Predică la Întâmpinarea Domnului [2022]
Iubiții mei[1],
praznicul de azi îi scoate în evidență pe cei doi oameni dumnezeiești, un bărbat și o femeie, care L-au întâmpinat pe Domnul ca Prunc, la 40 de zile de la nașterea Sa, atunci când a fost adus la templul din Ierusalim de către Preacurata Stăpână și de Sfântul Iosif, Logodnicul Născătoarei de Dumnezeu. Pentru că doar Sfinții Profeți Simeon [Συμεών] și Anna [Ἅννα], din tot Ierusalimul și din tot Israilul, au înțeles cine este Pruncul adus atunci la templu. Însă nu l-au înțeles datorită intuiției lor speciale, ci pentru că, fiind oameni Sfinți, au fost luminați de Dumnezeu ca să vină întru întâmpinarea Lui.
Căci Sfântul Apostol și Evanghelist Lucas ne spune despre Sfântul Simeon, Primitorul de Dumnezeu [ὁ Θεοδόχος][2], că atunci, în acea zi, „a venit în Duhul întru templu [ἦλθεν ἐν τῷ Πνεύματι εἰς τὸ ἱερόν] [Lc. 2, 27, BYZ], adică în harul Duhului Sfânt. Fiind plin de harul cel dumnezeiesc al Duhului Sfânt. Iar Dumnezeu Duhul Sfânt i L-a revelat lui pe Iisus Hristos, pe Domnul nostru întrupat, fapt pentru care „L-a primit pe El întru brațele sale [ἐδέξατο Αὐτὸ εἰς τὰς ἀγκάλας αὐτου]” [Lc. 2, 28, BYZ]. Pentru că Dumnezeiescul Simeon a văzut, dincolo de umanitatea Sa, dumnezeirea Celui pe Care L-a primit în brațele sale. De aceea, el „a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: «Acum eliberezi pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace [Νῦν ἀπολύεις τὸν δοῦλόν Σου, Δέσποτα, κατὰ τὸ ῥῆμά Σου, ἐν εἰρήνῃ], că au văzut ochii mei mântuirea Ta [ὅτι εἶδον οἱ ὀφθαλμοί μου τὸ σωτήριόν Σου], pe care ai pregătit-o înaintea feței tuturor popoarelor [ὃ ἡτοίμασας κατὰ πρόσωπον πάντων τῶν λαῶν], lumina spre descoperirea neamurilor [φῶς εἰς ἀποκάλυψιν ἐθνῶν] și slava poporului Tău Israil [καὶ δόξαν λαοῦ Σου Ἰσραήλ]»” [Lc. 2, 28-32, BYZ].
Și Sfântul Simeon a spus aceste cuvinte profetice la vârsta de 360 de ani[3], pe care o avea atunci! Iar eliberarea pe care acesta a cerut-o și pe care a și primit-o imediat, a fost eliberarea de viața aceasta pământească. Eliberarea lui în pace de trupul său. Căci atunci când cu sufletul, dar și cu ochii și cu brațele sale, L-a văzut pe Domnul, El a înțeles că a venit Mântuitorul tuturor la noi. Și că El e mântuirea, lumina și slava noastră, a poporului Său, a Israilului celui credincios Lui.
Iar despre Sfânta Anna, cea plină de priveghere, de postire și de rugăciune [Lc. 2, 38, BYZ], Sfântul Lucas ne spune: „Și aceasta, apropiindu-se [în] acel ceas, mulțumea Domnului și vorbea despre El tuturor celor care așteptau răscumpărare [λύτρωσιν] în Ierusalim” [Lc. 2, 38, BYZ]. Pentru că Domnul este Răscumpărătorul nostru din mâna demonilor. Cel care ne-a scos pe noi, prin moartea și învierea Lui, de sub stăpânirea demonilor și ne-a făcut vii întru slava Lui.
Simeon [Συμεών] vine de la Șimon [שִׁמְעוֹן] și înseamnă cel care a auzit sau cel care este ascultător[4]. Pentru că a auzit voia Domnului și s-a făcut ascultătorul Său. Pe când Anna [Ἅννα] vine de la Hannah [חַנָּה] și înseamnă cea care a primit har[5] de la Dumnezeu. Și întru amândoi s-au împlinit în mod minunat numele lor!
Căci Sfântul Simeon, îndoindu-se la locul de la Isaias 7, 14, când a tradus textul ebraic al Scripturii în limba greacă, când a tradus Septuaginta, a vrut să șteargă pe Fecioară din profeția: „Iată [ἰδοὺ], Fecioara în pântece va lua [ἡ Παρθένος ἐν γαστρὶ ἕξει] și va naște Fiu [καὶ τέξεται Υἱόν] și vei chema numele Lui [καὶ καλέσεις τὸ ὄνομα Αὐτοῦ] Emmanuil [Εμμανουηλ]!” [Cf. LXX]. Pentru că a crezut că e vorba de o greșeală de text…Însă, „Îngerul Domnului i s-a arătat [lui] și i-a ținut mâna, zicându-i: «Nu fi necredincios față de cele scrise și a căror împlinire singur o vei vedea! Pentru că nu vei gusta moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce se va naște din Curata Fecioară, pe Hristos Domnul»”[6]. Și de aceea ajunsese la vârsta de 360 de ani și era bătrân de zile, pentru că „era lui [el] înștiințat de către Duhul Sfânt [καὶ ἦν αὐτῷ κεχρηματισμένον ὑπὸ τοῦ Πνεύματος τοῦ Ἁγίου], [că] nu [are] să vadă moartea înainte să vadă pe Hristosul Domnului [μὴ ἰδεῖν θάνατον πρὶν ἢ ἴδῃ τὸν Χριστὸν Κυρίου]” [Lc. 2, 26, BYZ].
Și Sfântul Simeon a trăit viață sfântă și a așteptat întru credință întruparea Domnului din Fecioară. La fel și Sfânta Anna, care avea aproape 84 de ani, și care era văduvă de mulți ani, „nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua [Domnului în] postiri și [în] rugăciuni” [Lc. 2, 37, BYZ]. Și pentru că au fost cu totul ascultători Domnului, tocmai de aceea au primit marele har de a-L vedea pe El ca Prunc, ca Dumnezeu întrupat, la 40 de zile de la nașterea Sa.
Însă cei care se credeau credincioși în Israil, dar care nu trăiau în sfințenie, care nu erau una cu Domnul în inima lor, nu au înțeles deloc întruparea Lui! Și acest lucru se petrece până azi. Pentru că nu e de ajuns doar să vii din când în când la Biserică, ci trebuie să trăiești în sfințenie toată viața ta. Căci numai acelora care sunt cu Domnul tot timpul, numai acelora El le arată tainele Sale. Pentru că El îi învață pe cei ai Săi tot timpul ce trebuie să facă în viața lor.
Dar să privim și din perspectiva Lui, nu doar din a noastră! Căci, deși Născătoarea de Dumnezeu născuse cu totul curat, dumnezeiește, mai presus de fire, fără să aibă lehuzie – fiindcă a rămas Fecioară, pururea Fecioară –, ea a venit la templu ca să aducă jertfă de curățire pentru nașterea ei [Lc. 2, 24, BYZ]. A venit să aducă o jertfă de care nu avea nevoie, pentru că era cu totul curată și Preasfânt era Cel care S-a întrupat din pântecele ei. Însă Domnul și Maica Sa vin și împlinesc legea cea veche, pentru ca să o desăvârșească din interiorul ei. Pentru că legea Vechiului Testament trebuia împlinită duhovnicește și nu literalist! Dacă Sfinții Simeon și Anna ar fi fost literaliști și nu duhovnicești, ei nu ar fi fost plini de har și de sfințenie, ci de înfumurare prostească.
Căci și atunci, cât și azi, avem mulți credincioși plini de înfumurare, de părere de sine, care nu au simțiri, luminări și vederi dumnezeiești, adică nu au esența religiozității și a evlaviei în ei înșiși. Pentru că a fi credincios înseamnă a avea o relație reală cu Dumnezeu. Și dacă ai o relație reală cu El, atunci El trebuie să îți vorbească mereu în curăția inimii tale, să ți Se arate mereu întru slava Lui, să te conducă pas cu pas prin harul Său, așa cum îi conducea pe Sfinții Simeon și Anna în viața lor. Căci credința reală are feedback real, are răspuns real din partea lui Dumnezeu! Credința reală e aceea în care tu vorbești cu și despre El și El vorbește cu tine și despre tine. Și când Dumnezeu ți Se arată și te conduce spre voia Lui, asta înseamnă că El răspunde în mod viu și dumnezeiește credinței tale în El.
De aceea, El nu ne așteaptă pe noi să Îl întâmpinăm, pentru că El Însuși vine în întâmpinarea noastră! Cei doi au fost luminați de El, cum că El vine într-o anume zi la templu. Și ei L-au primit în brațele lor cu multă dragoste, deși era un Prunc și nu un Bărbat în toată firea. Însă orice vârstă trupească ar fi avut El, aceștia L-ar fi primit cu aceeași dragoste, pentru că ei erau credincioși Lui.
Și a întâmpina pe cineva duhovnicește, ne spune praznicul de azi, înseamnă a-l îmbrățișa cu toată ființa noastră. Dacă înțelegi că el e omul lui Dumnezeu, dacă ești luminat de El asupra acestuia, atunci pe acela trebuie să îl strângi în brațe cu toată dragostea ta, pentru că el a fost trimis la tine de Dumnezeu. Iar eu mă rog continuu lui Dumnezeu, ca El să mă lumineze mereu cu privire la cei care vin în viața mea. Pentru ca nu cumva să îi confund pe cei pe care El mi-i trimite ca ucenici, fii și moștenitori duhovnicești ai mei cu unii oarecare.
Căci în viața noastră vin mulți care te întreabă, care te descos, care te invidiază, care îți pierd timpul… Însă când vine adevăratul ucenic, adevăratul prieten, adevăratul fiu duhovnicesc, adevăratul om al lui Dumnezeu la tine, pentru că Dumnezeu l-a trimis la tine, atunci el e plin de viață și de iubire, e plin de cunoașterea cea dumnezeiască, e plin de autenticitate. Și tu trebuie să fii adevărata lui casă, odihna lui cea sfântă, îmbrățișarea lui cea adevărată, prin toată teologia și prietenia pe care i le dărui. Căci rolul tău în viața lui e acela de Părinte duhovnicesc, de om care îl umpli de slava lui Dumnezeu și de tot adevărul Său.
Și iarăși mă întorc la Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, la Părintele vieții noastre, la prea marele Teolog isihast al secolului al XX-lea! Pentru că el a știut de la bun început cine sunt și pentru ce am venit la el, după cum, din prima clipă în care l-am văzut, Dumnezeu mi-a revelat cine este. Fapt pentru care, fiind luminat de Dumnezeu asupra Sfântului Său din prima clipă, eu m-am supus cu totul lui și m-am arătat lui ascultător întru toate, iar el a înțeles că eu sunt acela pentru care se rugase toată viața…Pentru că el se rugase pentru a primi un ucenic și un moștenitor al averii sale celei cerești, al teologiei și al experienței sale mistice, și l-a primit de la Dumnezeu la bătrânețe, pe când eu căutam cu disperare un adevărat Învățător al teologiei și al evlaviei celei dumnezeiești. Și pentru că ne-am rugat amândoi pentru odihnirea noastră cea duhovnicească, Dumnezeu ne-a odihnit pe unul în altul prin iubire sfântă, făcându-ne să ne asumăm reciproc în relația de paternitate și de filiație sfântă pe care o avem.
Căci, la drept vorbind, a fi prieten cu cineva înseamnă a-l asuma cu totul, a ți-l face al tău. Pe fiul tău și pe fiica ta trebuie să îi iubești cu adevărat pentru ca să ți-i faci prieteni ai tăi. Când vine vorba de relația de duhovnicie dintre Părintele Duhovnic sau Părintele duhovnicesc și ucenicii săi, asumarea e mai mult decât o prietenie cu ei, pentru că ea înseamnă o intimizare duhovnicească cu ei pentru veșnicie. Căci tu te imprimi duhovnicește în cei pe care îi conduci spre Dumnezeu cu voia lor și pe care îi faci adevărați slujitori ai lui Dumnezeu.
De aceea, așa cum pot vorbi despre prieteni și cunoscuți, eu pot vorbi și despre oamenii duhovnicești pe care i-am cunoscut și îi cunosc. Și chipul lor e viu în mine în măsura în care eu îi port în rugăciunea și în dragostea mea. Și pe măsură ce ne rugăm pentru toți cei vii și pentru toți cei adormiți, noi ne păstrăm vii în relația cu întreaga umanitate, dar, mai ales, în relația de incomprehensibilă profunzime cu Dumnezeul mântuirii noastre. Pentru că El iese înaintea tuturor, îi întâmpină pe toți, le dorește la toți binele, binele veșnic al mântuirii lor și ne învață și pe noi să ne rugăm pentru mântuirea lor.
Așadar, iubiții mei, a întâmpina pe cineva înseamnă a-l primi pe el în inima ta! A-l lăsa să fie viu și frumos în inima ta. Și când ne împăcăm cu oamenii în inima noastră, atunci nu mai ne luptăm cu nimeni interior. Dar, dacă nu ne mai luptăm cu cineva în inima noastră, asta nu înseamnă că ei s-au schimbat radical sau că noi îi putem schimba cu forța. Ci nu ne mai luptăm cu ei în noi înșine, pentru că am înțeles din destul că și noi avem neputințele noastre. Nu ne mai luptăm cu ei, pentru că ne-am acceptat neputințele personale și luptăm cu ele interior. Și când le-am acceptat, când ne-am acceptat păcătoșenia personală și dorim să ne curățim de ea, atunci nu mai cerem altora ceea ce nici noi nu putem să facem.
Căci marea noastră luptă cu alții stă în faptul că ei trebuie să fie după cum vrem noi. Cerem altora să fie într-un anume fel pentru ca să ne fie prieteni, pentru ca să îi iubim…Dar când începem să ne rugăm pentru toți și să îi iubim și să îi iertăm pe toți, atunci nu mai vrem ca ei să fie după cum vrem noi, ci după cum dorește Dumnezeu. Dorim să se facă voia lui Dumnezeu în ei și în noi. Și această dorință sfântă ne aduce o mare împăcare, o mare odihnă dumnezeiască, pentru că acceptăm ca să se facă voia lui Dumnezeu în toți oamenii.
Însă oamenii conlucrează cu Dumnezeu pe măsura înțelegerii, a iubirii și a voinței lor de a trăi în sfințenie. Nu îi poți forța pe oameni ca să înțeleagă și să facă lucruri mai înainte de vreme, mai înainte ca ei să înțeleagă că acele lucruri trebuie să le facă. Chiar dacă sunt cele mai sfinte lucruri de pe lume, ei nu le vor face decât atunci când se decid să le facă. Și când se decid să le facă, atunci le fac cu toată ființa lor, pentru că se dăruie cu totul lui Dumnezeu. Și când citim Viețile Sfinților Lui, când citim asceza lor cea prea mare, când citim nevoințele lor cele dumnezeiești, trebuie să înțelegem că ei au decis să trăiască astfel, când au înțeles că acea viață îi împlinește. Chiar dacă citești mai înainte despre ea, chiar dacă o vezi la alții, nu o vei trăi efectiv decât atunci când ești capabil de ea. Și ești capabil de ea, de viața cu Dumnezeu, numai când te decizi cu totul pentru ea.
Căci așa cum unii se decid pentru rău și ajung să facă rele fără de număr, tot la fel există un moment în viața lor, când oamenii lui Dumnezeu se decid cu totul ca să facă voia lui Dumnezeu în viața lor. Și chiar dacă avem multe căderi în viața noastră de credință, voința noastră de a trăi cu Dumnezeu pentru veșnicie e mai tare decât toate. De aceea, ne întoarcem iar și iar cu pocăință către El, către Mângâierea [Παράκλησιν] [Lc. 2, 25, BYZ] noastră cea veșnică, pentru că numai iertarea și mângâierea Sa ne bucură în mod deplin. Și când El vine în noi prin slava Lui, El face în noi adevăratul Ierușalaim [יְרוּשָׁלַיִם], adevărata cetate a păcii[7]. Pentru că numai acolo unde e Dumnezeul treimic prin slava Lui cea veșnică, noi suntem Ierusalimurile cele dumnezeiești ale Sale. Amin!
[1] Începută la 13. 25, în zi de sâmbătă, pe 29 ianuarie 2022. Soare, 8 grade, vânt de 13 km/ h.
[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1999/sxsaintinfo.aspx.
[3] Cf. https://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-03-sf_si_dreptul_simeon.html.
[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Simeon, https://www.billmounce.com/greek-dictionary/symeon, https://he.wikipedia.org/wiki/שמעון.
[5] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Ἄννα și https://en.wikipedia.org/wiki/Hannah_(name).
[6] Cf. https://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-03-sf_si_dreptul_simeon.html.