Predică la Duminica a XXXIV-a după Cincizecime [2022]
Iubiții mei[1],
pentru Sfântul Profet și Împărat David, păcătoșii se întorc întru Iad. Căci la Ps. 9, 18, LXX, el spune: „Să se întoarcă păcătoșii întru Iad [ἀποστραφήτωσαν οἱ ἁμαρτωλοὶ εἰς τὸν ᾍδην], toate neamurile care-L uită pe Dumnezeu [πάντα τὰ ἔθνη τὰ ἐπιλανθανόμενα τοῦ Θεοῦ]!
– Însă când au fost păcătoșii vreodată în Iad, ca să se întoarcă acolo după moartea lor?
– Au fost aici, pe pământ, când au trăit o viață de Iad! Când au păcătuit în neștire, fără frică de Dumnezeu și fără să se pocăiască de păcatele lor. Iar după moartea lor ei se întorc în Iad sau își continuă Iadul pe care și l-au agonisit aici, pe pământ. Pentru că cei care s-au umplut de slava Împărăției lui Dumnezeu și-au început viața în Împărăția Lui încă de aici, după cum, cei care s-au unit cu demonii prin toate păcatele și patimile lor cele de rușine, de aici și-au început viața de Iad, suferința lor cea veșnică. Pentru că noi alegem, în mod radical, ceea ce vrem să fim pentru veșnicie!
Sfântul Profet Ieremias, vorbindu-ne despre păcătoșii cei din Iad, ne spune: „Și acolo [va fi] umbra morții [καὶ ἐκεῖ σκιὰ θανάτου] și vor fi puși întru întuneric [καὶ τεθήσονται εἰς σκότος]” [Ier. 13, 16, LXX]. Pentru că viața în Iad e o moarte veșnică și nu o viață veșnică bucuroasă! E o viață plină de moarte, de chin, de suferință neîncetată. Căci cei din Iad vor fi vii și vor avea trupuri înduhovnicite de către slava lui Dumnezeu – pentru că și cei Sfinți și cei păcătoși vor fi înviați de către Domnul și vor fi făcuți duhovnicești pentru veșnicie la a doua Sa venire întru slavă –, numai că Sfinții Lui vor fi plini de slava Lui cea veșnică, pe când cei păcătoși vor fi niște întunecimi veșnice. Cei păcătoși vor avea trupuri înduhovnicite de Domnul, trupuri veșnice în Iad, dar nu pentru ca să se bucure de viață, ci pentru ca să trăiască veșnic chinul pe care și l-au ales acum, în această viață.
De aceea, Iadul e veșnic o umbră a morții, pentru că moartea e prezentă în toți cei din Iad, adică în demoni și în oamenii păcătoși. Și moartea lor sunt patimile lor cele vii, cele veșnic vii, pe care ei le ațâță acum pe fiecare zi, pe care le aprind tot mai mult în ei înșiși și îi ard în mod păcătos pe interior. Căci focul patimilor e focul cel străin, cel nelegiuit, cel preacurvar, pe care i-l aducem lui Dumnezeu în loc să ne unim dumnezeiește cu El clipă de clipă. Pentru că El a venit pe pământ ca să ne umple de focul Lui, de slava Lui cea veșnică, care curățește, luminează și sfințește cu totul persoana noastră! Fiindcă atunci când El a spus: „Foc am venit să arunc întru pământ [Πῦρ ἦλθον βαλεῖν εἰς τὴν γῆν]” [Lc. 14, 49, BYZ], s-a referit la pământul sufletului și al trupului nostru, la noi înșine. Pentru că mai întâi primim slava Lui în sufletul nostru, crezând în El și botezându-ne cu Botezul mântuirii Sale. Dar tot sporind în sfințenia Sa, slava Lui trece din sufletul nostru în trupul nostru și țâșnește din noi și în afară, spre toți ceilalți, pentru că devenim tronurile cele raționale ale lui Dumnezeu, întru care El Se odihnește. Și atunci înțelegem cât de absolut important e focul lui Dumnezeu, înțelegem că el e fundamental pentru noi, căci focul Lui este prezența Lui continuă în noi, adică garanția că trăim încă de pe acum în Împărăția lui Dumnezeu.
Pentru că eterodocșii cred, în înșelarea lor și în lupta lor cu Biserica lui Dumnezeu, că au și ei slava lui Dumnezeu în ei înșiși. Numai că slava Lui sau focul slavei Sale nu e o prezență statică, ci una care ne îndumnezeiește în mod continuu. Focul Lui ne îndumnezeiește sufletul, dar și trupul nostru în mod ontologic, în mod ființial. De aceea, Sfinții lui Dumnezeu pleacă de aici, din lumea aceasta, cu sufletul lor cel sfânt în Împărăția lui Dumnezeu, iar trupul lor cel îndumnezeit rămâne aici, la noi, ca o mărturie clară a faptului că sunt moștenitorii Împărăției Sale. Pentru că numai ei, moștenitorii Lui, au Sfinte Moaște pe pământ și nimeni altcineva! De aceea, pentru Biserică, Sfintele lor Moaște sunt comori de har și de sfințenie, pentru că sunt materie îndumnezeită, personalizată, închinată cu totul lui Dumnezeu. La a doua Sa venire întru slavă, trupurile lor, acum parțial îndumnezeite, vor fi îndumnezeite pentru veșnicie și se vor uni cu sufletele lor pentru veșnicie, ei trăind în Împărăția lui Dumnezeu ca ființe cu totul îndumnezeite și pline de slava și de bucuria Lui cea veșnică.
Fapt pentru care, Biserica pune Sfintele Moaște în Bisericile din toată lumea spre cinstire, pentru că scopul nostru e să ajungem Sfinți ca ei, pe când trupurile celorlalți oameni le îngroapă în Cimitire, cu cuviință, fără să lase aceste locuri în paragină, pentru că noi credem în învierea cea de obște. În învierea tuturor celor adormiți, pentru ca ei să trăiască veșnic.
Numai că Dumnezeu nu forțează pe nimeni să trăiască după cum voiește El! Deși ne-a spus-o de milioane de ori că fără El nu putem face nimic și că viața adevărata a omului e viața cu El, totuși fiecare dintre noi putem să alegem ce viață dorim: cu El sau în indiferență față de El. Pentru că darul acesta mare al alegerii personale e darul Lui pentru noi, prin care ne asemănăm cu El. Căci El, Cel cu totul liber, ne-a zidit pe noi ca să ne umple de viața Lui cea veșnică. Putea să nu ne zidească! Iar faptul că noi existăm acum, în clipa de față, nu ni se datorează nouă, ci în primul rând lui Dumnezeu, apoi părinților noștri. Căci noi primim viața ca un dar veșnic de la Dumnezeu și de la părinții noștri. Pentru că, dacă am trăit în pântecele maicii noastre o zi sau am trăit, născându-ne, o zi sau două, noi nu vom mai muri niciodată cu totul. Pentru că și cel martirizat în pântece și cel de numai o zi sau de mulți ani vor fi înviați de Domnul la a doua Lui venire întru slavă. Căci darul vieții, odată dat nouă de către Dumnezeu, nu ni se mai ia înapoi, pentru că El ni-l va înveșnici.
Iar dacă viața veșnică a oamenilor e o certitudine, pentru că Dumnezeu ne-a vorbit despre această certitudine a noastră, și ea se trăiește în relație sau în război continuu cu Dumnezeu, acest lucru ține de voința și de alegerea noastră. Căci dacă îți vrei binele veșnic, atunci Dumnezeu e binele nostru veșnic. Iar a te lupta continuu cu El, cu Cel care ți-a dat viață veșnică numai și numai din iubirea veșnică pentru tine, e o viață lamentabilă. Și cum să nu fie o viață de plâns, când tu îți vrei „binele” sinucigându-te? Ce viață e aia care n-are nicio liniște, nicio împlinire, nicio bucurie, ci numai bucurii drăcești, cele care te satanizează și mai mult?
Căci oamenii păcătoși se bucură drăcește! Ei se bucură să îi umilească pe oameni, să îi rănească, să îi omoare, să îi desființeze. Când paști porcii [Lc. 15, 15, BYZ] patimilor ți se pare că răutatea e „tăria” ta, că ea e cea care te face „puternic” pe tine. Dar răutatea te face tot mai slab, tot mai neputincios, tot mai singur, tot mai gol interior…Răutatea și răzbunarea, aprinse mereu în tine, nu te duc nicăieri, pentru că ești deja în Iad! Și Iadul e o viață în întuneric…Pentru că întunericul e în tine însuți. Și întunericul cel veșnic e tocmai lipsa slavei Lui în tine însuți. Tu ești întunericul, pentru că tu ți-ai ales viața fără El, fără Cel care este Lumina lumii. Și când trăiești Iadul de pe acum, îți dai seama că el nu e o metaforă, ci e o scufundare continuă în întuneric…
Iar Domnul ni l-a pus în față pe fiul mai tânăr [ὁ νεώτερος] [Lc. 15, 12, BYZ] nu pentru viața lui de Iad, ci pentru a ne spune că putem ieși oricând din Iadul nostru! Și putem ieși, pentru că putem să coborâm în sinea noastră și să ne vedem așa cum suntem. Putem să ne recunoaștem la față, la adevărata față, și să ne îngrozim de noi înșine! Căci atunci când îți pui problema ce ai ajuns tot păcătuind, e înfiorător. Atunci, când îți ceri să ai maximă luciditate, maximă recunoaștere de sine, atunci începe pocăința! Și îți vii în sinea ta [Lc. 15, 17, BYZ], când recunoști că tu ești suma păcatelor tale, a tâmpeniilor tale de toată viață și nu suma virtuților tale. Că tu, dacă arăți rău, nu e din cauza altora, ci din cauza ta, căci tu ai ales tot ceea ce ai făcut. Iar dacă ești un rebut social, dacă ești de poveste pentru toți, ești pentru că ți-ai ales viața împotriva lui Dumnezeu și nu ai fost „predestinat” de El să fii prost, nesimțit, curvar, bețivan, drogat sau leneș. Căci nimeni nu se naște cu patimi în sufletul său – căci sufletul e creația lui Dumnezeu și El nu creează lucruri rele, ci numai bune –, dar învățăm patimile din pântecele maicii noastre și, mai apoi, din viața noastră pământească. Învățăm să păcătuim, după cum învățăm și să Îi slujim lui Dumnezeu! Iar Biserica e Academia noastră teologică, a tuturor, unde învățăm care sunt virtuțile dumnezeiești și cum se fac ele, dar și care sunt păcatele și cât de rele sunt ele în viața noastră. Pentru că virtuțile dumnezeiești sunt toată podoaba noastră interioară, a vieții noastre duhovnicești, și ele răsar numai din slava lui Dumnezeu coborâtă în noi înșine la Botezul nostru sacramental. Solul virtuților este focul Dumnezeului nostru treimic. Tocmai de aceea, virtuțile Sale ne umplu de strălucire dumnezeiască, de pace și de multă înțelepciune, pentru că ne facem ucenici ai Domnului în fiecare zi.
Fiul mai bătrân [ὁ πρεσβύτερος] [Lc. 15, 25, BYZ] e paradigma vieții noastre! Pentru că el e Sfântul lui Dumnezeu, cel pe care El îl învață continuu să fie tot mai încăpător în smerenie, în iertare și în sfințenie. Pentru că el e copilul lui Dumnezeu, e mereu cu Tatăl a toate, cu Dumnezeul nostru, și toate ale lui Dumnezeu sunt și ale sale [Lc. 15, 31, BYZ]. Însă, și el, Sfântul Lui, cât și noi, cei care trebuie să fim Sfinții Lui, trebuie „să ne veselim și să ne bucurăm [εὐφρανθῆναι καὶ χαρῆναι]” [Lc. 15, 32, BYZ] atunci când oamenii se pocăiesc, pentru că trebuie să ne bucurăm de tot cel care se mântuie. Cu alte cuvinte, să nu considerăm pe nimeni incapabil de mântuirea lui Dumnezeu, pentru că toți ne putem mântui, dacă voim acest lucru.
Și dacă te bucuri de toți oamenii, atunci nu te mai împotrivești în inima ta față de ei. Căci cei care se luptă interior cu oamenii nu îi pot ierta și nici iubi. Dar dacă le ierți tuturor toate și nu te mai lupți cu nimeni în inima ta, atunci ești liber înaintea tuturor și te bucuri pentru toți, pentru că știi că mântuirea e împlinirea reală a omului.
Așadar, iubiții mei, putem muri cu sufletul oricând, pentru că orice păcat ne omoară, după cum putem învia, prin pocăință, în fiecare clipă a vieții noastre. Învierea noastră din morți, cea cotidiană, nu e o metaforă, ci realitatea neîntreruptă a mântuirii noastre! Dacă ne doare păcatul nostru, pocăința e durerea care ne învie. Dacă nu ne place păcatul nostru și renunțăm la el, pocăința e învierea noastră din morți. Și viața noastră cea nouă, continuu nouă, e învierea noastră continuă din morți. Iar când noi stăm în pace în noi înșine, având în noi slava Lui și fiind slujitori neîncetați ai Lui, atunci liturghisim oriunde am fi și orice am face, pentru că suntem uniți interior cu El prin slava Lui. Cea care ne lipește de El pentru veșnicie e slava Lui cea veșnică. Dar dacă facem un pas în afara voii lui Dumnezeu, atunci gustăm din plin întunericul interior. Pentru că întunericul depărtării de Dumnezeu e groaznic…pentru că e chiar Iadul cel veșnic…Amin!
[1] Începută la 10. 47, în zi de luni, pe 14 februarie 2022. Soare, 7 grade, vânt de 5 km/ h.