajutorul meu Te-ai apropiat în ziua [în] care Te-am chemat pe Tine și mi-ai zis mie: «Nu te teme!».

58. Judecat-ai [ἐδίκασας], Doamne [Κύριε], pedepsele sufletului meu [τὰς δίκας τῆς ψυχῆς μου], răscumpărat-ai viața mea [ἐλυτρώσω τὴν ζωήν μου].

59. Văzut-ai, Doamne, tulburările mele, judecat-ai judecata mea.

60. Văzut-ai toată răzbunarea lor întru toate gândurilor lor în[tru] mine [εἶδες πᾶσαν τὴν ἐκδίκησιν αὐτῶν εἰς πάντας διαλογισμοὺς αὐτῶν ἐν ἐμοί][2].

61. Auzit-ai ocara lor [ἤκουσας τὸν ὀνειδισμὸν αὐτῶν], toate gândurile lor împotriva mea [πάντας τοὺς διαλογισμοὺς αὐτῶν κατ᾽ ἐμοῦ],

62. buzele celor care se ridică împotriva mea și cugetele lor împotriva mea toată ziua [καὶ μελέτας αὐτῶν κατ᾽ ἐμοῦ ὅλην τὴν ἡμέραν],

63. scaunul lor și ridicarea lor. Privește în ochii lor [ἐπίβλεψον ἐπὶ τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτῶν]!

64. Le vei da lor răsplătire, Doamne, după faptele mâinilor lor [κατὰ τὰ ἔργα τῶν χειρῶν αὐτῶν].

65. Le vei da lor [pentru] apărarea inimii [ἀποδώσεις αὐτοῖς ὑπερασπισμὸν καρδίας], [pentru] osteneala Ta le [vei da] lor [μόχθον Σου αὐτοῖς].

66. Îi vei goni cu urgie și îi vei istovi pe ei dedesubtul cerului, Doamne.


[1] Cu sensul: Am fost lepădat de Dumnezeu.

[2] Toată răzbunarea demonilor în ființa mea prin gândurile lor pe care le introduc în mine.

Psalmul al 105-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 43-102]

Lucrurile Lui degrab’ uitară,
după sfatul Lui nu s-așezară.
Și cârteau pentru bucate
în pustie, făcând răutate,
ispitind pe Dumnezeu la sete.
Și i-a adăpat fără scumpătate,
trimițându-le sațiu în suflet.

Dar ei L-au mâniat cu rău cuget
pe Moisis, gâlcevind în gloată,
mustrându-l în tabăra toată,
căci i-a dat Domnul preoție
lui Aaron, într-a sa sfințenie.

Și prin ce i-au învinuit cu cuvântul,
s-a desfăcut de i-a sorbit pământul
pe Datan și Aviron, cu totul,
iar pe vinovați i-a ars focul
aprins din cățui, cădind cu tămâie
ei, ce n-aveau treabă la preoție.

Și în muntele Horib vărsară
vițel cioplit, de i se-nchinară.
Și-i schimbară slava, fără treabă,
în chip de vițel ce paște iarbă,

și pe Dumnezeu L-au uitat,
pe Domnul ce i-a salvat,
care a făcut minuni alese
pentru ei, în Egipt, semne dese,
și prin țara lui Ham, prin toată,
prin Marea cea Roșie semne gloată.

Și vru Domnul în pripă să-i piardă
cu cei care n-au vrut să creadă,
de nu ar fi stat Moisis cu rugă,
pe care l-a ales, adevărată slugă,
să-L întoarcă de la mânie,
căci dorea să-i piardă degrab’ cu urgie.

Și țara dorită defăimară,
căci în seamă cuvântu-I nu-l băgară
și-n sălașele lor morcotiră,
glasul Domnului nu-l socotiră.

Și Și-a ridicat peste ei mâna
să-i dărâme, să zacă precum tina
prin pustie, și să le doboare
sămânța-ntre limbi, ca pe ogoare,
și prin țări departe să-i deșire,
să-i destrame ca pe niște fire.

Și lui Beelfegor îi jertfiră,
idol spurcat, de se răniră.
Și mâncară jertfe de la morți,
de și-au pângărit sufletul toți.

Și pe Dumnezeu Îl mâniară
în spurcăciunile ce le lucrară.
Și au căzut la război loviți de armă,
de au pierit mulți, fără de seamăn.

Și Finees a certat vinovații,
de a-ngrozit cu ei și pe alții
și le-a făcut de la Domnul pace,
de i-a oprit să nu piară de lance.

Și i s-a socotit dreptate de la Domnul,
în neam de neam, înainte-a tot omul,
căci i-a dat cu hrisov preoție,
până-n veac, în neam să îi fie.

Plângerile lui Ieremias, cap. 3, 1-36, cf. LXX

1. Eu [ἐγὼ], omul [ἀνὴρ], [sunt] cel care văd sărăcia în toiagul mâniei Sale asupra mea [ὁ βλέπων πτωχείαν ἐν ῥάβδῳ θυμοῦ Αὐτοῦ ἐπ᾽ ἐμέ].

2. M-a luat pe mine și m-a dus întru întuneric [παρέλαβέν με καὶ ἀπήγαγεν εἰς σκότος] și nu [la] lumină [καὶ οὐ φῶς],

3. însă în[tru] mine a întors mâna Sa toată ziua [πλὴν ἐν ἐμοὶ ἐπέστρεψεν χεῖρα Αὐτοῦ ὅλην τὴν ἡμέραν].

4. A învechit cărnurile mele și pielea mea, oasele mele le-a zdrobit.

5. A zidit împotriva mea și a înconjurat capul meu și S-a ostenit [καὶ ἐμόχθησεν]

6. în[tru] cele întunecate [ἐν σκοτεινοῖς][și] m-a așezat pe mine ca cei morți ai veacului [ἐκάθισέν με ὡς νεκροὺς αἰῶνος].

7. A zidit împotriva mea și nu voi ieși, a îngreuiat arama mea.

8. Și [eu] voi striga și voi țipa, [căci] a astupat rugăciunea mea [ἀπέφραξεν προσευχήν μου].

9. A zidit căile mele, [le-]a astupat [pe ele, iar] cărările mele le-a tulburat.

10. Ursul pândind îmi [este] Acesta mie [ἄρκος ἐνεδρεύουσα Αὐτός μοι], leul în[tru] cele ascunse [λέων ἐν κρυφαίοις].

11. L-a gonit pe cel care s-a depărtat și m-a oprit pe mine, [căci] m-a pus pe mine nimicit.

12. A întins arcul Său [ἐνέτεινεν τόξον Αὐτοῦ] și m-a făcut stâlp pe mine ca ținta pentru săgeată [καὶ ἐστήλωσέν με ὡς σκοπὸν εἰς βέλος].

13. A adus în[tru] rinichii mei ruginile tolbei Sale [εἰσήγαγεν τοῖς νεφροῖς μου ἰοὺς φαρέτρας Αὐτοῦ].

14. Am fost făcut râsul[1] la tot poporul meu [ἐγενήθην γέλως παντὶ λαῷ μου], psalmul lor [pentru] toată ziua.

15. M-a săturat[2] pe mine de amărăciune, m-a îmbătat pe mine de fiere.

16. Și a scos [cu] piatra cea netedă dinții mei [καὶ ἐξέβαλεν ψήφῳ ὀδόντας μου] [și] m-a hrănit pe mine [cu] cenușă.

17. Și a lepădat de la pace sufletul meu [și] le-am uitat pe cele bune.

18. Și am zis: «A pierit biruința mea și nădejdea mea de la Domnul».

19. Adusu-mi-am aminte de sărăcia mea și de prigoana amărăciunii mele și a fierii mele.

20. [El] va fi pomenit[3] și va vorbi împotriva mea sufletul meu.

21. Pe aceasta o voi rândui întru inima mea [și] pentru aceasta voi răbda.

22.

23.

24.

25. Bun [este] Domnul celor care Îl rabdă pe El, [cu] sufletul care Îl va căuta pe El. Bun [este]

26. și va răbda și va liniști întru mântuirea Domnului [καὶ ἡσυχάσει εἰς τὸ σωτήριον Κυρίου].

27. Bun [este] omului, când are să ridice jugul din tinerețea sa [ὅταν ἄρῃ ζυγὸν ἐν νεότητι αὐτοῦ][4].

28. Va ședea de unul singur și va tăcea, că[ci] s-a ridicat asupra lui.

29.

30. Își va da obrazul celui care îl lovește pe el [δώσει τῷ παίοντι αὐτὸν σιαγόνα][și] va fi umplut de ocări [χορτασθήσεται ὀνειδισμῶν][5].

31. Că[ci] nu întru veac îl va lepăda Domnul.

32. Că[ci] Cel care l-a smerit, [Acela] Se va milostivi după mulțimea milei Sale [ὅτι ὁ ταπεινώσας, οἰκτιρήσει κατὰ τὸ πλῆθος τοῦ ἐλέους Αὐτοῦ].

33. Că[ci] nu a răspuns de la inima Sa și i-a smerit pe fiii omului,

34. [ca] să smerească sub picioarele Sale pe toți cei legați ai pământului,

35. [ca] să abată judecata omului înaintea feței Celui Preaînalt,

36. [dar ca] să-l osândească pe om, când [este] a fi judecat el, Domnul nu a zis.


[1] Subiect de râs, o glumă pentru toți.

[2] Cu referire la Dumnezeu.

[3] Tot cu referire la Dumnezeu.

[4] Când are să ridice jugul credinței de tânăr. Când de tânăr devine om credincios.

[5] Profeție despre Patimile Domnului.

1 2 3 5