Predică la Duminica Izgonirii Protopărintelui Adam din Paradis [2022]
Iubiții mei[1],
astăzi ne reamintim de izgonirea Protopărinților noștri din Paradis, pentru ca să ne aducem aminte de păcatele noastre cele multe și grele și pentru ca să ne pocăim pentru ele. Însă ei, acum, sunt Sfinții cei mari ai lui Dumnezeu și nu niște păcătoși de care noi nu trebuie să ne aducem aminte! Pentru că, după ce au fost izgoniți din Paradis, ei s-au pocăit în mod desăvârșit, iar în ziua învierii Sale din morți, Domnul i-a scos pe Sfinții Protopărinți Adam și Eva din Iad și, împreună cu ceilalți Sfinți ai Vechiului Testament, i-a primit întru Împărăția Sa cea veșnică.
Și acest lucru, al scoaterii lor din Iad, e subliniat în mod fundamental de Sfânta Icoană a Învierii Domnului. Căci Domnul Cel înviat, Cel cu întreaga Sa umanitate transfigurată, îi scoate cu mâinile Sale pe cei doi Sfinți Protopărinți ai noștri din Iad, din Iadul biruit de către El. Și îi scoate din Iad pe Sfinții Lui, pentru a ne arăta tuturor că doar El poate să facă acest lucru. Pentru că El este biruitorul desăvârșit al Iadului și al demonilor, ca Cel ce a biruit moartea în trupul Său, pentru că ea nu a găsit niciun păcat în El.
Moartea e consecința păcatului. Însă Domnul a biruit cu moartea Sa moartea tuturor, pentru că nu s-a găsit niciun păcat în El. Și astăzi, când lăsăm sec pentru Postul Mare, începem să postim având în noi încredințarea că El poate birui în noi tot păcatul și toată patima noastră. Pentru că, unindu-ne mereu cu Domnul nostru, noi primim de la El puterea de a trăi dumnezeiește, de a trăi în curăție și sfințenie, în așa fel încât învierea Lui să stăpânească în noi și nu moartea cea plină de rușine.
– Și de ce e moartea rușinoasă?
– E rușinoasă acea moarte care e consecința urâtă a păcatelor noastre. Pentru că există și o moarte cuvioasă, o moarte plină de pace și de sfințenie, o moarte ortodoxă. Însă, dacă nu trăiești creștinește, nu poți să mori creștinește. Căci moartea creștină e adormire, e somn de scurtă durată, pentru că toți vom învia. Însă cel care moare ca om păcătos, moare cu moarte de rușine, pentru că a murit biruit fiind de demoni, adică de cei rușinați de către Domnul prin învierea Lui din morți. Pentru că El ne dă tuturor puterea de a ne birui pe noi înșine și de a-i birui și pe demoni. Însă, dacă ne lăsăm robi demonilor, în loc să îi biruim în fiecare clipă în mod duhovnicește, trăim și murim ca oameni păcătoși, adică cu o moarte de rușine, pentru că după ea vine Iadul nostru cel veșnic.
A birui înseamnă a moșteni Împărăția lui Dumnezeu. A birui înseamnă a te birui. Dar nu poți să te birui pe tine însuți decât cu puterea lui Hristos Dumnezeu, cu puterea Celui care i-a biruit în mod desăvârșit pe demoni. Și biruirea de sine se trăiește în fiecare zi în asceza noastră, în nevoința noastră duhovnicească. În care, prin toată fapta cea bună a credinței, noi trăim duhovnicește și nu trupește. Căci te birui pe tine dacă trăiești duhovnicește, dacă, fiind plin de slava lui Dumnezeu, tu lucrezi voia lui Dumnezeu în fiecare clipă a vieții tale.
Iar Evanghelia de azi [Mt. 6, 14-21] ne spune că biruirea de sine începe cu iertarea fraților noștri: „Căci dacă aveți să iertați oamenilor fărădelegile [τὰ παραπτώματα] lor, vă va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc” [Mt. 6, 14, BYZ]. Și când Domnul se referă la fărădelege, se referă la păcate mari, la nedreptăți făcute nouă. De către cine? De către părinții noștri, de către rudele noastre, de către vecinii noștri, de către șefii noștri, de către oricine ne vrea răul. Iar noi, văzând relele făcute nouă, nu trebuie să ne oprim la ele, la permanentizarea amărăciunii în inima noastră, ci trebuie să privim la inima noastră. Pentru că inima noastră nu trebuie să fie îmbâcsită cu răutatea din inima celor care ne-au făcut și ne fac rău.
Iar noi iertăm ca niște oameni pe aproapele nostru, pe când Dumnezeu, Tatăl tuturor, ne iartă pe noi dumnezeiește. Și de iertarea Lui avem nevoie și noi, cei nedreptățiți, dar și cei care ne nedreptățesc. Pentru că și noi, cât și ei, trebuie să ne vindecăm de răutate, de invidie, de samavolnicie. Căci atunci când îi nesocotim pe ceilalți, când nu ne uităm la ceea ce vor și simt ei, suntem samavolnici, suntem tirani. Fiindcă binele nu se face cu forța, iar drepturile noastre se termină acolo unde începem le încălcăm pe ale celorlalți.
Dreptul nostru la sănătate, la educație, la proprietate, la loc de muncă, la creație, la odihnă sunt drepturi firești, necesare. Dar pentru ele nu trebuie să facem lucruri inumane și ilegale. E normal să lupți pentru viața ta, dar nu e normal să distrugi viețile altora pentru ca tu să prosperi. Însă, dacă ți s-a făcut un lucru rău, o nedreptate, și ea te vizează doar pe tine, nu trebuie să faci din ea un capăt de țară, ci trebuie să o întorci în ceva pozitiv: în a arăta celui care ți-a făcut răul că nu ai rămas subjugat de impresia lui. Pentru că a ierta înseamnă a merge mai departe! A ierta înseamnă a te liniști, a te adânci în tine însuți, a te umple de pace.
Și fără pacea lui Dumnezeu în noi înșine, nu putem posti cu adevărat. Pentru că postul inimii noastre e în taina ființei noastre. Tocmai de aceea, „Tatăl tău, Cel care vede în ascuns [ὁ βλέπων ἐν τῷ κρυπτῷ], îți va răsplăti ție” [Mt. 6, 18, BYZ]. Pentru că toate faptele credinței noastre sunt modurile concrete prin care noi ne asemănăm cu El, cu Tatăl nostru. Faptele credinței sunt cele care ne fac fiii Lui cei duhovnicești, cei plini de sfințenie și de pace. Pentru că le facem pe toate în relația cu El și pentru ca să Îi placă Lui.
Postul ne învață să renunțăm la ale noastre pentru ca să fim tot mai liberi interior, după cum iertarea ne învață să ne vindecăm continuu de rănile interioare. Iertăm pentru ca să respirăm duhovnicește, după cum postim pentru ca să fim tot mai mult suflete în trup și nu doar trupuri. Căci atunci când ești cu totul trupesc, cu totul numai după mâncare și băutură, ești o priveliște grețoasă, de nesuportat. De ce? Pentru că tu îți negi în mod sistematic sufletul tău și te consideri un animal ahtiat după a hălpăi toată ziua. Căci animalul nu gândește, nu se roagă, nu se pocăiește, nu dorește mai mult decât are. Dar tu, omul, trebuie să fii o ființă duhovnicească, una plină de dor după Dumnezeu și nu după cele trecătoare.
Și dacă vrei să te desparți tot mai mult de cele trecătoare, postul și milostenia te ajută să faci asta. Postul te face să te abții de la multe, pe când milostenia te face să renunți la multe. Și milostenia te ajută să renunți la cele pe care le ai, pentru ca să îți faci din inima ta un cer al lui Dumnezeu. „Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră [ἐκεῖ ἔσται καὶ ἡ καρδία ὑμῶν]” [Mt. 6, 21, BYZ].
Însă, comoara noastră e în noi! Comoara noastră de sfințenie e în noi înșine. Pe cât ne umplem de slava lui Dumnezeu și de sfințenia Sa, pe atât suntem bogați duhovnicește. Și când plecăm de aici, prin moarte, la Dreptul nostru Judecător, noi plecăm cu această co- moară în noi înșine: cu cine suntem. Și cine suntem, ne-am clădit toată viață. Așa că, după cum am trăit, așa am și dorit. Și comoara noastră de sfințenie e dorul nostru viu pentru Dumnezeu, pentru Care am renunțat pe fiecare zi la noi înșine și la lumea aceasta.
Căci, iubiții mei, toată slujirea Bisericii e pentru ca să ne dezbrace de lumea de aici, pentru a ne îmbrăca cu slava cea veșnică a lui Dumnezeu. Noi murim pe fiecare zi pentru cele de aici, pentru ca să răsărim în Împărăția lui Dumnezeu. Iertăm, pentru ca să fim vii, postim, pentru ca să stăm în slava lui Dumnezeu, ni le dăruim pe cele ale noastre, pentru a le avea veșnic. Căci dacă ne centrăm pe lumea asta, dacă o vedem ca pe împlinirea noastră, pierdem totul. Dar dacă toată viața noastră este o urcare în Împărăția lui Dumnezeu, atunci depărtarea noastră interioară de cele de aici este cu totul eliberatoare. Pentru că nu poți urca spre El, până nu te desparți de cele care nu sunt El.
Iar pe fiecare zi asta facem: ne despărțim în pace și fără părere de rău de lumea aceasta, pe măsură ce ne despătimim, pe măsură ce ne dezlipim interior de cele de aici. Căci, pe cât ne unim cu Dumnezeul Cel veșnic, înțelegem că El e cu totul trainic, că El va fi cu noi pentru totdeauna, pe când cele de aici sunt doar pentru aici, pentru viața noastră pământească ce se va termina într-o zi. Fiindcă va veni, în mod inevitabil, și ziua noastră! Va veni ziua fiecăruia! De aceea ne pregătim pe fiecare zi pentru acea zi, pentru ziua în care vom pleca de aici pentru a trăi în veșnicie.
Și scriu aceste rânduri azi, 4 martie 2022, când se împlinesc 45 de ani de când Dumnezeu m-a mântuit de la moarte prin marele cutremur al iubirii Sale. Toată viața, slujirea și opera mea nu ar fi existat nicidecum, dacă Dumnezeu n-ar fi oprit moartea mea, în acea seară, printr-un cutremur. Cu cutremurul Lui cel înfricoșător, Domnul a oprit avortul mamei mele, pentru ca să îmi dea viață din belșug. Eu am trăit, iar alții au murit în acel cutremur. Dar astfel am învățat în mod deplin că viața e darul cel prea mare al lui Dumnezeu pentru noi și că fiecare clipă a noastră contează cât toată veșnicia. Orice clipă e clipa mântuirii noastre. Iar dacă ne bucurăm și ne veselim dumnezeiește, dacă Îi slujim Lui cu adevărat, atunci clipa mântuirii e împlinirea noastră continuă.
Dumnezeu să ne întărească pe toți ca să postim, să ne rugăm, să iertăm și să ne mântuim cu pace și în acest post al milei Sale! Pentru că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Dumnezeul mântuirii noastre, ne întărește pe noi pururea prin slava Lui, ca să facem mereu voia Sa. Amin!
[1] Începută la 16. 55, în zi de duminică, pe 27 februarie 2022. Cer înnorat, 7 grade, vânt de 19 km/ h.