Predică la Duminica a XVII-a după Cincizecime [2022]

5 februarie, 2022 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Iubiții mei[1],

suntem încă în praznicul Întâmpinării Domnului, care se termină pe 9 februarie! Suntem încă în praznicul care ne spune că trebuie să avem ochi duhovnicești pentru ca să-i vedem pe oameni. Și Evanghelia zilei [Mt. 15, 21-28] ne vorbește despre o altă întâmpinare a Domnului. Dar nu la Ierusalim, ci „întru părțile Tirosului și ale Sidonului [εἰς τὰ μέρη Τύρου καὶ Σιδῶνος]”[2] [Mt. 15, 21, BYZ], Tirul[3] și Sidonul[4] fiind în Libanul de astăzi, ambele pe malul Mării Mediterane. Iar pe atunci erau cetăți feniciene[5] păgâne, idolatre.

Și Τύρος vine de la fenicianul Șur și înseamnă Piatră, pentru că cetatea fusese zidită pe piatră[6], pe când Σιδών vine de la fenicianul Șidun[7], care înseamnă Pescărie, pentru că era un oraș care se ocupa cu pescuitul maritim[8]. Iar Domnul, Cel care îi pescuiește pe oameni de oriunde, vine aici, la cei păgâni, ca să îi pună pe oameni pe piatra credinței. Căci numai dacă stai pe piatră, pe această piatră vie a credinței, poți să vezi duhovnicește. Să te vezi și să vezi duhovnicește, adică prin slava cea veșnică a lui Dumnezeu, care ne face pe toți vii întru El.

Și El este întâmpinat aici, în pământ păgân, de o mamă îndurerată. Căci Sfântul Matteos ne spune: „Și, iată, o femeie hananea [χαναναία] din ținuturile acelea, a ieșit și I-a strigat Lui, zicându-I: «Miluiește-mă [Ἐλέησόν με], Doamne [Κύριε], fiule al lui David [υἱὲ Δαυίδ], fiica mea rău se demonizează [ἡ θυγάτηρ μου κακῶς δαιμονίζεται]!»!” [Mt. 15, 22, BYZ].

L-a întâmpinat cu durerea ei de mamă. L-a întâmpinat cu rugăciunea ei pentru fiica ei. Cu o rugăciune strigată din toată inima. Pentru că mama cea adevărată nu se poate odihni până nu își vede copiii sănătoși și împliniți. Iar un copil demonizat, un copil care se demonizează pe zi ce trece, nu poate fi o bucurie, ci o mare durere, o mare tristețe într-o casă de om.

David [דָּוִד‎][9] înseamnă Cel iubit[10]. Pentru că El este Fiul Cel iubit al Tatălui. Și Fiul Tatălui, Care a venit în lume ca să caute și să mântuie pe cel pierdut, are milă nețărmurită față de oameni. Pentru că El caută să îi îndrepte pe oameni, să îi aducă pe calea pocăinței și a sfințeniei și nu să-i omoare. Și îndreptarea lor, a oamenilor, înseamnă binele lor veșnic. Pentru că a trăi în sfințenie înseamnă a trăi pentru veșnicie, pentru viața cea veșnică cu Dumnezeu.

– De ce se demoniza fiica ei tot mai mult?

– Pentru că da loc demonilor tot mai mult în viața ei! Și cine îi lasă pe demoni să intre tot mai mult în viața lui, îi lasă să intre prin păcatele continue pe care le face. Demonii sălășluiesc în omul care păcătuiește continuu și nu se pocăiește pentru păcatele sale. Ei stau în el ca în Iad, pentru că omul crede că viața în păcat e „adevărata viață” a omului. Dar dacă omul, prin luminarea lui Dumnezeu, înțelege că păcatul, oricare ar fi el, nu aduce adevărata viață în om, ci o omoară, atunci el se leapădă de conviețuirea cu demonii și se lipește cu totul de Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să locuiască întru el.

Iar pocăința noastră continuă, lupta noastră cu păcatul în noi înșine, spovedirea și împărtășirea noastră continuă cu Domnul sunt o izgonire continuă a demonilor de la noi, căci vrem să fim doar cu Dumnezeul mântuirii noastre. Și dacă El, prin slava Lui, e în noi, atunci înțelegem diferența radicală între a fi locuiți de demoni și a fi locuit de Dumnezeu.

Cei locuiți de demoni, cei demonizați, sunt plini de demoni, pe când oamenii duhovnicești, oamenii plini de slava Lui, sunt plini de slava Dumnezeului mântuirii noastre. Și cei credincioși Lui trăiesc cu Dumnezeu în ei înșiși și se bucură negrăit în fiecare clipă a vieții lor, pe când cei parazitați de către demoni în continuu, pentru că păcătuiesc în continuu, nu au liniște și nici bucurie și nici nădejde de mântuire.

Însă femeia, deși păgână, a strigat teologic către Domnul, fiind plină de credința în El, pentru că era plină de iubirea de mamă. Căci atunci când te rogi pentru altul ca pentru tine, atunci iubești cu adevărat. Când îți asumi durerea altuia, atunci o trăiești ca pe a ta. Și dacă o trăiești ca pe a ta, atunci Îi ceri lui Dumnezeu să vindece durerea voastră. Pentru că durerea ta se vindecă odată cu vindecarea durerii celuilalt.

„Dar nu i-a răspuns ei cuvânt [Ὁ δὲ οὐκ ἀπεκρίθη αὐτῇ λόγον” [Mt. 15, 23, BYZ], ne spune Sfântul Evanghelist Matteos. Domnul nu i-a zis nimic! A tăcut și a mers mai departe…Căci Domnul face aici pe surdul, pe indiferentul, pe insensibilul…pentru ca să arate cum se comportau evreii față de păgâni. Pentru că evreii considerau că Mașiah [מָשִׁיחַ][11] vine doar pentru evrei[12]. Și de aceea și Domnul le spune Sfinților Săi Apostoli: „Nu am fost trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israil [Οὐκ ἀπεστάλην εἰ μὴ εἰς τὰ πρόβατα τὰ ἀπολωλότα οἴκου Ἰσραήλ]” [Mt. 15, 24, BYZ]. Numai că mai toți evreii se credeau „aleși” și niciunul „pierdut”, niciunul păcătos!

Iar mai apoi, când El spune: „Nu este bine să iei pâinea copiilor [Οὐκ ἔστιν καλὸν λαβεῖν τὸν ἄρτον τῶν τέκνων] și să o arunci cățeilor [καὶ βαλεῖν τοῖς κυναρίοις]” [Mt. 15, 26, BYZ], El citează iarăși din evrei, din mentalitatea lor, din modul lor de a se raporta față de neamuri, pentru că ei se credeau „copiii lui Dumnezeu”, indiferent de viața lor interioară, iar pe păgâni îi considerau niște „câini”, pentru că erau necredincioși.

Dar când te crezi „Sfânt”, fără să fii Sfânt, fără să fii omul lui Dumnezeu, nu ești decât un om jalnic, un om de plâns. Pentru că nu primești înștiințări de la Dumnezeu, atâta timp cât nu ești intimul Lui, ci te relaxezi în buna părere despre tine însuți pe care ți-o aduc demonii. Căci dacă ar fi fost Sfinți cu adevărat fiii lui Israil și nu pierduți în păcate multe, ei L-ar fi văzut pe Mașiah din fața lor! Ar fi văzut că Iisus este Hristosul, e Fiul Tatălui, că El e Mașiah Cel făgăduit și așteptat. Dar pentru că erau orbi, pentru că erau păcătoși până în măduva oaselor, nu vedeau nimic! Și pentru că nu vedeau Lumina din fața lor, pentru că nu Îl vedeau pe Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, ei nu erau ai lui Israil, ci erau pierduți.

Pentru că Israel [יִשְׂרָאֵל] înseamnă Dumnezeu stăpânește[13]. Și în cine stăpânește Dumnezeu, în cine locuiește El, acela este văzător de Dumnezeu și de oameni. Căci cine Îl vede pe Dumnezeu întru slava Lui, acela îi vede și pe oameni cu adevărat, pentru că îi vede prin luminarea lui de către Dumnezeu. Și cine îi cunoaște duhovnicește pe oameni, acela nu urăște pe nimeni, pentru că el îi iubește pe toți și le dorește tuturor mântuirea lor.

Însă Israilul de atunci se credea superior altora fără ca să fie cu adevărat. El ar fi trebuit să fie plin de sfințenie, pregătit cu totul pentru vederea și primirea Domnului, atâta timp cât credința și slujirea cea adevărată i se dăduseră numai lui. Dar pentru că nu a trăit la exigențele duhovnicești ale legii și ale slujirii lui Dumnezeu, el nu s-a împlinit în religiozitatea lui, ci s-a arătat în mare parte a fi orb. Pentru că numai puțini israiliți s-au deschis către Domnul, numai puțini L-au primit, pe când ceilalți, până azi, sunt în război deschis cu Dumnezeul lor. Și aceasta, pentru că nu sunt duhovnicești, nu sunt Sfinți, ci trupești și literaliști. Au o bună părere despre ei, dar ea e falsă. Căci dacă n-ar fi falsă, ei ar vedea duhovnicește și ar citi duhovnicește și ar înțelege că Mașiah a venit și a trăit în mijlocul lor acum 2000 de ani, dar că, la plinirea vremii, va veni întru slavă, cu umanitatea Sa transfigurată, așa cum S-a și înălțat la cer, pentru ca să judece viii și morții.

Domnul le-a pus evreilor o oglindă în față prin cuvintele Sale! O oglindă în care să își vadă superioritatea închipuită. Femeia hananeancă a înțeles substratul celor zise de Domnul și i-a răspuns teologic: „Da [Ναί], Doamne [Kύριε]! Dar și cățeii mănâncă din firimiturile cele care cad de la masa stăpânilor lor [καὶ γὰρ τὰ κυνάρια ἐσθίει ἀπὸ τῶν ψιχίων τῶν πιπτόντων ἀπὸ τῆς τραπέζης τῶν κυρίων αὐτῶν” [Mat. 15, 27, BYZ]. Ea a acceptat insulta evreiască la adresa sa și a adus discuția spre realitatea concretă a cățeilor, care stau pe lângă masă și primesc resturi de la masă. Iar dacă aceste animale mănâncă și ele din masa cea mare și bogată, cu atât mai mult și oamenii păgâni trebuie să mănânce din masa lui Israil, din masa adevărului lui Dumnezeu și a milei Sale.

În suferința ei, femeia își asumă apartenența sa etnică și religioasă, dar își asumă și credința ei în Domnul. Ea știa că e păgână, știa că e feniciană, știa că nu e din Israil, știa că are o fată demonizată, dar știa că Iisus Hristos e și Domnul ei și El e plin de milă față de oameni. Tocmai de aceea a strigat către El, apoi S-a apropiat de El și I s-a închinat Lui [προσεκύνησεν Αὐτῷ], cerându-I să o ajute [Mt. 15, 25, BYZ]. Și ea nu și-a pierdut credința în El, deși El S-a comportat cu ea ca și când nu i-ar fi știut situația ei. Însă, după toate cele zise și făcute, Domnul nu a lăsat-o fără de ajutor, ci a spus în gura mare cine este aceasta: „O [Ὦ], femeio [γύναι][14], mare [este] credința ta [μεγάλη σου ἡ πίστις]! Fie ție precum voiești [γενηθήτω σοι ὡς θέλεις]!”. Iar credința ei cea mare în El a fost aceea care i-a vindecat fiica. Pentru că „a fost vindecată fiica ei din ceasul acela [ἰάθη ἡ θυγάτηρ αὐτῆς ἀπὸ τῆς ὥρας ἐκείνης]” [Mt. 15, 28, BYZ].

Și Dumnezeu Își face milă de oameni și îi ajută, când ei cer cu pocăință iertarea și ajutorarea lor. El nu este insensibil niciodată față de rugăciunile noastre, dar așteaptă să vadă încrederea noastră în El. Așteaptă să ne maturizăm în credința și în rugăciunea noastră, în viața noastră. Căci rugăciunea continuă e cea care ne maturizează continuu și ne adâncește continuu în pocăința noastră.

De aceea, pentru omul credincios rugăciunea isihastă, rugăciunea continuă către Domnul, e una care îl liniștește continuu. Ceea ce poate părea monomanie sau închidere a noastră într-o singură frază, pentru noi este o continuă revenire în sine, o continuă pocăință și o continuă umplere de iubire pentru Dumnezeu. Căci atunci când noi strigăm de sute și de mii de ori într-o zi: „Doamne Iisuse Hristoase [Κύριε Ιησού Χριστέ], Fiule al lui Dumnezeu [Υιέ Θεού], miluiește-mă pe mine [ελέησόν με], păcătosul [τον αμαρτωλόν]!”[15], noi stăm în fața lui Dumnezeu și cerem mila Lui. Stăm ca oameni păcătoși și goi de fapte bune și cerem mila Lui cea veșnică. Și pe măsură ce ne rugăm, noi nu pierdem timpul, ci ne umplem tot mai mult de slava Lui și de pacea Sa și de curăția Sa și de sfințenia Sa, pentru că El coboară în noi toată harisma cea dumnezeiască.

De aceea, rugăciunea isihastă nu e doar pentru liniștirea noastră interioară, ci pentru continua noastră curățire, luminare și sfințire, pentru continua noastră îndumnezeire personală. Rugăciunea isihastă e calea practică a teologiei celei dumnezeiești, pentru că toate simțirile, luminările și vederile dumnezeiești pe cale le primim de la Dumnezeu prin rugăciune, ne umplu de teologia lui Dumnezeu. Ceea ce citim la Sfinții lui Dumnezeu, trăim și noi înșine rugându-ne și pocăindu-ne. Pentru că, cerând mila Lui neîncetat, El Se coboară la noi și în noi și ne învață pe noi ce înseamnă mântuirea, ce înseamnă omul mântuit, cum arată el. Și când trăiești mântuirea lui Dumnezeu, când trăiești continua ta îndreptare de către El, atunci înveți teologie în mod pragmatic, existențial, în însăși persoana ta, pentru că El este Mântuitorul vieții tale.

Așadar, iubiții mei, cu această duminică încheiem un alt ciclu al vieții bisericești, pentru că de duminica viitoare începe Triodul, începe perioada de pregătire pentru Învierea Domnului. Și asumarea insultelor celor nedrepte din duminica de azi o vom vedea și în duminica viitoare în persoana vameșului. Pentru că vameșul cel desconsiderat, cel minimalizat, „a coborât…îndreptat întru casa sa [κατέβη…δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτοῦ]” [Lc. 18, 14, BYZ]. Iar ceea ce contează e tocmai aceasta: cum suntem noi cu adevărat înaintea lui Dumnezeu și nu cum ne percep, în mod miop, oamenii.

Căci pentru unii putem părea proști, neîmpliniți, niște oameni care nu merită niciun respect. Dar dacă suntem împăcați cu Dumnezeu și Îl simțim pe El totdeauna în noi înșine prin slava Lui, cea care izvorăște mereu în noi, atunci suntem ai Lui și nu ai modei celei deșarte. Și noi trebuie să ne unim cu ceilalți oameni ai lui Dumnezeu în cugetul și în simțirile și în acțiunile noastre și să trăim bisericește, adică deplin uman, trăindu-ne din plin împlinirea noastră duhovnicească. Pentru că oamenii lumești nu ne vor înțelege niciodată grija noastră continuă față de voia lui Dumnezeu. Ei vor disprețui ceea ce e cel mai sfânt la noi. Dar oamenii credincioși se vor bucura să vadă în noi virtuțile lui Dumnezeu și vor fi prietenii noștri.

Eu mă bucur nespus de mult când întâlnesc un om al lui Dumnezeu, pentru că el este o enciclopedie vie a vieții bisericești. Orice nou Sfânt al lui Dumnezeu mă bucură nespus, pentru că el vine cu noutatea lui personală, cu modul în care a trăit relația sa cu Dumnezeu. Și dacă învățăm de la toți Sfinții, atunci ne umplem de multă bogăție duhovnicească, pentru că fiecare are enorm de multe lucruri să ne dăruie. Dar dacă îi preferăm numai pe unii și nu dorim să învățăm de la toți, ne depărtăm de unii singuri de înțelepciunea lui Dumnezeu, Care dăruie fiecăruia pe măsura vieții sale.

Însă Dumnezeu dorește să învățăm de la toți și să ne asumăm această înțelepciune diversă în mod personal. Pentru că El dorește ca fiecare dintre noi să fim o livadă duhovnicească unică, o bibliotecă vie a Lui, o lume impresionantă, plină de bogăția slavei Sale. Căci trebuie să dăruim și altora, în mod continuu, din ceea ce am primit de la El. Amin!

[1] Începută la 9. 49, în zi de joi, pe 3 februarie 2022. Soare, două grade, vânt de 3 km/ h.

[2] De la Τύρος și Σιδών, adică de la formele de nominativ ale celor două nume de cetate.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tir,_Liban.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sidon.

[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Phoenicia.

[6] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Tyre.

[7] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Σιδών.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Sidon.

[9] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/David.

[10] Cf. Easton’s Bible Dictionary, 982, în BW 10.

[11] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Messiah.

[12] Cf. https://www.sefaria.org/Sanhedrin.99a.9?lang=bi.