Predică la Duminica a XXXII-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

dacă nu ne caracterizează starea de deschidere reală față de oameni și de înțelegere și de iubire a lor nu vom înțelege niciodată deschiderea totală a Domnului față de toți oameni. Și, pe cale de consecință, nici nu ne vom comporta apostolic și evanghelic față de oameni, dorindu-le la toți binele, adică mântuirea lor. Căci El mergea peste tot și locuia împreună cu Sfinții Lui Apostoli, dar în același timp era deschis față de orice om, în ciuda faptului că le cunoștea la toți viețile lor. Și oricât de păcătos ar fi fost omul din fața Lui, dacă ar fi dorit să vină la El și să vorbească cu El și să își schimbe viața lui, Domnul era Cel care îl sprijinea imediat în schimbarea vieții sale.

El, Cel cu totul sfânt, nu se dădea înapoi de la discuția cu vreun om! Pentru că El știa că schimbarea reală se produce în adâncul omului și că ea este imediată, e fulgerătoare, dacă omul se deschide slavei lui Dumnezeu. Și, fiind cu totul deschis față de toți oamenii din jurul Său, Domnul era punctul de legătură al tuturor celor credincioși, pentru că toți se regăseau în El, atâta timp cât se uneau duhovnicește cu El, prin credința în El.

După ce l-a vindecat pe orbul din fața cetății Ierihoului  [Lc. 18, 35, 43, BYZ][2], Domnul intră în cetate pentru Zacheos [Ζακχαῖος] [Lc. 19, 2, BYZ]. Pe orb l-a făcut să vadă și trupește, pentru că acela vedea duhovnicește, crezând în El, pe când pe viitorul Sfânt Apostol Zacheos, cel pomenit pe 20 aprilie[3], l-a vindecat de orbirea lui cea duhovnicească, pentru că acela vedea cu ochii trupului. Dar ce folos ai dacă vezi doar cu ochii, însă nu vezi cu sufletul tău? Pentru că a avea credință înseamnă a vedea cu sufletul tău pe Dumnezeu. Dar Zacheos n-a văzut ce trebuie să facă până când nu L-a întâlnit pe Domnul. Căci numai atunci când Domnul a intrat în casa lui, Zacheos a făgăduit: „Iată [Ἰδού], cele jumătate ale averilor mele [τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου], Doamne [Κύριε], le dau săracilor [δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă cuiva ceva i-am smuls [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα], i-l dau înapoi împătrit [ἀποδίδωμι τετραπλοῦ]” [Lc. 19, 8, BYZ].

A avut nevoie să stea față în față cu Domnul pentru ca să renunțe la patima iubirii de bani! Pentru că cele care ne fac să nu vedem duhovnicește sunt tocmai patimile din noi înșine. Și nu îi vedem pe oameni, nu vedem nevoile lor reale și nici nu știm cum să-i ajutăm, pentru că nu suntem curați cu sufletul și cu trupul nostru. Căci dacă am începe să ne curățim duhovnicește, atunci am începe să ne vedem și pe noi și pe ceilalți.

Iar Sfântul Zacheos a început să se vadă pe sine pentru că a stat în fața Fiului lui Dumnezeu întrupat. A început să își vadă patimile pentru că a stat în fața Celui care ne dă să ne vedem cu adevărat pe noi înșine. De unde înțelegem faptul că și noi, dacă vom sta în fața Sa și a faptelor Sale și a cuvintelor Sale, vom înțelege cu adevărat cine suntem acum, dar și cine trebuie să fim cu voia Domnului. Pentru că toată slujirea Bisericii are rolul de a ne pune în fața lui Dumnezeu tot timpul. În fața faptelor și a cuvintelor și a minunilor și a iubirii Sale totale față de noi. Ca noi să vedem ce ne lipsește, ce nu suntem, dar și ce trebuie să fim. Pentru că vederea de sine nu înseamnă rămânere în păcat, ci lepădarea păcatului, pentru a-I sluji lui Dumnezeu.

Rolul citirii sfintelor cărți e acela de a afla voia lui Dumnezeu cu noi. Pe măsură ce citim, aflăm ce păcate avem, dar și care sunt faptele cele dumnezeiești pe care El le cere de la noi. Aflăm chipul idolatru al păcatului, de care trebuie să ne lepădăm, pentru a îmbrăca adevărata față a dreptății. Pentru că noi înșine trebuie să dobândim virtuțile cele dumnezeiești despre care vorbește teologia Bisericii. Și pe măsură ce devenim tot mai teologici, noi vedem tot mai bine. Vedem adâncul păcătoșeniei noastre și strigăm din mijlocul lui către Dumnezeu. Pentru că El coboară acolo unde se strigă teologic către El, unde se strigă din nevoie reală față de El.

Cei care își fac semnul Crucii în grabă, fără evlavie, sau se roagă mecanic, fără prea multă încredere față de El, nu simt și nici nu văd importanța rugăciunii și a vieții sfinte. Pentru că nu au o relație reală cu Dumnezeu. Dar cel care Îl simte pe Dumnezeu tot timpul în inima lui și se roagă Lui cu credința că numai El îl poate ajuta în toate, acela nu se închină și nu se roagă vreodată formal, pentru că toată viața lui este înaintea Domnului și împreună cu El. Iar toată viața lui e în smerenie și în umilință, în recunoaștere de sine, în lupta continuă cu tot ce înseamnă gând și simțire și faptă păcătoasă.

Sfântul Zacheos era mic de statură [Lc. 19, 3, BYZ] și „s-a urcat în[tr-un] sicomorea[4] [συκομωραίαν], ca să-L vadă pe El” [Lc. 19, 4, BYZ]. Și Zacheos înseamnă „cel curat”[5]. Dar ca să se împlinească numele său în viața sa, el a trebuit să se biruie continuu pe sine. S-a dat jos din buna părere despre sine însuși, a scos din viața lui alipirea de bani, a renunțat la poziția sa socială prosperă și a devenit Apostol al Domnului. Căci el i-a urmat Sfântului Apostol Petros și acela l-a hirotonit Episcop de Chesaria [Καισάρεια][6], fiind primul Episcop al Chesariei Palestinei[7]. Și aceasta, pentru că Domnul nu se uită la frumusețea noastră cea din afară, ci la cea dinăuntru.

Domnul nu se uită la faptul dacă suntem înalți sau scunzi, dacă suntem grași sau slabi, dacă suntem frumoși sau urâți la față, dacă suntem bogați sau săraci, dacă suntem sănătoși sau bolnavi, ci El ne cheamă pe toți la mântuire în orice clipă a vieții noastre. El ne cheamă la Sine indiferent de cât de păcătoși suntem noi și de câți ani avem. Tocmai de aceea, nu ne putem ascunde de El, nu putem motiva că suntem improprii Lui, că suntem prea bătrâni sau prea tineri pentru viața cu El, pentru că Domnul nu exclude pe nimeni de la pocăință și îndreptare. El ne cheamă pe toți la Sine, pentru că are puterea să ne schimbe pe toți. Și simțim puterea Lui cea curățitoare și luminătoare și sfințitoare, adică slava Lui cea veșnică, pe măsură ce ne lăsăm schimbați dumnezeiește de către El. Căci pe cât ne rupem de viața noastră trecută, pe atât trăim o continuă înnoire a vieții noastre cu El. Fiindcă El ne schimbă, prin slava Lui, în orice clipă a vieții noastre.

De aceea, oamenii care se pocăiesc continuu pentru păcatele lor și se umplu de slava Lui trăiesc o continuă înnoire interioară. Nu mai cunosc tristețea păcatului și lipsa de noutate, ci, dimpotrivă, cunosc tot mai mult schimbările dumnezeiești care se produc în ei. Fiindcă Dumnezeu îi umple mereu de simțiri, de luminări, de vederi dumnezeiești, de fapte pline de curăție și de sfințenie, iar toate acestea fac din ei un paradis viu, duhovnicesc. Și de ce te-ai mai întoarce înapoi, la păcatele vieții tale, dacă știi că ele sunt dezamăgire cruntă? Și de ce ai mai dori să sorbi iarăși zațul cel amar al morții, dacă tu ești plin de viața lui Dumnezeu?

Așa se explică de ce oamenii duhovnicești, stând în binele lor veșnic, în viața lor sfântă, nu mai vor să renunțe nicidecum la ea. Pentru că ei au termeni de comparație! Ei știu ce înseamnă viața păcătoasă și unde duce ea. Ei știu pe viu răul păcatului, dar și marea binecuvântare a faptei celei bune. Căci binele te zidește cu adevărat, pe când răul te umple de moarte veșnică. Și când noi ne spovedim păcatele noastre, atunci scoatem moartea din noi înșine, pentru a fi inundați de viața lui Dumnezeu. Pentru că moartea sufletească e pentru noi începutul Iadului celui veșnic, pe când viața cu Dumnezeu e începutul Împărăției lui Dumnezeu în noi înșine.

Iar viața cu Dumnezeu e plină de bucurie, de veselie, de împlinire, de curăție, de sfințenie, de pace, de nemurire. Viața cu Dumnezeu e bisericească, e ascetică, e cuvioasă, dar e plină de adevărata și veșnica noutate de care suntem avizi cu totul. Pentru că viața Bisericii e începutul vieții celei veșnice, atâta timp cât în Împărăție se intră pe calea cea îngustă [Mt. 7, 14], cea în care ne reținem de la tot păcatul, dar sădim în noi toată virtutea cea dumnezeiască.

Iar pentru că azi îi pomenim și pe Sfinții Teologi ai Bisericii, vreau să mă refer în mod special la Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Grigorios Teologul, pe care am recitit-o parțial luni seara, pe 24 ianuarie, după ce i-am făcut Acatistul său. Am publicat-o în Viețile Sfinților (vol. 1), p. 373-402[8]. Și ceea ce este interesant e aceea că Liturghia sa este eminamente hristologică, pentru că se referă întotdeauna la Hristos Domnul. De la început și până la sfârșit, rugăciunile sale liturgice sunt către Hristos Domnul, pentru că Liturghia e despre El și faptele Sale cele pentru noi. De aceea, Sfântul Grigorios ne pune în fața la ceea ce a făcut Domnul pentru noi. Căci „Cel care ești Dumnezeu necuprins, nu răpire ai socotit a fi asemenea lui Dumnezeu, ci, golindu-Te pe Tine [de slavă], ai luat chipul robului, [și] a mea [fire] prin firea Ta s-a binecuvântat; pentru mine împlinind legea, ca mie, celui căzut, să-mi dărui învierea. [Și] a dat celor ținuți în Iad dezlegarea; [și] a purtat [pentru noi] blestemul legii; nimicind în trupul [Său] păcatul; [căci] puterea stăpânirii Tale mi-ai dat s-o cunosc; orbilor dându-li-se din nou a vedea; morții înviind din morminte; [Tu rostind] cuvinte [prin] firea omenească; [și] milostivirea iconomiei Tale mie mi-ai arătat-o. Căci furia celor răi purtând-o, spatele Tău l-ai dat spre bătăi, iar obrajii Tăi i-ai dat spre pălmuiri; neîntorcându-Ți fața Ta de la scuipări, pentru mine, rușinatul”[9].

Și Sfântul Grigorios Îi cere lui Hristos să trimită pe Duhul Său ca să sfințească Cinstitele Daruri ale Bisericii: „Așadar, Stăpâne, [cu] glasul Tău [cel dumnezeiesc], schimbă cele puse înainte[a] Ta, Însuți [fiind] de față, [în] această lucrare tainică desăvârșită, [căci] pe Tine Însuți noi Te cinstim și pomenirea Ta o săvârșim! Însuți Duhul Tău Cel Atotsfânt să vină, ca [prin] insuflarea venirii Lui celei sfinte și bune și slăvite să le sfințească și să le schimbe pe cele de față, aceste Cinstite și Sfinte Daruri, întru Însuși Trupul și Sângele eliberării noastre!”[10].

Apoi, înainte de a se împărtăși, Preotul spunea rugăciunea aceasta: „Cred, cred, cred și mărturisesc până la ultima suflare, că acesta este Trupul făcător de viață, pe care l-ai luat, Hristoase, Dumnezeul nostru, din Sfânta Doamna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria; și l-ai făcut pe acesta una cu dumnezeirea Ta, nu prin amestecare, nici prin contopire, nici prin schimbare; și ai mărturisit sub Pontios Pilatos frumoasă mărturisire și ne-ai predat aceasta pentru noi toți, [răstignindu-Te] pe lemnul Sfintei Cruci, după voia Ta. Cred cu adevărat, că dumnezeirea Ta nicidecum nu s-a separat de umanitatea Ta [până] în prezent, nici cât o clipire de ochi. [Căci] ne-ai predat aceasta întru răscumpărare și întru iertarea păcatelor și întru viața veșnică a celor care se împărtășesc din ea. Cred că aceasta este [Liturghia] cea adevărată. Amin”[11].

Iar după ce se împărtășea o rostea pe aceasta: „Îți mulțumim Ție, Cuvinte, Dumnezeule cel adevărat, Cel [care ești] din ființa Tatălui [Tău] Celui fără de început, că astfel ne-ai iubit pe noi și Te-ai dat pe Sine pentru noi, Cel care Te-ai jertfit. Dă-ne nouă răscumpărarea, prin Trupul Tău cel fără de prihană și prin cinstitul Tău Sânge, ca să ne învrednicim noi acum, Iubitorule de oameni, ca să luăm din însăși Euharistia [Ta]. Căci Ție ne mărturisim acum, Iubitorule de oameni, și Ție slavă și cinste și închinăciune totdeauna Îți înălțăm, împreună și Tatălui Tău Celui fără de început și Duhului Tău Celui Sfânt, acum [și pururea și în vecii vecilor]”[12].

Însă, deși toate rugăciunile sunt către Domnul Iisus Hristos, El e slăvit mereu, de către Sfântul Grigorios Teologul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că niciodată nu e slăvit Fiul de unul singur, ci doar împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Iar noi toți am învățat de la ei, de la Sfinții Teologi ai Bisericii, dreapta învățătură și dreapta slujire a lui Dumnezeu. Căci la baza vieții creștine stă teologia Bisericii. Și nu Îl poți lăuda pe Dumnezeu cu minciuni spuse despre El, ci cu tot adevărul pe care El ni l-a revelat nouă. De aceea, Sfinții Bisericii au negat în mod vehement toată erezia, adică toată minciuna cea spusă despre Dumnezeu, pentru ca să nu se amestece adevărul Lui cu minciuna. Iar noi, dacă vrem să iubim adevărul lui Dumnezeu, trebuie să lepădam de la noi toată erezia și toată înșelarea demonică. Pentru că acestea strică viața și teologia Bisericii.

Dar pentru ca să cunoaștem teologia Bisericii trebuie să o citim din cărțile Sfinților Bisericii. Și pe aceasta să o iubim și să o avem întotdeauna în noi înșine ca pe calea spre mântuirea noastră. Fiindcă, numai prin dreapta credință a Bisericii, noi mergem spre Împărăția lui Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la 8. 46, zi de miercuri, 26 ianuarie 2022. Cer înnorat, – 3 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] De la forma de N. Ἰεριχώ.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx.

[4] De la forma de N. συκομωραία.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Zacchaeus.

[6] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Zacchaeus.

[8] O găsiți aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/16/vietile-sfintilor-vol-i/.

[9] Viețile Sfinților, vol. 1, alcătuite, cu harul lui Dumnezeu și cu ajutorul Maicii Domnului, al Sfinților și al Îngerilor Lui, de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2018, p. 383.

[10] Idem, p. 385. [11] Idem, p. 400. [12] Idem, p. 401.