Facerea, cap. 5, cf. LXX

1. Aceasta [este] cartea nașterii oamenilor [αὕτη ἡ βίβλος γενέσεως ἀνθρώπων], [întru] care zi l-a făcut Dumnezeu pe Adam. După chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el,

2. [parte] bărbătească și [parte] femeiască i-a făcut pe ei și i-a binecuvântat pe ei. Și a chemat numele lor [său] Adam, [în] care zi i-a făcut pe ei.

3. Și a trăit Adam 200 și 30 de ani [ἔζησεν δὲ Αδαμ διακόσια καὶ τριάκοντα ἔτη] și a născut după chipul său și după asemănarea sa [καὶ ἐγέννησεν κατὰ τὴν ἰδέαν αὐτοῦ καὶ κατὰ τὴν εἰκόνα αὐτοῦ] și a chemat numele său Sit [Σήθ].

4. Și au fost zilele lui Adam, după [ce a fost] să-l nască el pe Sit, 700 de ani și a născut fii și fiice.

5. Și au fost toate zilele lui Adam, pe care [el] le-a trăit, 900 și 30 de ani și a murit [ἐννακόσια καὶ τριάκοντα ἔτη καὶ ἀπέθανεν].

6. Și a trăit Sit 200 și 5 ani și l-a născut pe Enos [Ἐνώς[1]].

7. Și a trăit Sit, după [ce a fost] să-l nască el pe Enos, 700 și 7 ani și a născut fii și fiice.

8. Și au fost toate zilele lui Sit 900 și 12 ani și a murit [ἐννακόσια καὶ δώδεκα ἔτη καὶ ἀπέθανεν].

9. Și a trăit Enos 190 de ani și l-a născut pe Cainan [Καϊνάν].

10. Și a trăit Enos, după [ce a fost] să-l nască el pe Cainan, 700 și 15 ani și a născut fii și fiice.

11. Și au fost toate zilele lui Enos 900 și 5 ani și a murit [ἐννακόσια καὶ πέντε ἔτη καὶ ἀπέθανεν].

12. Și a trăit Cainan 170 de ani și l-a născut pe Maleleil [Μαλελεήλ].

13. Și a trăit Cainan, după [ce a fost] să-l nască el pe Maleleil, 700 și 40 de ani și a născut fii și fiice.

14. Și au fost toți anii lui Cainan 900 și 10 ani și a murit [ἐννακόσια καὶ δέκα ἔτη καὶ ἀπέθανεν].

15. Și a trăit Maleleil 100 și 65 de ani și l-a născut pe Iared [Ἰαρέδ].

16. Și a trăit Maleleil, după [ce a fost] să-l nască el pe Iared, 700 și 30 de ani și a născut fii și fiice.

17. Și au fost toate zilele lui Maleleil 800 și 95 de ani și a murit [ὀκτακόσια καὶ ἐνενήκοντα πέντε ἔτη καὶ ἀπέθανεν].

18. Și a trăit Iared 100 și 62 de ani și l-a născut pe Enoh [Ἑνώχ].

19. Și a trăit Iared, după [ce a fost] să-l nască el pe Enoh, 800 de ani și a născut fii și fiice.

20. Și au fost toate zilele lui Iared 900 și 62 de ani și a murit [ἐννακόσια καὶ ἑξήκοντα δύο ἔτη καὶ ἀπέθανεν].

21. Și a trăi Enoh 100 și 65 de ani și l-a născut pe Matusala [Μαθουσαλά].

22. Și a bineplăcut Enoh lui Dumnezeu [εὐηρέστησεν δὲ Ενωχ τῷ Θεῷ]. [Iar] după [ce a fost] să-l nască el pe Matusala, [Enoh a trăit] 200 de ani și a născut fii și fiice.

23. Și au fost toate zilele lui Enoh 365 de ani [τριακόσια ἑξήκοντα πέντε ἔτη].

24. Și a bineplăcut Enoh lui Dumnezeu [καὶ εὐηρέστησεν Ενωχ τῷ Θεῷ] și nu se afla [καὶ οὐχ ηὑρίσκετο] [și nu a mai fost aflat], că[ci] Dumnezeu l-a mutat pe el [ὅτι μετέθηκεν αὐτὸν ὁ Θεός].

25. Și a trăit Matusala 100 și 67 de ani și l-a născut pe Lameh [Λάμεχ].

26. Și a trăit Matusala, după [ce a fost] să-l nască el pe Lameh, 802 ani și a născut fii și fiice.

27. Și au fost toți anii lui Matusala, pe care [el] i-a trăit, 900 și 69 de ani și a murit [ἐννακόσια καὶ ἑξήκοντα ἐννέα ἔτη καὶ ἀπέθανεν].

28. Și a trăit Lameh 188 de ani și a născut fiu.

29. Și a chemat numele său Noe [Νῶε], zicând: „Acesta ne va odihni pe noi de lucrurile noastre [οὗτος διαναπαύσει ἡμᾶς ἀπὸ τῶν ἔργων ἡμῶν] și de durerile mâinilor noastre [καὶ ἀπὸ τῶν λυπῶν τῶν χειρῶν ἡμῶν] și de pământul pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu [καὶ ἀπὸ τῆς γῆς ἧς κατηράσατο Κύριος ὁ Θεός]”.

30. Și a trăit Lameh, după [ce a fost] să-l nască el pe Noe, 500 și 65 de ani și a născut fii și fiice.

31. Și au fost toate zilele lui Lameh 700 și 53 de ani și a murit [ἑπτακόσια καὶ πεντήκοντα τρία ἔτη καὶ ἀπέθανεν].

32. Și era Noe de 500 de ani [καὶ ἦν Νωε ἐτῶν πεντακοσίων] și a născut Noe 3 fii: pe Sim [Σήμ], pe Ham [Χαμ] și pe Iafet [Ιαφεθ].


[1] Forma de N., pentru că în text e Ac.

Psalmul al 113-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 23-68]

Nu-Ți da, Doamne, nimănui pe lume,
slava sfântului Tău nume,
pentru mila Ta și-a Ta dreptate!
Să nu zică cei din altă parte,
păgânii, să ne batjocorească:
„Unde-i Domnul să vă folosească?”.

Ci Tu, Doamne, cerul și pământul
le-ai făcut, de voie, cu cuvântul!
Iar idolii, pe care-i scot cu fală
păgânii, fie-le spre sminteală!
Că aurul nu va sta să le-ajute,
nici argintul la greu să-i asculte!

Gură au și nu pot să răspundă,
ochi și urechi, și nu pot să vadă, s-audă!
Au și nări, dar nu pot mirosi,
și mâini au, însă nu pot pipăi!
Au picioare și nu vor putea merge,
sunt și muți și nu pot face lege!

Aidoma lor să fie cine-i face
și toți care cer de la ei dar și pace!
Iar casa lui Israil are
ajutor pe Domnul și-apărare!
Casa lui Aaron se-ncrede-n Domnul,
că ajutor este și scut, spre tot omul!

Celor care de Dumnezeu au frică,
le ajută Domnul și-i ridică!
De noi Dumnezeu Și-aduce aminte
și ne binecuvântă cu dulci cuvinte.

Dat-a Domnul binecuvântare
casei lui Israil și spor mare
și casei lui Aaron îi urează
zile bune și belșug cu rază.

Și a binecuvântat, fără seamăn,
mici și mari, care au de Domnul teamă.
Pe deasupra, să vă mai trimită
dar și milă Domnul, nesfârșită,
și-n copiii voștri, să se vadă
darul și binefacerea, ca să creadă.

Să fiți binecuvântați de Domnul,
Care a făcut cerul, pământul și omul!
Cerul cerurilor este al Domnului,
iar pământul l-a dat omului.

Morții, Doamne, nu Te vor lăuda,
nici cei din Iad nu vor spune slava Ta,
ci noi, cei vii, Te vom lăuda pe Tine
în veci, Doamne, precum se cuvine!

Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți a Domnului [2022]

Iubiții mei[1],

La Apostol, noi Îl binecuvântăm în altar pe Domnul slavei, spunându-I Lui: „Binecuvântat ești Cel [care șezi] pe tronul slavei Împărăției Tale [Εὐλογημένος εἶ Ὁ ἐπὶ θρόνου δόξης τῆς Βασιλείας Σου], Cel care șezi pe[ste] Heruvimi [ὁ καθήμενος ἐπί τῶν Χερουβείμ]!”[2]. Căci locul din spatele Crucii, de la scaunul arhieresc din altar, e înțeles atunci ca tronul lui Dumnezeu. Ca tronul slavei Sale, adică locul unde se odihnește slava lui Dumnezeu.

Însă tronul arhieresc, unde se odihnește slava lui Dumnezeu, este cel care crede întru El și e plin de slava Lui cea veșnică. Iar noi Îl binecuvântăm acolo pe Domnul slavei, înainte de a binecuvânta propovăduirea Apostolului, pentru a arăta că cel care propovăduiește, dar și cel care ascultă, trebuie să fie plini de slava lui Dumnezeu. Căci numai slava Lui ne descoperă nouă cuvintele lui Dumnezeu, adică profunda lor semnificație pentru viața noastră.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt adânci ca oceanul. Dar Dumnezeu ne luminează să le înțelegem pe măsura noastră și spre folosul real al vieții noastre. Și ceea ce ne luminează Dumnezeu să înțelegem din slujirea și propovăduirea Bisericii e întotdeauna ceva existențial, ceva neapărat pentru noi, pentru că acele înțelegeri sunt cele care ne fac să creștem duhovnicește.

În ectenia cererilor, avem și o cerere eshatologică. Una care vizează eshatologia noastră personală. Și acolo ne rugăm: „Sfârșit creștinesc vieții noastre [Χριστιανὰ τὰ τέλη τῆς ζωῆς ἡμῶν], nedureros [ἀνώδυνα], nerușinat [ἀνεπαίσχυντα], în pace [εἰρηνικά] și răspuns bun [καὶ καλὴν ἀπολογίαν] la tronul cel înfricoșător al lui Hristos să cerem [τὴν ἐπί τοῦ φοβεροῦ βήματος τοῦ Χριστοῦ αἰτησώμεθα]”[3].

Însă Domnul este mereu pe tronul slavei Sale! El e mereu în starea de Judecător al întregii Sale creații. Pentru că El judecă toate făpturile Sale în mod continuu. De aceea, Domnul, în Evanghelia Sa de azi [Mt. 25, 31-46], nu ne-a prezentat o imagine exclusiv eshatologică a Sa, pentru că El e mereu în starea de Judecător al creației Sale.

Dar atunci, pentru întreaga Sa creație, El Se va revela pe Sine ca Judecătorul tuturor, făcând ceea ce El face în mod continuu: „atunci va ședea pe tronul slavei Sale [τότε καθίσει ἐπὶ θρόνου δόξης Αὐτοῦ]” [Mt. 23, 31, BYZ].

Însă slava Lui cea veșnică țâșnește neîncetat din persoana Sa divino-umană! Deși se vorbește despre un tron al slavei Sale, slava Sa nu e separată de El și nu e ceva static, ci țâșnește veșnic din El, din persoana Sa divino-umană! Cu alte cuvinte, ceea ce Domnul vrea să ne spună aici e că El, Cel cu trupul Său transfigurat, El, Cel care este Dumnezeu și om, din Care țâșnește slava Lui cea veșnică, va judeca întreaga umanitate. Pentru că întreaga umanitate ar fi trebuit să fie ca El, ca Judecătorul tuturor, adică plină de slava Lui.

Dreptul Judecător, Cel plin de slava Lui cea veșnică, are chip uman, pentru că Și-a asumat umanitatea Sa pentru totdeauna. Și El, Cel care este Dumnezeu și om, îi judecă pe cei care sunt oameni, dar care ar fi trebuit să trăiască creștinește pe pământ, adică urmând poruncile Sale. Căci noi nu trebuie să avem doar un sfârșit creștinesc, ci și o viață creștină. Iar viața noastră creștină, cea plină de sfințenie, ne duce inevitabil la sfârșitul ei creștinesc, care va fi lipsit de dureri, care nu va fi rușinat de către demoni, care va fi în pacea lui Dumnezeu, după care așteptăm răspunsul cel veșnic al judecății lui Dumnezeu. Iar răspunsul Lui va fi pe măsura asemănării noastre cu El! Căci măsura omului e Iisus Hristos, Domnul nostru. Fiindcă El este desăvârșirea spre care tindem cu toții.

Și când Domnul ne vorbește despre faptele creștinești, despre faptele care ne aseamănă cu El, ne arată că aceste fapte sunt profund umane. Pentru că sunt fapte care nu se fac pentru ele însele, ci pentru oameni, pentru binele real al oamenilor. „Căci am flămânzit și Mi-ați dat Mie să mănânc [Ἐπείνασα γάρ καὶ ἐδώκατέ Μοι φαγεῖν], am însetat și M-ați adăpat pe Mine [ἐδίψησα καὶ ἐποτίσατέ Με], străin eram și M-ați adunat pe Mine [ξένος ἤμην καὶ συνηγάγετέ Με], gol și M-ați îmbrăcat pe Mine [γυμνός καὶ περιεβάλετέ Με], eram bolnav și M-ați cercetat pe Mine [ἠσθένησα καὶ ἐπεσκέψασθέ Με], în temniță eram și ați venit la Mine [ἐν φυλακῇ ἤμην καὶ ἤλθετε πρός Με]” [Mt. 25, 35-36, BYZ]. Și am făcut și facem toate acestea pentru că era și este nevoie, pentru că oamenii aveau și vor avea nevoie de toate aceste lucruri. Și pentru că oamenii au nevoie de ajutorul nostru, tocmai de aceea faptele acestea sunt creștine și profund umane în același timp. Pentru că ele ne fac tot mai mult asemenea Lui, adică iubitori de oameni.

Și dacă El e măsura noastră, dacă El e țelul vieții noastre și faptele bune ne fac tot mai mult asemenea Lui, atunci viața creștină e viața omului, e adevărata viață a omului. Pentru că omul e creat de Dumnezeu pe pământ ca să fie profund uman, adică plin de curăție, de sfințenie și de bunătate față de întreaga făptură. Pentru că nu numai față de oameni trebuie să fim buni, ci față de întreaga făptură a lui Dumnezeu. Iar oamenii nu au nevoie doar de mâncare și de băutură și de ajutoare trupești, materiale, ci și de prietenie și de iubire, de sinceritate și de adevăr, de pace și de bună înțelegere.

Rugăciunea noastră pentru toți oamenii, cărțile pe care le dăruim, Sfintele Icoane pe care le dăruim, banii și timpul nostru pe care le dăruim sunt viață autentică și prietenie sfântă pentru toți. Tot ceea ce facem în folosul întregii societăți, facem pentru toți. Căci binele real e binele de care se bucură toată lumea. Și la binele comunitar, la binele pentru toți, trebuie să lucrăm pe fiecare zi.

Însă binele pe care îl facem zilnic e binele care ne face tot mai creștini, tot mai umani în adâncul nostru. Binele acesta dezinteresat e binele care ne umanizează. Pentru că el are în vedere omul, binele omului, luminarea, însănătoșirea lui morală și nu minimalizarea lui. Dacă sfătuim pe cineva la bine, dacă întoarcem pe om de la păcat, dacă suntem un exemplu de urmat, dacă suntem un prieten scump pentru oameni, atunci suntem un om al binelui în viața lor. Pentru că, în mod preponderent, viața noastră invită la ascultarea lui Dumnezeu.

Iar Dumnezeu ne vorbește azi despre Judecata Lui cea veșnică, pentru a ne spune că tot ceea ce facem în noi înșine cu El e pentru veșnicie. Faptele noastre creștine ne creează din interior, ne schimbă mereu după chipul Lui. Schimbările duhovnicești ale vieții noastre sunt o tot mai mare personalizare a noastră după chipul Său. Pentru că noi ne facem tot mai mult ca El, renunțând la păcatele și la patimile care ne desfigurau.

Căci ce se petrece cu tine, atunci când te faci că nu vezi nevoile celor din jurul tău? Te simți tot mai depărtat de ei și de tine! Faci abstracție de nevoile lor, dar te și răcești în inima ta. Pentru că nu mai te aprinzi de dorința de a-i ajuta și prin asta mori tot mai mult pentru ceilalți. Dar dacă îți dai seama de greșeala ta și te reapuci de a face binele, simți cum revii la viață, cum te împrimăvărezi, pentru că devii aproape de oameni. Iar noi nu trebuie să așteptăm mulțumirile și prietenia oamenilor ca să le facem bine, ci trebuie să le facem bine pentru ca să fim oameni. Lupta noastră pentru viață e lupta noastră pentru bine. Pentru că, numai pe cât facem binele, pe atât și trăim creștinește. Iar viața creștină e trăită în relația cu Dumnezeu, în relația cu Cel care ne umple continuu de viața Lui cea veșnică.

Dacă oamenii nu văd aportul nostru la viața lor sau nu îl sesizează de la început, asta nu înseamnă că binele nu e bine, ci că binele nu e conștientizat încă. E nevoie uneori de mult timp pentru ca oamenii să conștientizeze ce mare binefacere li s-a făcut. E nevoie de mult timp ca să îi vezi pe oamenii lui Dumnezeu din viața ta, pe cei care au făcut lucruri extraordinare pentru tine. Iar când înțelegi binele lor profund din viața ta, atunci le ești recunoscător și te umpli și tu de dorința de a face bine, pentru că binele nu se învechește niciodată. Dimpotrivă, binele cel mai durabil e binele din vechime, e binele care ne-a vizat pe noi de mult timp.

Căci Sfântul Apostol Ioannis ne spune, că „întru aceasta este iubirea, nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi [ἀλλ᾽ ὅτι Αὐτὸς ἠγάπησεν ἡμᾶς] și L-a trimis pe Fiul Său ispășire pentru păcatele noastre” [I In. 4, 10, BYZ].

– Și de când ne-a iubit El pe noi?

– Din veșnicie! Din totdeauna El ne-a iubit pe noi! Pentru că noi am început să Îl iubim pe El de când L-am cunoscut pe El. Dar El ne-a iubit pe noi mai înainte ca să ne creeze pe noi, dorindu-ne binele la toți oamenii. Iar întreaga iconomie a mântuirii pe care a împlinit-o Domnul pentru noi este expresia iubirii Sale celei veșnice pentru noi. Pentru că El S-a făcut om, pentru ca să ne mântuie pe noi și să ne facă pe toți asemenea Lui.

Iar iubirea Lui pentru noi e desăvârșită, pentru că El a venit la noi să ne mântuie și astfel „îndrăzneală să avem în ziua judecății [παρρησίαν ἔχωμεν ἐν τῇ ἡμέρᾳ τῆς κρίσεως]”[I In. 4, 17, BYZ] Sale. Dar vom avea îndrăzneala cea bună față de El în noi înșine, dacă vom fi plini de slava lui Dumnezeu în ziua judecății Sale. Căci ea, Judecata Lui cea veșnică, e înfricoșătoare pentru cei care vor fi goi de slava Lui, pe când, pentru Sfinții Lui, ea va fi plină de lumină veșnică, de bucurie nesfârșită. Pentru că slava Lui se vede ca foc mistuitor, nestins, pentru cei păcătoși, dar pentru Sfinții Săi ea este viața lor cea veșnică.

De aceea, binecuvântați [εὐλογημένοι] [Mt. 25, 34, BYZ] sunt Sfinții Lui și blestemați [κατηραμένοι] sunt cei păcătoși [Mt. 25, 41, BYZ]. Pentru că cei Sfinți, în fiecare clipă a lor, s-au umplut de binecuvântarea lui Dumnezeu, pe când cei păcătoși s-au umplut de blestemul păcatului. Iar păcatul, oricare ar fi el, aduce blestemul în viața noastră, pentru că aduce moartea cea veșnică. Iar moartea cea veșnică e Iadul cel veșnic, adică rămânerea noastră pentru veșnicie în păcatele pe care le-am făcut. Căci dacă nu ne pocăim de ele, dacă nu vrem să renunțăm la ele, le înveșnicim în viața noastră.

De aceea, iubiții mei, nimeni nu e predestinat la Rai sau la Iad, ci fiecare ne alegem locul nostru cel veșnic! Pentru că „vor merge aceștia întru pedeapsa cea veșnică [ἀπελεύσονται οὗτοι εἰς κόλασιν αἰώνιον], iar Drepții întru viața cea veșnică [οἱ δὲ Δίκαιοι εἰς ζωὴν αἰώνιον]” [Mt. 25, 46, BYZ]. Vom merge fiecare acolo unde ne-am dorit cu adevărat. Căci ceea ce facem, aceea ne dorim. Și ceea ce ne dorim, aceea ne împlinește. Însă împlinirea cea adevărată e sfințenia, e viața cu Dumnezeu, și pe ea o înveșnicim cu adevărat în alipirea noastră duhovnicească de El. Căci pedeapsa cea veșnică nu e împlinire interioară, ci e neîmplinire veșnică. Pentru că viața fără Dumnezeu nu are nicio împlinire.

Și astfel lăsăm azi sec de carne, privind spre praznicul Învierii Domnului prin imaginea cea sfântă a Judecății Sale. Căci Cel care a murit și a înviat pentru noi e Judecătorul tuturor, Care ne dorește pe toți Sfinți ai Lui. Iar Sfinții Săi sunt cei care își trăiesc viața în mod continuu înaintea Sa. Sfinții Săi sunt plini de slava Lui și de faptele bune care îi arată a fi creștini. Pentru că creștinii sunt adevărații oameni, sunt oamenii lui Dumnezeu, sunt oamenii care văd cu ochii lui Dumnezeu întreaga Sa creație.

Dumnezeu să ne umple de postirea Lui și de slava Lui și de bunătatea Sa, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Începută la 9. 59, în zi de marți, pe 22 februarie 2022. Cer senin, soare, 11 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html[3] Ibidem.

Evanghelia după Matteos, cap. 3, cf. BYZ

1. Iar în zilele acelea a venit Ioannis Botezătorul [Ἰωάννης ὁ Βαπτιστής], propovăduind în pustiul Iudeii

2. și zicând: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]”.

3. Căci acesta este cel care a fost zis [cel vestit] de către Isaias[1] Profetul, zicând: „Glasul strigând în pustiu [Φωνὴ βοῶντος ἐν τῇ ἐρήμῳ]: «Pregătiți calea Domnului [Ἑτοιμάσατε τὴν ὁδὸν Κυρίου]! Drepte faceți cărările Sale [εὐθείας ποιεῖτε τὰς τρίβους Αὐτοῦ]!»”.

4. Iar acesta, Ioannis, avea îmbrăcămintea sa din perii cămilei [ἀπὸ τριχῶν καμήλου] și cingătoare de piele [καὶ ζώνην δερματίνην] împrejurul șalelor sale. Iar mâncarea sa era[u] lăcustele [ἀκρίδες] și mierea cea sălbatică [μέλι ἄγριον].

5. Atunci a ieșit către el Ierosolima și toată Iudea și toată învecinarea[2] Iordanisului[3] [καὶ πᾶσα ἡ περίχωρος τοῦ Ἰορδάνου]

6. și se botezau în Iordanis de către el, mărturisindu-și păcatele lor [ἐξομολογούμενοι τὰς ἁμαρτίας αὐτῶν].

7. Dar a văzut mulți [dintre] farisei și sadduchei venind la botezul său [și] le-a zis lor: „Puilor de năpârci [Γεννήματα ἐχιδνῶν], cine v-a arătat vouă să fugiți de urgia care va veni [τίς ὑπέδειξεν ὑμῖν φυγεῖν ἀπὸ τῆς μελλούσης ὀργῆς]?

8. Așadar, faceți rod vrednic de pocăință [Ποιήσατε, οὖν, καρπὸν ἄξιον τῆς μετανοίας]!

9. Și să nu vă pară a zice în[tru] voi înșivă: «Tată avem pe Avraam!», căci vă zic vouă, că[ci] Dumnezeu poate din pietrele acestea [ὅτι δύναται ὁ Θεὸς ἐκ τῶν λίθων τούτων] să-i ridice copii lui Avraam [ἐγεῖραι τέκνα τῷ Ἀβραάμ].

10. Iar acum și securea stă la rădăcina pomilor [Ἤδη δὲ καὶ ἡ ἀξίνη πρὸς τὴν ῥίζαν τῶν δένδρων κεῖται]! Așadar [οὖν], tot pomul nefăcând rod bun se taie și întru foc se aruncă [πᾶν δένδρον μὴ ποιοῦν καρπὸν καλὸν ἐκκόπτεται καὶ εἰς πῦρ βάλλεται].

11. Într-adevăr [μὲν], eu vă botez pe voi în apă spre pocăință [ἐγὼ βαπτίζω ὑμᾶς ἐν ὕδατι εἰς μετάνοιαν], dar Cel care vine după mine este mai tare [decât] mine [Ὁ δὲ ὀπίσω μου ἐρχόμενος ἰσχυρότερός μου ἐστίν], Căruia nu Îi sunt vrednic să-I port sandalele [Οὗ οὐκ εἰμὶ ἱκανὸς τὰ ὑποδήματα βαστάσαι]. Acela vă va boteza pe voi cu Duhul Sfânt [Αὐτὸς ὑμᾶς βαπτίσει ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ].

12. A Căruia lopata de vânturat [este] în[tru] mâna Sa [Οὗ τὸ πτύον ἐν τῇ χειρὶ Αὐτοῦ] și va curăța aria Sa și va aduna grâul Său întru grânar, iar pleava o va arde [cu] foc nestins [πυρὶ ἀσβέστῳ][4]”.

13. Atunci a venit Iisus din Galilea la Iordanis, către Ioannis, [ca] să fie botezat de către el [τοῦ βαπτισθῆναι ὑπ᾽ αὐτοῦ].

14. Iar Ioannis Îl oprea pe El [διεκώλυεν Αὐτόν], zicându-I: „Eu nevoie am să fiu botezat de către Tine [Ἐγὼ χρείαν ἔχω ὑπὸ Σοῦ βαπτισθῆναι] și Tu vii către mine [καὶ Σὺ ἔρχῃ πρός με]?”.

15. Dar Iisus i-a răspuns [și] a zis către el: „Lasă acum [Ἄφες ἄρτι]! Căci așa este cuvenit nouă să împlinim toată dreptatea [οὕτως γὰρ πρέπον ἐστὶν ἡμῖν πληρῶσαι πᾶσαν δικαιοσύνην]”. Atunci Îl lasă [L-a lăsat] pe El.

16. Și Iisus a fost botezat [și] a urcat numaidecât din apă. Și, iată, I-au fost deschise Lui cerurile [ἀνεῴχθησαν Αὐτῷ οἱ οὐρανοι] și L-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se ca o porumbiță [καὶ εἶδεν τὸ Πνεῦμα τοῦ Θεοῦ καταβαῖνον ὡσεὶ περιστερὰν] și venind în[tru] El [καὶ ἐρχόμενον ἐπ᾽ Αὐτόν]!

17. Și, iată, glasul din ceruri [φωνὴ ἐκ τῶν οὐρανῶν], zicându-le: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit [Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱός Μου ὁ ἀγαπητός], în[tru] Care am binevoit [ἐν ᾯ εὐδόκησα]”!


[1] De la forma de N. Ἠσαΐας. În text e forma de G.

[2] Vecinătatea.

[3] De la forma de N. Ἰορδάνης, pentru că în text e forma de G.

[4] Focul cel veșnic al Iadului.

Psalmul al 113-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 1-22]

Din Egipt, Israil când merse,
Iacov, cu familii și case,
ca s-ajungă la moșia bătrână,
părăsind țară urâtă și străină,
atunci lui Dumnezeu Iudea s-a făcut sfințire
și Israil a Lui stăpânire.

Marea a văzut și-a fugit secând,
Iordanul apele și-a desfăcut,
munții ca berbecii săltară
și dealurile ca mieii jucară.

Ce ți-este ție, mare, de fugi înspăimântată
și ție, Iordanule cu apă lată,
de ce te-ai întors și te-a cuprins frica,
și vouă, munților, de săltați aripa,
ca berbecii sărind, și vouă, dealuri,
ca mieii jucând, ca apa-n valuri?

De fața Ta, Doamne, tremură și se mută
tot pământul și stă de Te-ascultă,
când Ți-ai arătat sfânta față,
lui Iacov de i-ai fost povață,
și când ai întors stânca în puhoi de ape
și-ai lăsat din bolovan izvor să scape.