Iubiții mei[1],
La Apostol, noi Îl binecuvântăm în altar pe Domnul slavei, spunându-I Lui: „Binecuvântat ești Cel [care șezi] pe tronul slavei Împărăției Tale [Εὐλογημένος εἶ Ὁ ἐπὶ θρόνου δόξης τῆς Βασιλείας Σου], Cel care șezi pe[ste] Heruvimi [ὁ καθήμενος ἐπί τῶν Χερουβείμ]!”[2]. Căci locul din spatele Crucii, de la scaunul arhieresc din altar, e înțeles atunci ca tronul lui Dumnezeu. Ca tronul slavei Sale, adică locul unde se odihnește slava lui Dumnezeu.
Însă tronul arhieresc, unde se odihnește slava lui Dumnezeu, este cel care crede întru El și e plin de slava Lui cea veșnică. Iar noi Îl binecuvântăm acolo pe Domnul slavei, înainte de a binecuvânta propovăduirea Apostolului, pentru a arăta că cel care propovăduiește, dar și cel care ascultă, trebuie să fie plini de slava lui Dumnezeu. Căci numai slava Lui ne descoperă nouă cuvintele lui Dumnezeu, adică profunda lor semnificație pentru viața noastră.
Cuvintele lui Dumnezeu sunt adânci ca oceanul. Dar Dumnezeu ne luminează să le înțelegem pe măsura noastră și spre folosul real al vieții noastre. Și ceea ce ne luminează Dumnezeu să înțelegem din slujirea și propovăduirea Bisericii e întotdeauna ceva existențial, ceva neapărat pentru noi, pentru că acele înțelegeri sunt cele care ne fac să creștem duhovnicește.
În ectenia cererilor, avem și o cerere eshatologică. Una care vizează eshatologia noastră personală. Și acolo ne rugăm: „Sfârșit creștinesc vieții noastre [Χριστιανὰ τὰ τέλη τῆς ζωῆς ἡμῶν], nedureros [ἀνώδυνα], nerușinat [ἀνεπαίσχυντα], în pace [εἰρηνικά] și răspuns bun [καὶ καλὴν ἀπολογίαν] la tronul cel înfricoșător al lui Hristos să cerem [τὴν ἐπί τοῦ φοβεροῦ βήματος τοῦ Χριστοῦ αἰτησώμεθα]”[3].
Însă Domnul este mereu pe tronul slavei Sale! El e mereu în starea de Judecător al întregii Sale creații. Pentru că El judecă toate făpturile Sale în mod continuu. De aceea, Domnul, în Evanghelia Sa de azi [Mt. 25, 31-46], nu ne-a prezentat o imagine exclusiv eshatologică a Sa, pentru că El e mereu în starea de Judecător al creației Sale.
Dar atunci, pentru întreaga Sa creație, El Se va revela pe Sine ca Judecătorul tuturor, făcând ceea ce El face în mod continuu: „atunci va ședea pe tronul slavei Sale [τότε καθίσει ἐπὶ θρόνου δόξης Αὐτοῦ]” [Mt. 23, 31, BYZ].
Însă slava Lui cea veșnică țâșnește neîncetat din persoana Sa divino-umană! Deși se vorbește despre un tron al slavei Sale, slava Sa nu e separată de El și nu e ceva static, ci țâșnește veșnic din El, din persoana Sa divino-umană! Cu alte cuvinte, ceea ce Domnul vrea să ne spună aici e că El, Cel cu trupul Său transfigurat, El, Cel care este Dumnezeu și om, din Care țâșnește slava Lui cea veșnică, va judeca întreaga umanitate. Pentru că întreaga umanitate ar fi trebuit să fie ca El, ca Judecătorul tuturor, adică plină de slava Lui.
Dreptul Judecător, Cel plin de slava Lui cea veșnică, are chip uman, pentru că Și-a asumat umanitatea Sa pentru totdeauna. Și El, Cel care este Dumnezeu și om, îi judecă pe cei care sunt oameni, dar care ar fi trebuit să trăiască creștinește pe pământ, adică urmând poruncile Sale. Căci noi nu trebuie să avem doar un sfârșit creștinesc, ci și o viață creștină. Iar viața noastră creștină, cea plină de sfințenie, ne duce inevitabil la sfârșitul ei creștinesc, care va fi lipsit de dureri, care nu va fi rușinat de către demoni, care va fi în pacea lui Dumnezeu, după care așteptăm răspunsul cel veșnic al judecății lui Dumnezeu. Iar răspunsul Lui va fi pe măsura asemănării noastre cu El! Căci măsura omului e Iisus Hristos, Domnul nostru. Fiindcă El este desăvârșirea spre care tindem cu toții.
Și când Domnul ne vorbește despre faptele creștinești, despre faptele care ne aseamănă cu El, ne arată că aceste fapte sunt profund umane. Pentru că sunt fapte care nu se fac pentru ele însele, ci pentru oameni, pentru binele real al oamenilor. „Căci am flămânzit și Mi-ați dat Mie să mănânc [Ἐπείνασα γάρ καὶ ἐδώκατέ Μοι φαγεῖν], am însetat și M-ați adăpat pe Mine [ἐδίψησα καὶ ἐποτίσατέ Με], străin eram și M-ați adunat pe Mine [ξένος ἤμην καὶ συνηγάγετέ Με], gol și M-ați îmbrăcat pe Mine [γυμνός καὶ περιεβάλετέ Με], eram bolnav și M-ați cercetat pe Mine [ἠσθένησα καὶ ἐπεσκέψασθέ Με], în temniță eram și ați venit la Mine [ἐν φυλακῇ ἤμην καὶ ἤλθετε πρός Με]” [Mt. 25, 35-36, BYZ]. Și am făcut și facem toate acestea pentru că era și este nevoie, pentru că oamenii aveau și vor avea nevoie de toate aceste lucruri. Și pentru că oamenii au nevoie de ajutorul nostru, tocmai de aceea faptele acestea sunt creștine și profund umane în același timp. Pentru că ele ne fac tot mai mult asemenea Lui, adică iubitori de oameni.
Și dacă El e măsura noastră, dacă El e țelul vieții noastre și faptele bune ne fac tot mai mult asemenea Lui, atunci viața creștină e viața omului, e adevărata viață a omului. Pentru că omul e creat de Dumnezeu pe pământ ca să fie profund uman, adică plin de curăție, de sfințenie și de bunătate față de întreaga făptură. Pentru că nu numai față de oameni trebuie să fim buni, ci față de întreaga făptură a lui Dumnezeu. Iar oamenii nu au nevoie doar de mâncare și de băutură și de ajutoare trupești, materiale, ci și de prietenie și de iubire, de sinceritate și de adevăr, de pace și de bună înțelegere.
Rugăciunea noastră pentru toți oamenii, cărțile pe care le dăruim, Sfintele Icoane pe care le dăruim, banii și timpul nostru pe care le dăruim sunt viață autentică și prietenie sfântă pentru toți. Tot ceea ce facem în folosul întregii societăți, facem pentru toți. Căci binele real e binele de care se bucură toată lumea. Și la binele comunitar, la binele pentru toți, trebuie să lucrăm pe fiecare zi.
Însă binele pe care îl facem zilnic e binele care ne face tot mai creștini, tot mai umani în adâncul nostru. Binele acesta dezinteresat e binele care ne umanizează. Pentru că el are în vedere omul, binele omului, luminarea, însănătoșirea lui morală și nu minimalizarea lui. Dacă sfătuim pe cineva la bine, dacă întoarcem pe om de la păcat, dacă suntem un exemplu de urmat, dacă suntem un prieten scump pentru oameni, atunci suntem un om al binelui în viața lor. Pentru că, în mod preponderent, viața noastră invită la ascultarea lui Dumnezeu.
Iar Dumnezeu ne vorbește azi despre Judecata Lui cea veșnică, pentru a ne spune că tot ceea ce facem în noi înșine cu El e pentru veșnicie. Faptele noastre creștine ne creează din interior, ne schimbă mereu după chipul Lui. Schimbările duhovnicești ale vieții noastre sunt o tot mai mare personalizare a noastră după chipul Său. Pentru că noi ne facem tot mai mult ca El, renunțând la păcatele și la patimile care ne desfigurau.
Căci ce se petrece cu tine, atunci când te faci că nu vezi nevoile celor din jurul tău? Te simți tot mai depărtat de ei și de tine! Faci abstracție de nevoile lor, dar te și răcești în inima ta. Pentru că nu mai te aprinzi de dorința de a-i ajuta și prin asta mori tot mai mult pentru ceilalți. Dar dacă îți dai seama de greșeala ta și te reapuci de a face binele, simți cum revii la viață, cum te împrimăvărezi, pentru că devii aproape de oameni. Iar noi nu trebuie să așteptăm mulțumirile și prietenia oamenilor ca să le facem bine, ci trebuie să le facem bine pentru ca să fim oameni. Lupta noastră pentru viață e lupta noastră pentru bine. Pentru că, numai pe cât facem binele, pe atât și trăim creștinește. Iar viața creștină e trăită în relația cu Dumnezeu, în relația cu Cel care ne umple continuu de viața Lui cea veșnică.
Dacă oamenii nu văd aportul nostru la viața lor sau nu îl sesizează de la început, asta nu înseamnă că binele nu e bine, ci că binele nu e conștientizat încă. E nevoie uneori de mult timp pentru ca oamenii să conștientizeze ce mare binefacere li s-a făcut. E nevoie de mult timp ca să îi vezi pe oamenii lui Dumnezeu din viața ta, pe cei care au făcut lucruri extraordinare pentru tine. Iar când înțelegi binele lor profund din viața ta, atunci le ești recunoscător și te umpli și tu de dorința de a face bine, pentru că binele nu se învechește niciodată. Dimpotrivă, binele cel mai durabil e binele din vechime, e binele care ne-a vizat pe noi de mult timp.
Căci Sfântul Apostol Ioannis ne spune, că „întru aceasta este iubirea, nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi [ἀλλ᾽ ὅτι Αὐτὸς ἠγάπησεν ἡμᾶς] și L-a trimis pe Fiul Său ispășire pentru păcatele noastre” [I In. 4, 10, BYZ].
– Și de când ne-a iubit El pe noi?
– Din veșnicie! Din totdeauna El ne-a iubit pe noi! Pentru că noi am început să Îl iubim pe El de când L-am cunoscut pe El. Dar El ne-a iubit pe noi mai înainte ca să ne creeze pe noi, dorindu-ne binele la toți oamenii. Iar întreaga iconomie a mântuirii pe care a împlinit-o Domnul pentru noi este expresia iubirii Sale celei veșnice pentru noi. Pentru că El S-a făcut om, pentru ca să ne mântuie pe noi și să ne facă pe toți asemenea Lui.
Iar iubirea Lui pentru noi e desăvârșită, pentru că El a venit la noi să ne mântuie și astfel „îndrăzneală să avem în ziua judecății [παρρησίαν ἔχωμεν ἐν τῇ ἡμέρᾳ τῆς κρίσεως]”[I In. 4, 17, BYZ] Sale. Dar vom avea îndrăzneala cea bună față de El în noi înșine, dacă vom fi plini de slava lui Dumnezeu în ziua judecății Sale. Căci ea, Judecata Lui cea veșnică, e înfricoșătoare pentru cei care vor fi goi de slava Lui, pe când, pentru Sfinții Lui, ea va fi plină de lumină veșnică, de bucurie nesfârșită. Pentru că slava Lui se vede ca foc mistuitor, nestins, pentru cei păcătoși, dar pentru Sfinții Săi ea este viața lor cea veșnică.
De aceea, binecuvântați [εὐλογημένοι] [Mt. 25, 34, BYZ] sunt Sfinții Lui și blestemați [κατηραμένοι] sunt cei păcătoși [Mt. 25, 41, BYZ]. Pentru că cei Sfinți, în fiecare clipă a lor, s-au umplut de binecuvântarea lui Dumnezeu, pe când cei păcătoși s-au umplut de blestemul păcatului. Iar păcatul, oricare ar fi el, aduce blestemul în viața noastră, pentru că aduce moartea cea veșnică. Iar moartea cea veșnică e Iadul cel veșnic, adică rămânerea noastră pentru veșnicie în păcatele pe care le-am făcut. Căci dacă nu ne pocăim de ele, dacă nu vrem să renunțăm la ele, le înveșnicim în viața noastră.
De aceea, iubiții mei, nimeni nu e predestinat la Rai sau la Iad, ci fiecare ne alegem locul nostru cel veșnic! Pentru că „vor merge aceștia întru pedeapsa cea veșnică [ἀπελεύσονται οὗτοι εἰς κόλασιν αἰώνιον], iar Drepții întru viața cea veșnică [οἱ δὲ Δίκαιοι εἰς ζωὴν αἰώνιον]” [Mt. 25, 46, BYZ]. Vom merge fiecare acolo unde ne-am dorit cu adevărat. Căci ceea ce facem, aceea ne dorim. Și ceea ce ne dorim, aceea ne împlinește. Însă împlinirea cea adevărată e sfințenia, e viața cu Dumnezeu, și pe ea o înveșnicim cu adevărat în alipirea noastră duhovnicească de El. Căci pedeapsa cea veșnică nu e împlinire interioară, ci e neîmplinire veșnică. Pentru că viața fără Dumnezeu nu are nicio împlinire.
Și astfel lăsăm azi sec de carne, privind spre praznicul Învierii Domnului prin imaginea cea sfântă a Judecății Sale. Căci Cel care a murit și a înviat pentru noi e Judecătorul tuturor, Care ne dorește pe toți Sfinți ai Lui. Iar Sfinții Săi sunt cei care își trăiesc viața în mod continuu înaintea Sa. Sfinții Săi sunt plini de slava Lui și de faptele bune care îi arată a fi creștini. Pentru că creștinii sunt adevărații oameni, sunt oamenii lui Dumnezeu, sunt oamenii care văd cu ochii lui Dumnezeu întreaga Sa creație.
Dumnezeu să ne umple de postirea Lui și de slava Lui și de bunătatea Sa, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
[1] Începută la 9. 59, în zi de marți, pe 22 februarie 2022. Cer senin, soare, 11 grade, vânt de 3 km/ h.
[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html. [3] Ibidem.
