Predică la Duminica posterioară Botezului Domnului [2022]

Iubiții mei[1],

Domnul Își începe propovăduirea Sa cu cuvintele Sfântului Ioannis Botezătorul. Ce spunea Ioannis la Mat. 3, 2, spune și Domnul la Mat. 4, 17: „Pocăiți-vă! [Μετανοεῖτε·] Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]”. Iar Domnul Își începe propovăduirea Sa cu aceleași cuvinte ca și Înaintemergătorul Său, pentru ca să arate faptul că Ioannis este Profetul Lui. Că El l-a luminat pe Sfântul Ioannis Botezătorul să spună ceea ce a spus. Pentru că Domnul așa face în toată propovăduirea Sa: îi citează în mod tainic pe Profeții Lui, ca să arate că ei au vorbit despre cele ale Sale, despre cele pe care El i-a luminat. Și când înțelegi această strategie dumnezeiască de comunicare a Domnului, aceea de a Se autocita, adică de a repeta ceea ce El a grăit prin Profeți de-a lungul istoriei, înțelegi că El vrea să ne încredințeze de faptul că ne-a vorbit permanent, că ne-a vorbit în toate veacurile. Și recitind Scriptura Vechiului Testament din perspectivă hristologică sau triadologică înțelegem că Dumnezeu nu ni S-a revelat prima oară ca Treime de persoane la Botez, ci că ni S-a revelat din prima pagină a Scripturii. Dar ni S-a revelat în mod acoperit, în mod tainic. Lucru pe care îl înțelegem tocmai acum, când Domnul Hristos, prin întruparea Sa, ne-a vorbit în mod clar, în mod explicit, despre marea dogmă a Dumnezeului treimic. Și acest aspect al hristologiei sau al triadologiei vechitestamentare e foarte important pentru noi. Pentru că au existat eretici de-a lungul timpului care au considerat că Vechiul Testament vorbește despre un Dumnezeu, iar Noul Testament despre alt Dumnezeu, pentru că cele două nu au fost revelate de același Dumnezeu. Și astăzi există oameni care neglijează Vechiul Testament, care îl consideră „inferior” Noului Testament, pentru că preferă să citească doar Noul Testament.

Însă Vechiul Testament este plin de Noul Testament! Pentru că ceea ce se spune în mod tainic în Vechiul Testament, se spune explicit în Noul Testament. Pentru că același Dumnezeu treimic ne-a vorbit în ambele testamente. Dar ca să înțelegi teologia tainică a Vechiului Testament trebuie să citești duhovnicește Vechiul Testament, adică luminat de slava lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeul mântuirii noastre ne-a vorbit de la început despre Sine și despre voia Lui cu noi și El ne va vorbi prin luminările și vederile Lui cele dumnezeiește, dăruite nouă, în toată istoria și în toată veșnicia. Căci în toată istoria mântuirii noastre și în toată veșnicia, în relația cu Sine, noi vom învăța, noi ne vom umple, noi ne vom bucura și acum, dar și veșnic, de ceea ce ne arată, de ceea ce ne descoperă, de ceea ce ne învață Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu ne învață pe cele ale Sale și prin Scriptura Lui și prin Sfinții Lui și prin Îngerii Lui și prin toată viața Bisericii și a lumii și prin toată creația Sa, dar și în mod personal, pe fiecare în parte. Fiecare zi a vieții noastre e o zi de școală pentru noi, e o zi în care Dumnezeu ne învață cele ale Sale, pentru că El nu încetează să ne școlarizeze dumnezeiește. Și dacă te deschizi cu totul voinței Lui bucuroase de a ne educa, de a ne învață, de a ne schimba continuu, înțelepciunea ta teologică crește în mod vizibil. Căci El nu dă harul și înțelepciunea și sfințenia cu măsură [ἐκ μέτρου] [In. 3, 34, BYZ], ci pe cât voiește omul să cuprindă. Fiindcă El nu dăruie cu zgârcenie, ci ca un Dumnezeu mult-milostiv și cu totul iubitor de oameni.

Însă, dăruirea Sa față de noi e pe măsura împlinirii voii Sale! Pe măsură ce te nevoiești zilnic să fii tot mai mult ca El, pe atât și te umpli de cele ale Sale. Căci pocăința pe care el ne-o cere este schimbarea continuă a noastră după voia Lui. Și când te pocăiești nu te mai crezi sfânt, ci păcătos și nevrednic de mila lui Dumnezeu. Pentru că pocăința te face să vezi cu adevărat mulțimea păcatelor tale și decadența ta reală. Adică unde te-au adus păcatele tale, la ce sapă de lemn, la ce dezastru interior te-au adus. Și când te pocăiești cu adevărat, atunci simți cum Împărăția lui Dumnezeu se apropie tot mai mult de tine, se apropie și te schimbă dumnezeiește, până acolo când o simți întru tine. Căci în clipa când vei vedea slava lui Dumnezeu în mod extatic, în vedenie dumnezeiască, pentru că te-ai umplut cu totul de dorul de Dumnezeu, și când vei începe să o simți în tine în mod conștient clipă de clipă, atunci vei știi cu adevărat că Împărăția lui Dumnezeu e în tine. Pentru că slava lui Dumnezeu, slava Împărăției Sale, va fi lumina și călăuza și întărirea vieții tale.

Căci Sfinții Isihaști, pe care îi pomenim în acest an, acest lucru au trăit și au mărturisit în toată teologia lor: că viața creștină conștientă și cu totul asumată începe odată cu prima vede extatică. Tot drumul nostru ascetic de până la prima vedere extatică e drumul pentru a dobândi slava lui Dumnezeu în noi înșine. Căci de la dobândirea conștientă și simțită a slavei Lui în noi înșine, a slavei Dumnezeului treimic, începe viața noastră duhovnicească conștientă. Așa că nu ne putem lăuda cu faptele noastre bune și cu știința noastră de carte teologică, dacă ele nu ne duc la relația vie, conștientă, duhovnicească, continuă cu Dumnezeu. Pentru că tot ceea ce facem noi bun în viața aceasta sunt lemnele pentru sobă, pentru soba mântuirii și a sfințirii noastre. Dar lemnele noastre bune, numai când sunt aprinse de slava lui Dumnezeu, numai atunci ele i-au foc și noi ajungem focuri dumnezeiești, vii, pline de iubirea lui Dumnezeu și de iubirea oamenilor. Căci rolul fundamental în mântuirea și sfințirea noastră îl are Dumnezeu. El ne dă slava Lui la Botez, dar pe ea o simțim ca a noastră numai după multă nevoință și după ce El ne încredințează în mod extatic despre comoara aceasta pe care ne-a dat-o în pruncie. Căci comoara Lui este slava Lui. Dar ea trăiește în noi, e vie în noi, numai când noi ne dăruim cu totul Lui, când începem să facem voia Lui și nu voia noastră, și ne lăsăm călăuziți de El mereu. Iar a trăi întru slava Lui sau simțind slava Lui în noi înșine înseamnă a trăi viața de sfințenie tot timpul. Înseamnă a trăi cu Împărăția Lui în tine, cu acea Împărăție care se apropie de noi continuu și locuiește în noi, dacă noi devenim cu totul ai Lui.

Dar ca să experimentezi în mod personal faptul că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru [ἐντὸς] [Lc. 17, 21, BYZ] tău, trebuie să te liniștești continuu. Trebuie să duci viață isihastă, de continuă liniștire interioară prin continua rugăciune. Și în comparație cu ce înțelege omul obișnuit prin liniște și pace interioară, pentru omul duhovnicesc, pentru cel care trăiește cu Împărăția lui Dumnezeu în el însuși, pacea și liniștirea au trepte nesfârșite. Pentru că Dumnezeu ne învață, pe măsura sporirii noastre duhovnicești, noi și noi stadii ale păcii interioare, ale odihnirii dumnezeiești. Fiindcă slava lui Dumnezeu ne introduce într-o pace din ce în ce mai mare, din ce în ce mai copleșitoare, pe măsura îndumnezeirii noastre.

Și așa înțelegem de ce Domnul, când ne-a vorbit despre pacea Lui, El ne-a spus că pacea pe care El ne-o dă nu e ca pacea pe care ne-o dă lumea [In. 14, 27]. Fiindcă omul obișnuit se retrage între termopanele lui sau se duce pe munte sau în vreun loc retras, pentru ca să se bucure de pace și de liniște, adică de zgomote puține. Însă omul duhovnicesc trăiește pacea lui Dumnezeu și în casa lui și la Biserică și la locul de muncă și unde e hărmălaie multă și unde sunt zgomote de toate felurile, pentru că ea nu ține de contextul în care omul se află, ci de prezența slavei Lui în el. Fiindcă El nu doar ne-a făgăduit pacea, ci ne și dă pacea Lui în noi înșine, iar pacea Lui e mereu în noi, atâta timp cât noi rămânem în sfințenia Lui.

Când muncesc excesiv sau sunt foarte obosit sau enervat de ceva anume, ca la tot omul îmi crește tensiunea arterială. Însă tensiunea trupului are de-a face cu viteza cu care circulă sângele prin venele mele. Numai că tensiunea arterială e una și are de-a face cu circulația sangvină, iar pacea lui Dumnezeu din mine e cu totul altceva, pentru că se sălășluiește în tot sufletul și în tot trupul meu. Și eu simt slava lui Dumnezeu și sunt în pacea lui Dumnezeu și când sunt bolnav trupește și când sunt ispitit și când mi-e greu și când nu am tot ce îmi trebuie și când mi-e dor și când mă întristez pentru ceva anume și când nu îmi iese, așa cum vreau eu, vreo lucrare a mea. Pentru că pacea lui Dumnezeu și simțirea ei în mine ține de deschiderea mea cu totul față de El și cu împlinirea de către mine a voii Lui în mod permanent. Și dacă unul începe să bage bormașina prin pereți, iar altul începe să mă drăcuie, iar altul dă muzica la maximum, bineînțeles că mă irită, că mă enervează, că mă deranjează în scrisul și în slujirea și în viața mea. Dar zgomotele astea dimprejurul meu nu intră și înăuntrul inimii mele! Pentru că acolo, în lăuntrul meu, eu sunt cu totul liniștit și în pace, pentru că slava lui Dumnezeu e pacea mea. Fiindcă slava lui Dumnezeu e pacea Lui, pe care El ne-o dăruie tuturor, dacă facem zilnic voia Lui.

Așa înțelegem cum puteau fi liniștiți și în pace Sfinții Mucenici, când ei erau schingiuiți și ocărâți în chip și fel. Pentru că pacea lor nu era una psihologică, nu era una conjuncturală, ci era abisală, era ontologică, pentru că ei erau împăcați cu Dumnezeu în tot sufletul și în tot trupul lor, pentru că pacea Lui se odihnea în toată ființa lor.

Da, pacea Lui, pe care El o dă celor credincioși Lui, e incomparabilă cu tot ceea ce înseamnă liniște pentru noi! Pentru că pacea Lui e veșnică și nu fulgurantă, nu trecătoare. Pacea Lui nu pleacă din tine pentru că cineva te înjură, te enervează, te bate, te întristează, te izgonește, te minimalizează, ci dacă tu o dai afară din tine prin păcatele tale. El ne umple de pacea Sa, iar noi o scoatem din noi, dacă începem să trăim fără luare aminte, fără evlavie, fără frică de Dumnezeu.

Și când pleacă pacea Lui din tine, atunci vine hărmălaia demonilor, hărmălaia multelor patimi, tulburarea interioară continuă și chiar dacă ai fi în cel mai mare pustiu și în cea mai mare liniște, tu ai fi un stadion de fotbal în care toată lumea țipă și urlă. Pentru că nu poți găsi nicăieri liniștea ta, dacă nu o primești de la Dumnezeu! Și când omul trăiește o viață întreagă tulburat, agitat, hăituit interior, ros de griji și înnebunit de frică, de frica morții și a Iadului, și Dumnezeu îl luminează să se spovedească și să arunce toată această tulburare din el însuși, nu-i vine să creadă că Taina aceasta mare, Taina Spovedaniei, în care primim iertarea Lui prin Duhovnic, a curmat toată sarabanda patimilor din el însuși. Căci el știe cum arată neliniștea, neliniștea de toată viața. Știe ce înseamnă să nu ai pace. Și când începe să guste din primele trepte ale păcii lui Dumnezeu, el trăiește o împlinire incredibilă pentru el, pentru că înțelege că voia lui Dumnezeu e împlinirea noastră. Pentru că, dacă El, prin iertarea păcatelor noastre, aduce în noi o astfel de împăcare, o astfel de bucurie nesperată, e logic că viața noastră, cea trăită la întâmplare, nu e bună. Că ea a fost sursa neodihnei noastre. Și dacă viața după mintea noastră nu ne-a împlinit, iarăși e logic, că viața cu El, în ascultare de El, ne împlinește cu adevărat, dacă El, dintr-o dată, prin iertarea Lui, ne-a umplut de pacea pe care n-am trăit-o niciodată.

Da, trebuie să intri înăuntrul Bisericii, să trăiești viața ei în mod real, care e viața cu Dumnezeu! Căci dacă privești Biserica pe afară, dacă privești doar zidurile ei, dacă desconsideri cărțile ei, dacă bagatelizezi Slujbele ei vei rămâne la fel de gol, la fel de tulburat, la fel de prost. Și eu știu cum arată viața fără El, pentru că până la 13 ani am trăit ca un om necredincios, deși am fost botezat în primul an de viață. În comparație cu câte știu acum despre mine, despre oameni și despre Dumnezeu, atunci eram cu totul prost, cu totul gol, cu totul singur, cu totul fără sens. Dar ca să îți dai seama despre toate acestea și despre multe altele trebuie să intri înăuntrul Bisericii, să îți asumi calea lui Dumnezeu, pentru ca El să te învețe lucruri pe care nici nu ți le-ai imaginat că ar exista, că ar fi posibil să le trăiești.

Și toate lucrurile cele bune ale vieții noastre pornesc de la acest pocăiți-vă! al Sfântului Ioannis, pe care ni l-a spus mai apoi și Domnul! Pentru că pocăința ne dă toată viața peste cap, ne-o schimbă radical, dar ne-o schimbă în bine. Ea ne trezește din morți, ne trezește din orbirea noastră fundamentală, pentru că ne dă să vedem că fără El nu putem să facem nimic [In. 15, 5].

L-am văzut pe Domnul ca Prunc în iesle, iubiții mei, L-am văzut tăiat împrejur, adică suferind pentru noi, L-am văzut botezându-Se pentru noi, pentru ca să ne umple pe noi de slava Lui, și Domnul, botezându-Se, ne-a vorbit explicit despre faptul că Dumnezeul nostru e treimic. Domnul, cu umanitatea Sa, L-a văzut pe Duhul Sfânt ca o porumbiță [ὡσεὶ περιστερὰν] [Mt. 3, 16, BYZ], pentru că L-a văzut cu totul curat și preasfânt. Pentru că și noi, umpluți fiind de slava Lui, putem trăi ca porumbițe duhovnicești ale Sale, ca ființe curate și sfinte pentru toată viața noastră.

Am băut apa Lui și în acest an, pentru că ea ne umple de sfințenia Sa. Iar dacă noi căutăm pacea Lui, o vom găsi numai spovedindu-ne și împărtășindu-ne cu El, numai împlinind toată voia Sa cu noi. Și a împlini voia Sa cu noi înseamnă a fi oameni bisericești, a fi oameni teologici, a fi oameni Sfinți.

Dumnezeu să ne umple pe toți de bucuria și de pacea Sa! El să ne călăuzească spre tot lucrul cel bun și mântuitor pentru noi! Amin!


[1] Începută la 6. 17, în zi de miercuri, pe 5 ianuarie 2022. Cer senin, două grade, vânt de 3 km/ h.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *