Predică la Duminica a XXXI-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

cel orb se împleticește în întunericul său, căci nu știe unde este și cine sunt cei din jurul său, pe când cel care vede îmbrățișează cu ochii săi tot ceea ce e în fața sa. Și dacă nu ai nevoie de ochelari, dacă ai vedere bună, nu înțelegi ce înseamnă a nu vedea prea bine anumite porțiuni de realitate din fața ta. Dar dacă ai nevoie de dioptriile lentilelor și ești afectat de frig și de răceală a vedea înseamnă a nu vedea prea bine. A nu vedea atât de bine ca cel care vede doar cu ochii lui. Căci ochelarii de vedere sunt un ochean de proximitate pentru cei cu vederea redusă.

Dar când ești cu totul orb, ce înseamnă pentru tine spațiul și oamenii și culorile și tot ceea ce noi numim viață, viața din fața noastră, din ochii noștri? Vezi prin auz și prin ceea ce pipăi. Vezi prin ceea ce simți și miroși. Căci ai nevoie de tot ceea ce e în jurul tău pentru ca să știi ce să faci. Dar, mai ales, ai nevoie de oameni care să te ajute în drumul tău prin întuneric.

În 2004, la Căsătoria mea, nu am ochelari în fotografii, dar în 2005, la adormirea Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, îi am. Ceea ce înseamnă că am început să port ochelari de vedere de la 27-28 de ani, pe când eram la studiile doctorale și înainte ca să fiu hirotonit Preot, și astfel știu ce înseamnă a vedea și a fi ajutat să vezi de către dioptrii. Iar munca mea intensă a amplificat tot mai mult nevoia mea de dioptrii, pentru că lentilele fac posibilă vederea mea detaliată, exigentă. Fără ele văd totul în ceață, ca printr-un geam acoperit cu apă, pentru că văd contururile și culorile tari, dar nu și nuanțele. Și e nevoie să mă apropii tot mai mult de oameni și de obiecte, să fiu la o palmă distanță de fața cuiva, pentru ca să îl văd cu ochii mei.

Însă când ești în Ieriho [Ἰεριχώ][Lc. 18, 35, BYZ], în cetatea cea înmiresmată[2], și auzi că trece Iisus, Mântuitorul lumii, pe lângă tine, atunci începi să strigi către El. Căci strigarea către El este cea mai sinceră rugăciune a ta. Pentru că, la drept vorbind, nu numai orbii nu văd, ci nu văd toți cei care nu Îl văd pe Dumnezeu în mod tainic în inima lor. Toți cei care nu Îl vedem pe El în toate ale Sale suntem orbi. Suntem orbi dacă nu Îl vedem și nu Îl simțim pe El în toate Tainele și în toate Slujbele și în toată viața Bisericii. Suntem orbi dacă nu Îl vedem pe El în Îngerii și în Sfinții Lui. Suntem orbi dacă nu Îl vedem pe El în tot cel sărman, în tot cel singur, în fiecare om care are nevoie de îmbrățișarea noastră frățească.

Pentru că orbirea noastră duhovnicească e consecința păcătoșeniei noastre. Nu vedem, pentru că suntem necurați în sufletul și în trupul nostru. Și dacă nu vedem cu ochii sufletului nostru, suntem orbi ca orbul din cetatea cea înmiresmată. Căci toate cele care sunt în jurul nostru sunt mari, frumoase și sfinte, dar numai noi nu vedem asta. Lumea lui Dumnezeu e plină de frumusețe și de profunzime dumnezeiască, numai noi nu vedem asta. Pentru că vederea noastră nu ține doar de ochii noștri, ci mai întâi de toate de relația cu El, cu Dumnezeul nostru. Fiindcă atunci când vrem să vedem doar cu ochii noștri, noi vedem miop, puțin, vag. Dar atunci când vedem împreună cu Dumnezeu, El ne dă să vedem taine mari și nebănuite de nimeni, pentru că ne dă să vedem în veșnicia Lui. Și când vedem dumnezeiește, când vedem ceea ce El ne revelează în mod tainic, atunci ne dăm seama că ceea ce noi numim vedere pe lumea asta e nevedere în comparație cu vederile cele veșnice. Pentru că noi trăim în întuneric în viața aceasta în comparație cu oceanul de slavă dumnezeiască care ni se revelează. Tocmai de aceea, în Rugăciunile dimineții, ne rugăm: „Și ne dăruie nouă cu inimă veghetoare și curată să trecem toată noaptea acestei vieți, așteptând luminata și sfânta zi a Unuia-născut Fiului Tău, a Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când va veni pe pământ cu slavă să judece pe toți și să plătească fiecăruia după faptele lui”[3]. Căci noaptea acestei vieți e noapte profundă, e noapte cu totul neagră, fără stele, dacă nu avem parte de luminările și de vederile cele dumnezeiești, care sunt adevărata lumină a vieții noastre.

Era cu totul orb cel care ședea la porțile Ierihoului și cerșea, pentru că nu știa ce lumină ne aduce Dumnezeu în viața noastră. Dar când n-a mai cerut bani, apă și mâncare, ci a început să strige teologic, să strige, zicând: „Iisuse [Ἰησοῦ], fiule al lui David [υἱὲ Δαυίδ], miluiește-mă [ἐλέησόν με]!” [Lc. 18, 38, BYZ], atunci L-a făcut să stea pe loc pe Dumnezeu [Lc. 18. 40]. Și Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea lui [Lc. 18, 41] și i-a dat să vadă [Lc. 18, 42]. Pentru că i-a făcut ochii sănătoși, în stare să vadă, dar i-a făcut și sufletul sănătos, în stare să-L vadă. Căci cel vindecat de orbirea lui „Îi urma Lui [ἠκολούθει Αὐτῷ], slăvindu-L pe Dumnezeu [δοξάζων τὸν Θεόν][Lc. 18, 43, BYZ]. Și ca să faci toate acestea trebuie să Îl vezi pe El cu adevărat. Pentru că nu Îl poți urma și slăvi pe El, dacă nu Îl vezi, iar ca să Îl vezi, tu trebuie să crezi în El cu adevărat. Căci credința în El te face văzător de Dumnezeu, iar când Îl vezi pe El, atunci te umpli de slava Lui cea veșnică, de adevărata ta lumină.

Iar Ierihoul cel adevărat, locul cel înmiresmat cu adevărat, e locul cel plin de slava Lui. Căci sufletul și trupul nostru se fac adevăratul Ieriho, dacă în ele intră Dumnezeu prin slava Lui și ne sfințește pe noi. Fiindcă numai când El e curățirea, luminarea și sfințirea noastră, noi devenim palatele cele duhovnicești ale lui Dumnezeu, în care El locuiește.

Dacă nu aș fi cunoscut literatura mistică a Bisericii sau calea îndumnezeirii oamenilor și nu aș fi fost avid de cunoașterea lui Dumnezeu, nu aș fi fost pregătit să îl văd și să îl înțeleg pe Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, pe Părintele meu cel duhovnicesc, cel prin ale cărui sfinte rugăciuni și prin a cărui imensă sfințenie m-am umplut și eu de slava lui Dumnezeu prin vedere dumnezeiască. Pentru că de la vârsta de 13 ani și până la 17 ani, când l-am cunoscut pe Sfântul Ilie, eu am citit și căutat intens viața cu Dumnezeu. În slujirea și în viața Bisericii și în cărțile Sfinților Părinți, eu am găsit noi și noi date despre cum să mă nevoiesc și despre cum să mă sfințesc neîncetat.

Tocmai de aceea, plecarea mea la Seminar în 1992, la vârsta de 15 ani, n-a fost plecarea mea spre „cariera teologică” și spre „un venit asigurat”, ci plecarea mea pe drumul mântuirii mele. Plecarea mea spre biblioteci teologice și mai mari, din care să aflu și mai explicit viața cu Dumnezeu. Pentru că învățasem ceva foarte clar din contactul meu cu mica bibliotecă parohială de la Scrioaștea: că viața cu Dumnezeu o pot afla doar de la Sfinții care au scris despre ea, pentru că ei au trăit-o în mod efectiv. Și astfel, eu am plecat la Seminar pentru cărți, pentru cărțile mântuirii mele, fără ca să știu dacă le voi găsi acolo.

Și am fost extrem de dezamăgit de ceea ce am găsit acolo și m-am însingurat foarte mult în primii doi ani de Seminar, pentru că n-am găsit nicio bibliotecă teologică și niciun om înduhovnicit, care să aibă de-a face cu reala viață cu Dumnezeu. Ni se predau lucruri pe care deja le cunoșteam sau care erau ușor de aflat și care erau periferice cu așteptările mele cele mai intime, fapt pentru care, în anul al 3-lea de Seminar, când l-am cunoscut pe Sfântul Ilie, el a devenit adevărata Academie teologică pentru mine. Pentru că împreună cu el nu doar că am studiat teologia, filosofia, poezia și cultura lumii, dar am trăit pe viu sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că toate cărțile patristice ale Bisericii se împlineau în el, în persoana lui, ca unul care trăia toate acestea la modul cotidian.

Reala mea Academie teologică am trăit-o în casa sa și la masa lui de scris. Față în față cu el, eu am învățat să trăiesc teologic și să mă nevoiesc și să scriu isihast. Viața la Turnu Măgurele a devenit pentru mine, după cei doi ani de însingurare totală, cea mai înfloritoare și plină de minuni parte a adolescenței mele. Pentru că am început să trăiesc luminări și vederi dumnezeiești, prin sfintele sale rugăciuni, și să mă împlinesc tot mai mult în cunoașterea teologică și în creația mea literară. La 18 ani am cunoscut-o pe Doamna Preoteasă, la un cenaclu literar la care am fost împreună cu Sfântul Ilie, fiind invitați să citim din poezia noastră. Pentru ca să îmi dau seama mai apoi, că atât ea, cât și fratele ei, erau ucenicii lui în materie de limba engleză, pentru că îi meditase pe amândoi. Iar când Doamna Preoteasă a devenit ucenica mea, iar eu eram ucenicul lui, Sfântul Ilie ne-a primit pe amândoi și ne-a învățat în mod tainic viața lui cea sfântă. Și se bucura că noi îi sorbeam cu totul cuvintele și destăinuirile sale și că dorim cu totul viața cu Dumnezeu, simțindu-se foarte împlinit că Dumnezeu i-a trimis ucenici și fii duhovnicești și moștenitori ai operei sale teologice. Pentru că noi eram împlinirea lui spre finalul vieții sale pământești, pe când el era marea noastră lumină la începutul vieții noastre creștine.

Și dacă el nu ar fi fost în viața noastră, noi n-am fi știut niciodată că suntem orbi…Am fi crezut că ne e bine, că suntem bine…Pentru că n-am fi știut la ce înălțimi dumnezeiești se poate trăi viața creștină și ce dăruie Dumnezeu celor care se sfințesc cu adevărat împreună cu El.

De aici încolo, viața noastră nu a mai avut doar istorie, ci și veșnicie. Pentru că ne-am umplut de viața lui Dumnezeu și nu ne mai putem amăgi doar cu ceea se vede. Însă el, Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, a spart cercul nostru îngust, închisoarea noastră interioară prin rugăciunile sale cele mari și ne-a făcut să avem așteptări veșnice și nu istorice. Pentru că a transformat sihăstria lui urbană în Academia noastră pentru veșnicie și ne-a făcut să fim mereu actuali. Să dorim viața reală cu Dumnezeu, cea cotidiană, și să traducem, să scriem și să edităm teologia Bisericii în termenii prezentului.

Primăvara lui 2005 a însemnat înveșnicirea Sfântului Ilie și universalizarea lui, devenind Sfântul nostru și al întregii lumi, rugătorul cel neîncetat pentru toți, iar toamna aceluiași an a însemnat începutul Preoției mele, adică al asumării întregii lumi în slujirea mea. Aveam 28 de ani atunci! La 29 de ani a început creația mea online, care a fost o enervare pentru mulți, pentru că nu o aștepta nimeni, transformându-se mai apoi într-o mare uimire. Pentru că nu poți să rămâi indiferent, nici dacă vrei, în fața unei creații care se tot extinde pe fiecare an și care e dăruită tuturor fără bani. Dar dacă trăiești și muncești teologic, adică pentru binele întregii Biserici, atunci trăiești dăruindu-te continuu și dăruind toate ale tale tuturor. Pentru că împlinirea reală a omului e să facă bine, bine din destul, în viața tuturor oamenilor.

Și explic toate acestea în anul 2022, în anul dedicat rugăciunii și teologiei isihaste, ca să înțelegem cu toții ce minuni poate să facă în viața noastră un om, un singur om, care se roagă cu adevărat lui Dumnezeu și la a cărui rugăciune Dumnezeu îi răspunde prin slava Lui. Pentru că mulți dintre noi cred că rugăciunea e doar ceea ce Îi spunem noi lui Dumnezeu…Însă, rugăciunea e ceea ce ne răspunde Dumnezeu la strigarea noastră! Pentru că nu contează ceea ce Îi spunem noi Lui, ci ceea ce ne spune El nouă. Și El ne spune lucruri mari și prea minunate, dacă noi Îi spunem Lui, cu toată simplitatea, inima noastră.

Când am editat primul volum din operele Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, eu nu știam cine este  Părintele Gherasim Iscu, Starețul Mănăstirii Tismanei, despre care el a dat mărturie[4] și care a fost propus recent spre canonizare[5], alături de alți doi Sfinți Părinți ai secolului al 20-lea[6]. Am înțeles că este o listă scurtă, de 12 persoane, pentru 2025[7], și nu una lungă de canonizare. Însă Biserica noastră are nevoie de lista foarte lungă de canonizare, pentru ca toți Sfinții din vechime, cât și cei recenți, să fie la un loc. Pentru că astfel vom observa că au învățat unii de la alții în drumul lor spre Dumnezeu și că Sfinții noștri români nu au fost exclusiviști, ci și-au asumat viața întregii Biserici.

Iar eu dau mărturie despre Sfântul meu Părinte duhovnicesc, despre Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, pentru că el este unul dintre Sfinții cei prea mari ai României apostolice. Ai României ce s-a născut și a rămas în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica sădită aici de Sfântul Apostol Andreas, Părintele nostru, al tuturor.

Căci dacă nu dăm această mărturie sfântă despre Sfinții lui Dumnezeu, noi punem lumina lui Dumnezeu sub coș [ὑπὸ τὸν μόδιον] [Mt. 5, 15, BYZ], o închidem în buncărul uitării. Dar dacă îi punem pe toți înaintea noastră, ca pe niște Icoane vii ale vieții noastre, ei ne vor învăța pe toți experiența lor sfântă, ne vor învăța adevărata viață cu Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, să dorim să-i cunoaștem pe Sfinții lui Dumnezeu, pe adevărații călăuzitori ai vieții noastre! Ca ei să ne scoată din orbirea noastră, din întunericul în care stăm și să ne ducă la lumina cea largă și veșnică a lui Dumnezeu. Pentru că nu ne vom simți în largul nostru, până ce nu vom fi eliberați interior de către Dumnezeu. Căci El trebuie să vină la noi și să ne scoată din robia noastră spirituală, pentru ca să trăim adevărata Lui libertate duhovnicească. Și libertatea noastră reală este curățirea noastră continuă de patimi, prin care ne câștigăm pe noi înșine.

Însă, dacă nu dorim calea reală a mântuirii noastre, vom propovădui credința Bisericii și vom scrie despre ea în mod inautentic, distant. Pentru că vom vorbi despre ceea ce nu ne reprezintă cu adevărat. Și cum ar fi una cu noi, ceva ce e atât de departe de noi?! Dar dacă ea, credința Bisericii, e viața și mântuirea noastră, atunci putem să scriem și să vorbim despre ceea ce trăim, despre ceea ce suntem, despre ceea ce ne mântuie. Fiindcă vorbim din noi înșine tuturor și cei care au nevoie de viața cu Dumnezeu, aceia vor înțelege asta din belșug și vor veni la noi și vor fi prieteni cu noi. Căci vor dori să fie creștini, să fie oamenii lui Dumnezeu și să trăiască veșnic cu Dumnezeu. Așa cum trăiesc în mod veșnic cu El toți Sfinții și Îngerii Lui în Împărăția slavei Sale. Amin!


[1] Începută la 14. 19, în zi de marți, pe 18 ianuarie 2022. Soare, 6 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jericho.

[3] Cf. https://doxologia.ro/rugaciune/rugaciunile-diminetii. Am corectat textul citat.

[4] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de către ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 289.

[5] Cf. https://basilica.ro/stareta-de-la-tismana-despre-canonizarea-parintelui-gherasim-iscu-il-resimtim-ca-parinte-si-ocrotitor/.

[6] Cf. https://basilica.ro/canonizari-2025-ps-varlaam-ofera-trei-nume/?swcfpc=1.

[7] „În ședința din 25 februarie [2021], Sfântul Sinod a decis pregătirea procesului de canonizare a 12 Preoți și Călugări pentru anul 2025”, cf. Ibidem.