Predică la Duminica a XXIX-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

oricine am fi și orice boală am avea, după cum o știm foarte bine, boala ne scoate din compania celor sănătoși și bucuroși. Din compania celor care muncesc, se bucură, călătoresc, Îi slujesc lui Dumnezeu cu pace. Pentru că boala ne constrânge să ne ocupăm de ea, să ne ocupăm de vindecarea ei în ciuda tuturor nevoilor și a îndatoririlor noastre. Când boala irumpe în trupul nostru, noi nu mai facem ceea ce ne place, ci ceea ce mai suntem lăsați să facem de către boală. Pentru că boala începe să ne conducă existența, atâta timp cât ea ne constrânge la un mod redus de manifestare.

Și când stăm la pat și bolim, când suferim, când ne e foarte greu trupește și sufletește, atunci suntem separați de ceilalți, suntem mai mult cu noi înșine, și simțim cât de efemeră e viața noastră, cât de repede se poate sfârși, cât de mult ține ea de casa noastră, de cei care ne ajută, de medicamentele pe care le avem la îndemână, de puterea noastră de a suporta boala. Pentru că boala se trăiește, în fapt, de unul singur, dar ajutat de familie, de prieteni, de cunoscuți. Și când nu ai pe nimeni, ea este un chin dublu, o sfâșiere continuă, pentru că te lupți cu boala, dar și cu singurătatea din sufletul tău. Pentru că nu e nimeni care să îți vină în ajutor, să te aline, să îți vorbească, să te întărească în situația ta grea.

De aceea, când ne gândim la moartea noastră, la moartea noastră la adâncă bătrânețe, deși nu știm dacă vom primi de la Dumnezeu darul de a avea o bătrânețe cuvioasă, ne dorim ca Născătoarea de Dumnezeu, Stăpâna noastră, împreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui, să ne vină întru ajutor. Când nu vom mai avea pe nimeni în ajutorul nostru, Îi cerem Domnului să fie El, dimpreună cu toată Împărăția Sa, cu noi, păcătoșii și nevrednicii robii Săi. Pentru că noi, oamenii, avem nevoie de oameni, de căldura și de sinceritatea și de ajutorul lor, pentru ca să rămânem umani. Avem nevoie de Dumnezeu și de toată Împărăția Sa pentru ca să rămânem pe calea mântuirii, căci altfel ne pierdem într-o secundă. Iar acum, de fapt, când noi ne curățim și ne luminăm și ne sfințim pe fiecare zi, fie că suntem sănătoși sau afectați de boală, ne pregătim să suportăm toate cele ale vieții noastre. Să le suportăm în credință și în răbdare.

Căci ceea ce am făcut în copilărie și în adolescența noastră pentru a ne pregăti pentru viață, pentru a fi proprii vieții în societate și în Biserică, facem în maturitatea și în bătrânețea noastră pentru Împărăția lui Dumnezeu. Căci de la 40-50 de ani știi că nu te mai îndrepți către viață, ci către moarte. Și dacă mergi către moarte, atunci trebuie să te pregătești pentru Împărăția lui Dumnezeu. Adică pentru comuniunea veșnică cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Și această pregătire pentru călătoria ultimă, finală, pentru călătoria spre Împărăția lui Dumnezeu, e o tot mai mare distanțare interioară față de noi înșine și față de cele din jurul nostru pentru Împărăția Lui. Iar dacă începi să dorești Împărăția Sa, atunci îți pierzi atracția din ce în ce mai mult față de cele pe care le-ai iubit și le-ai dorit până acum. Pentru că ești tot mai conștient de faptul că le vei lăsa pe toate cele ale tale și vei pleca din viața de aici spre unde te vor duce Îngerii lui Dumnezeu. Și dacă simți asta în mod adânc, atunci vei dori să lași totul rezolvat în urma ta. Pentru ca nimeni să nu sufere din cauza ta, dar și tu să fii împăcat și cu totul eliberat de păcatele tale.

Tocmai de aceea, creștinii doresc să moară în patul lor, spovediți și împărtășiți cu Domnul, cu lumânarea aprinsă lângă ei și împăcați cu toți oamenii, fiind veseli duhovnicește și plini de slava lui Dumnezeu. Vor să moară creștinește, cuvios, ca oameni duhovnicești, ca Sfinți ai lui Dumnezeu. Pentru că adevărata adormire a omului e sfințenia, când el își lasă Sfintele Moaște aici, pe pământ, ca binecuvântare și ajutor pentru noi, iar în cer pleacă cu toată comoara de sfințenie din sufletul său, pentru ca să mijlocească mereu pentru noi. Adevărata adormire e bucurie veșnică. Adevărata moarte a omului e plină de viață, de viața cea dumnezeiască. Pentru că el trece de aici, de pe pământ, la viața cea veșnică, primind de la Dumnezeu Împărăția Lui cea veșnică.

Și de aceea, când creștinul se raportează la boala sa, la ispitele sale, la necazurile de tot felul din viața sa, el acceptă ca voia lui Dumnezeu toată suferința din viața lui. De ce? Pentru că el știe că acestea toate le îngăduie Dumnezeu spre mântuirea lui. Căci Dumnezeu nu îngăduie să se petreacă în viața omului decât acele lucruri care îl zidesc, care îl mântuie pe el.

Însă, dacă nu acceptăm durerea din viața noastră, nu acceptăm să creștem duhovnicește. Dacă nu acceptăm durerea, credem că plăcerile sunt „împlinirea” noastră. Numai că plăcerile sunt cele care ne-au adus și ne aduc dureri nenumărate în viața noastră. Și scăparea de durere e tocmai scăparea de plăcere. E viața aspră, ascetică, pe care ne-o cere Dumnezeu, și pe care, dacă n-o alegem de bună voie, ajungem să o trăim de nevoie, atunci când cădem la boală.

Un om care s-a distrat toată viața, ajunge, printr-un accident de mașină, în pat. Nu e învățat cu postul, cu rugăciunea, cu răbdarea, cu suferința, cu neodihna. Dar handicapul pe care îl are acum îl învață pe fiecare zi să rabde, să postească, să se usuce în pat, când toată viața a alergat încolo și încoace. De la mult la puțin și la foarte puțin! De la excese la o viață monitorizată medical! Și de nevoie ajungi să trăiești ascetic, să ai parte de o uscare a trupului tău înainte de moarte, dar lucrul cel mai important acum e ceea ce faci cu viața ta în aceste ultime zile de viață. Pentru că te poți usca în pat, dar te poți îndumnezei, dacă te lași cu totul în mâna lui Dumnezeu, după cum, poți muri la fel cum ai trăit: ca un om gol de slava lui Dumnezeu. Și nu ai niciun câștig din suferința ta…

Însă, când Evanghelia zilei [Lc. 17, 12-19] ne vorbește despre lepră, ea ne vorbește despre orice boală grea. Și despre faptul că boala grea te desparte de comunitate, de familia ta, de casa ta cel mai adesea. Cei 10 leproși „au stat la depărtare [ἔστησαν πόρρωθεν]” [Lc. 17, 12, BYZ]. Pentru că asta era voia lui Dumnezeu cu cei leproși, să fie în afara comunității, dar și pentru că ei își simțeau acut boala lor. Iar cine e bolnav cu adevărat, acela nu își poate minimaliza boala lui. Pentru că ea e neputința lui, nesomnul lui, durerea lui, neliniștea lui…

Lepra era pe atunci o boală molipsitoare, transmisibilă, fără medicament. Și bolnavii stăteau în afara comunității, într-o izolare care le mărea și mai mult durerea, dar care îi salva pe ceilalți. Îți asumai boala, era a ta, stăteai cu ea retras, rupt de ceilalți, dar fiecare dorea să se vindece! Și când L-au văzut pe Domnul, ei I-au cerut să îi miluiască pe ei [Lc. 17, 13, BYZ]. Și Domnul i-a trimis la preoții lui Israil, pentru că aceia trebuia să constate vindecarea și să îi reintroducă în comunitate. Și cei 10 au fost curățiți [ἐκαθαρίσθησαν] de lepră în timp ce mergeau spre preoți [Lc. 17, 14, BYZ]…

Nu s-au îndoit de faptul că vor fi vindecați de către Domnul! L-au ascultat pe El! S-au dus spre preoți, pe când erau bolnavi, și au fost vindecați de către El, pe când ei mergeau către preoți. Pentru că a crede nu înseamnă a primi imediat, ci a aștepta miluirea lui Dumnezeu. Și dacă aștepți cu adevărat, dacă aștepți cu credință mila Lui, ea te va umple în toată ființa ta.

Pentru cei 10, mila Lui a însemnat vindecarea lor de lepră, dar pentru noi mila Lui poate însemna ajutor la învățătură, ajutor pentru a ne căsători, ajutor pentru a trece printr-o operație grea, ajutor pentru a ne găsi loc de muncă, ajutor în diverse primejdii ale vieții noastre, vindecare de boli, iertare de păcate, umplerea noastră de pocăință și de fapte bune. Căci atunci când El ne miluiește pe noi, când ne umple de mila Lui, Dumnezeu ne bucură și ne curățește și ne împacă și ne vindecă de toate bolile noastre.

Da, toți au fost conștienți de vindecarea lor și s-au bucurat de ea! Însă doar unul a privit mai departe de minune, de ceea ce s-a petrecut cu el, pentru că a privit spre scopul minunii. Căci atunci când mașina ta se dă de trei ori peste cap și tu scapi, totuși, cu viață, scopul rămânerii tale în viață nu e pentru ca să trăiești la fel ca până acum, ci pentru ca să trăiești duhovnicește de aici încolo, să trăiești cu Dumnezeu, să trăiești o viață nouă. Pentru că Domnul ți-a mai dăruit viață, pentru ca tu să fii altul. Scopul minunii e ca să te schimbi interior! Căci dacă vindecarea de boală nu te schimbă nicidecum, tu ești bolnav în continuare. Ești ca atunci când aveai lepră. Dar când te vindeci cu adevărat de lepră, atunci devii și mulțumitor. Devii recunoscător și îți îndrepți viața ta. Pentru că cel care s-a vindecat, s-a întors la El și L-a slăvit cu glas mare, adică în auzul tuturor, pe Dumnezeu [Lc. 17, 15, BYZ], ca să le spună tuturor că Dumnezeu e Cel care a făcut minunea aceasta. Dar El face minuni în viața noastră nu pentru ca să rămânem aceiași oameni, ci pentru ca să ne facem Sfinți ai Lui.

De aceea, când spui despre cineva că „e o lepră” de om, spui că el contaminează continuu prin viața lui cea rea. Nu îl poți pune lângă alții, pentru că el îi învață pe toți la rău. E o sursă de infectare morală. Și dacă ne-am cerceta foarte profund viața noastră, am constata fiecare în parte că am fost și suntem învățători ai păcatelor pentru alții. Că smintim prin viața noastră, prin comportamentul nostru, prin obiceiurile noastre rele. Pentru că îi îndemnăm și pe alții la păcătuire, îi învățăm să facă rele, și aceasta, pentru că viața noastră e rea. Iar microbii păcatelor și ai patimilor de tot felul îi dăm unii altora prin faptele noastre cele rele, păcătoase, pentru că ne facem priveliște rea pentru alții.

Și această transmitere continuă a răului prin exemplul nostru cel rău e boala fundamentală a lumii noastre. Aceasta e pandemia reală: păcatul care nu ne mai mustră, care nu ne mai îngrijorează și pe care îl transformăm în obișnuință prin nesimțirea noastră constantă. Pentru că ni se pare că nu vom mai fi trași la răspundere pentru toate păcatele noastre și vom scăpa…Dar nimeni nu va scăpa de Judecata cea veșnică a lui Dumnezeu! Pentru că Cel ce știe și vede toate, Acela e Judecătorul tuturor gândurilor și al tuturor sentimentelor și al tuturor faptelor noastre și El va da fiecăruia după faptele sale. Căci El ne ajută să ne vindecăm de tot păcatul acum, în clipa de față. Dar atunci, când El ne va judeca pe toți, El va face judecată dreaptă, nefavorizând pe nimeni.

Cel vindecat și mulțumitor a venit și a căzut cu fața la picioarele Sale [Lc. 17, 16, BYZ]! Pentru că el L-a ales pe Dumnezeul său. Și Sfântul Lucas, vorbind despre acest gest al lui, ne-a învățat și pe noi să facem la fel. Pentru că, dacă am înțeles la un moment dat că viața e darul Său și că El ne cheamă pe toți la Sine, atunci trebuie să lăsăm toate în urmă și să venim la El. Pentru că nu vom trăi niciodată o viață bună fără El, ci doar împreună cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre, vom cunoaște adevărata viață a omului.

Nu mi-a părut rău nicio clipă, atunci când Domnul mi S-a revelat, pentru ce am lăsat în urmă. Pentru că am lăsat în urmă o viață goală, lipsită de sens. Dacă atunci, la 13 ani, m-am bucurat mult pentru asta, cu atât mai mult m-aș fi bucurat la o vârstă mai mare de chemarea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, dacă Dumnezeu vă cheamă la 10, la 20, la 30, la 50, la 80 de ani la El, nu mai stați pe loc nicio clipă! Pentru că nu e nimic viața de mai înainte față de viața împreună cu El. Dacă Domnul vă cheamă, nu mai pierdeți timpul! El vrea să vă bucure în mod negrăit. Și acum, dacă Îl auziți pe El, înseamnă că astăzi e ziua mântuirii voastre. Și astăzi, când începeți să Îl urmați pe El, e adevăratul Paști, e adevăratul praznic, e adevărata veselie a vieții voastre.

De aceea, iubiții mei, să nu lăsăm bolile, necazurile, ispitele, lipsurile să fie mai importante decât mântuirea noastră, pentru că nimic nu e mai important ca viața noastră cu Dumnezeu! Trebuie să le trăim pe toate cu credința în El, cu așteptarea continuă a milei Lui. Pentru că El ne miluiește mereu și ne ajută întru toate zilele vieții noastre. Pentru că El ne schimbă prin tot ceea ce trăim și facem în viața noastră. Amin!


[1] Începută la 11. 45, în zi de marți, pe 11 ianuarie 2022. Soare, cer senin, 3 grade, vânt de 21 km/ h.