Predică la Duminica întâi din Postul Mare [2022]
Iubiții mei[1],
duminica trecută, Domnul ne-a spus să nu fim triști precum ipocriții [ὥσπερ οἱ ὑποκριταὶ] [Mt. 6, 16, BYZ]. Să nu fim triști de ochii lumii. Să nu ne întristăm atunci când postim. „Ci tu, postind [νηστεύων]”, ne-a spus Domnul, „unge-ți capul tău [ἄλειψαί σου τὴν κεφαλήν] și spală-ți fața ta [καὶ τὸ πρόσωπόν σου νίψαι]!” [Mt. 6, 17, BYZ]. Iar capul nostru e mintea noastră, pe când fața noastră e întreaga noastră persoană. Și când ne ungem mintea cu slava lui Dumnezeu, când, smerindu-ne în fața Lui, ne umplem de slava Sa, atunci întreaga noastră ființă se spală, se curățește, se luminează, se transfigurează. Pentru că adevărata noastră spălare e cea dumnezeiască, e cea prin slava Lui, prin care noi ne curățim de tot păcatul.
Când ne plângem păcatele noastre, noi ne curățim sufletește și trupește. Când coborâm în noi înșine și ne vedem așa cum suntem, noi ne smerim mintea noastră, pentru ca să se facă o vale duhovnicească în care se odihnește slava lui Dumnezeu. Pentru că a posti înseamnă a te pocăi. A te smeri continuu. A te lăsa inundat de slava cea veșnică a lui Dumnezeu, pe când te consideri cel mai păcătos om care a existat vreodată. Căci postul e vedere de sine, iar vederea de sine înseamnă a te vedea pe tine în relație cu Dumnezeu, a vedea păcătoșenia ta imensă în comparație cu sfințenia incomparabilă a lui Dumnezeu.
Și când te faci mereu o vale a lui Dumnezeu, o vale a minții smerite, pentru tine se deschide zarea vederii duhovnicești. Pentru că fiecare dintre noi trebuie să vedem duhovnicește, să vedem în veșnicia lui Dumnezeu. Și vedem duhovnicește prin slava lui Dumnezeu, prin aceea care ne ridică la vederi dumnezeiești. Așa cum ne-a spus Domnul în Evanghelia de azi: „De acum veți vedea cerul deschizându-se [ἀπ᾽ ἄρτι ὄψεσθε τὸν οὐρανὸν ἀνεῳγότα] și pe Îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se pe[ste] Fiul omului” [In. 1, 51, BYZ].
– Însă când se deschide cerul pentru noi?
– Când mintea noastră, unsă din belșug de slava lui Dumnezeu, devine un cer al lui Dumnezeu. Mintea curățită de patimi, mintea plină de slava lui Dumnezeu, devine văzătoare de Dumnezeu. Și atunci când mintea noastră începe să vadă extatic, să vadă dumnezeiește, atunci se deschide cerul pentru noi, căci le vedem pe cele de dincolo de lumea aceasta, pe cele veșnice ale lui Dumnezeu. Și când Domnul ne spune că vom vedea cerul deschizându-se, se referă tocmai la îndumnezeirea noastră prin slava Lui: la starea noastră de văzători de Dumnezeu. Căci numai atunci vom vedea că Îngerii lui Dumnezeu și toți Sfinții Lui sunt împreună cu El și aceștia Îi slujesc Lui întru toate.
În Evanghelia de azi e chemat Sfântul Filippos [Φίλιππος] la apostolat [In. 1, 43, BYZ], apoi Sfântul Natanail [Ναθαναήλ] [In. 1, 50, BYZ]. Φίλιππος înseamnă Cel iubitor de cai[2], pe când Ναθαναήλ înseamnă Dumnezeu l-a dat sau Darul lui Dumnezeu[3]. Dar când te faci, prin slujirea Lui, calul lui Dumnezeu, cel care aleargă mereu pentru a-I sluji Lui, înțelegi că tot ceea ce se petrece în viața ta e după voia lui Dumnezeu. Și le vei accepta atât pe cele bune, cât și pe cele rele, pentru că trebuie să înveți înțelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu.
Căci atunci când pleci în viața cu Dumnezeu, crezi că lucrurile sunt doar albe sau negre. Începuturile vieții duhovnicești suferă de rigorism, de inflexibilitate, de necunoașterea profundă a vieții oamenilor. Fiindcă vrei ca oamenii să se schimbe imediat, să fie ca tine, să vorbească toți în același fel. Numai că, foarte curând, vei vedea multe măști umane, adică oameni cu diverse interese în Biserică, pe care și le maschează fariseic, și oameni care se comportă așa cum sunt, pentru că ei sunt credincioșii lui Dumnezeu. Iar tu vei învăța să faci slalom printre toți aceștia, căutându-ți folosul și liniștea ta duhovnicească, pentru că vei învăța că și în cei păcătoși găsim lucruri bune, precum și în cei duhovnicești găsim lucruri rele. Și dacă fiecare dorește altceva, dar toți ne aflăm în Biserică, această diversitate a noastră nu trebuie să ne smintească, ci să ne învețe să iubim foarte mult diversitatea și experiența umană.
Căci unii poartă mască pentru că au trăit foarte multe decepții la viața lor, pe când alții poartă mască pentru ca să pară alții decât sunt. Cei care își maschează decepțiile, își maschează durerile, pe când cei care își inventează virtuți inexistente, aceia profită de chipul cuvios al credinței, dar nu suportă nevoințele vieții sfinte.
Pentru că cerul lui Dumnezeu ni se deschide în Biserica Lui nu pentru că stăm toată ziua degeaba și dormităm, ci pentru că ne curățim zilnic de păcatele noastre. Asceza noastră zilnică e cea care bate la porțile cerului! Dar rugăciunea și postirea noastră, care bat la porțile lui Dumnezeu, sunt primite de El, atunci când El Însuși ne deschide ușa vederii Sale. Căci toate vederile dumnezeiești ale Sfinților Lui sunt darurile Sale pentru ei. Pentru iubirea lor plină de râvnă și de deșertare de sine. Fiindcă nu putem urca în cerul Lui, dacă El nu ni-l deschide vederii noastre duhovnicești. Iar El ni-l deschide, dacă noi, coborând mereu în inima noastră prin rugăciune, cerem mereu mila Lui.
De aceea, „fericiți [sunt] cei curați [cu] inima [μακάριοι οἱ καθαροὶ τῇ καρδίᾳ], că[ci] aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu [ὅτι αὐτοὶ τὸν Θεὸν ὄψονται]” [Mt. 5, 8, BYZ]. Dar nu Îl vor vedea de-abia în veșnicie, după ce vor muri trupește, ci Îl vor vedea de-acum, de când încep să se curățească dumnezeiește. Căci aceasta e marea taină a credinței care ne mântuie pe noi: că îndumnezeirea noastră și vederea lui Dumnezeu și comuniunea cu El încep de acum și se continuă în întreaga veșnicie.
Pentru că îndumnezeirea nu e un concept, ci o realitate ontologică. Îndumnezeirea e toată schimbarea noastră cea bună, ontologică, pe care o trăim după Botezul nostru sacramental, adică după primirea noastră în Biserică. Toată creșterea noastră în har sau în sfințenie e îndumnezeirea noastră. Și ea e reală, e continuă și e plină de simțiri, de luminări și de vederi dumnezeiești. Pentru că viața în Biserică e o continuă sfințire și îndumnezeire a noastră prin slava Lui cea veșnică.
Tocmai de aceea, când te curățești în mod real de patimi, atunci devii în mod real un văzător de Dumnezeu. Și văzătorii de Dumnezeu sunt creștinii autentici, cei care L-au crezut pe Dumnezeu în toate ale Sale și au experimentat în viața lor adevărul Lui. De aceea, azi, la triumful Ortodoxiei[4], când Sfintele Icoane au fost mărturisite ca vederi mistice ale Împărăției lui Dumnezeu, putem să facem o separație radicală între masca umană și chipul omului îndumnezeit. Cel care mimează sfințenia rămâne în păcatele sale, pe când cel care se îndumnezeiește zilnic are experiențe dumnezeiești continue. Pentru că el trăiește cu Dumnezeu și e martorul real a ceea ce face Dumnezeu în el, putând să dea mărturie despre Sfinții Lui. Fiindcă el poate să vorbească despre toate greutățile și ispitele vieții duhovnicești, dar și despre toate bucuriile și împlinirile pe care ea ne-o aduce. Căci nimic nu ne poate împlini așa cum ne împlinește viața cu Dumnezeu. Pentru că împlinirea noastră e tocmai îndumnezeirea continuă a ființei noastre.
Când Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru, a început să se roage isihast în temniță, el nu a știut unde va ajunge. La ce stadii duhovnicești și nici ce ispite va avea pe calea rugăciunii. Însă Dumnezeu l-a învățat pe fiecare zi ce să facă și, mai ales, să nu se oprească niciodată în rugăciunea sa. Și el nu s-a oprit! A înmulțit rugăciunea sa la mii de rugăciuni într-o zi, s-a rugat din ce în ce mai mult, cu și mai multă stăruință și uitare de sine, iar ispitele drăcești au început să se înmulțească în viața sa pe măsură ce a început să aibă vederi dumnezeiești. Cu alte cuvinte, vederile dumnezeiești nu i-au adus o viață „liniștită” și nici „prosperă”, ci una tot mai persecutată de către demoni, dar și de către oameni. Însă viața lui extatică, viața lui plină de vederi dumnezeiești, a fost bogăția cea mai mare pe care a primit-o de la Dumnezeu, ca răspuns, plin de iubire dumnezeiască, la rugăciunea sa cea neîncetată, și care l-a umplut de multă teologie și sfințenie. Pentru că Însuși Dumnezeu, pe Care L-a strigat neîncetat, i-a revelat lui taine mari și îndumnezeitoare.
Când Domnul l-a chemat pe Sfântul Filippos, El i-a spus doar atât: „Urmează-Mi Mie [Ἀκολούθει Μοι]!” [In. 1, 43, BYZ]. Nu i-a dat explicații, nu i-a spus pentru ce să-L urmeze sau până unde să meargă după El. Iar Sfântul Filippos a mers după El, după cum au mers toți Sfinții Lui, aflând în timp ce-L urmau ce înseamnă viața cu El. Pentru că viața cu Dumnezeu înseamnă să ai tot felul de greutăți, de ispite, de necazuri, de suferințe, până la a fi omorât de te miri cine. Dar, în interiorul ei, adică în ființa noastră, viața cu Dumnezeu e minunea continuă a îndumnezeirii noastre. Pentru că această mare minune a sfințirii noastre se petrece, e reală, are loc acum și aici, noi suferim toată avalanșa de necazuri și de șicane. Căci demonii ni se împotrivesc în mod real sau prin oameni, ca noi să cădem din viața cu Dumnezeu. Lupta lor nebună cu noi e pentru ca noi să ne oprim din sfințirea noastră continuă. Vor să ne oprim din viața noastră, din rugăciunea noastră, din sfințirea noastră. De aceea, pentru cei din afara noastră, n-are sens lupta noastră, postirea noastră, iubirea noastră pentru adevărul lui Dumnezeu, căci ei nu sunt pe calea mântuirii. Dacă ar fi și ei pe această cale, dacă ar trăi cu Dumnezeu, ar înțelege că nu există o altă alegere pentru ei decât sfințenia. Dar pentru că nu sunt, viața noastră ascetică le pare o demolare tâmpită a vieții noastre, când noi ne luptăm cu patimile din noi și nu cu sănătatea minții și a trupului nostru.
Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru, nu a știut unde o să ajungă în asceza lui, dar s-a încrezut cu totul în Dumnezeu! S-a lăsat condus de către El, călăuzit de El întru toate. Nu s-a înfricoșat de demonii care îl torturau în mod nevăzut, nu s-a înfricoșat nici de oamenii care îl torturau în mod văzut, nu și-a făcut griji pentru viața lui și pentru viitorul său, dar s-a rugat neîncetat. I s-a rugat Lui, Celui care știe toate și împlinește toate în viața noastră. Iar El l-a împlinit în toate căutările sale cele sfinte, pentru că i-a dat să trăiască și să înțeleagă și să predea mai departe tainele cele sfinte ale lui Dumnezeu, tainele îndumnezeirii noastre, cele care ne umplu pe noi de toată sfințenia. Și noi am moștenit de la el toată această comoară de viață sfântă și de teologie dumnezeiască și am dăruit-o cu recunoștință și cu bucurie tuturor, pentru că rugătorii zilei de azi au nevoie de mărturia lui în viața lor.
Căci în Biserica lui Dumnezeu, Sfinții dau mărturii clare despre modul cum și-au sfințit viața lor. Iar mărturiile lor conglăsuiesc și la fel și teologiile lor, pentru că toate își au izvorul în comuniunea veșnică cu Dumnezeu. El, Cel care Se arată Sfinților Lui și le vorbește, Cel care îi călăuzește pe ei spre tot adevărul și spre tot binele, e dinamismul continuu al vieții lor. El îi mișcă pe toți și îi umple pe toți de iubirea Lui cea veșnică, adunându-i pe toți la Sine. Iar dacă vrem să învățăm de la Dumnezeu viața sfântă trebuie să o citim în viețile Sfinților Lui. Pentru că El S-a revelat continuu lor și a trăit împreună cu ei, ducându-i mereu spre Sine.
Așadar, iubiții mei, a fi ortodox înseamnă a fi pe calea sfințeniei lui Dumnezeu. Biserica Lui e Biserica Sfinților Săi. Toți Sfinții Lui sunt membrii Bisericii Sale și noi, în comuniune cu ei, Îl iubim pe Dumnezeu și Îi slujim Lui. Iar postul, rugăciunea, citirea, scrisul, predicarea noastră sunt de la Dumnezeu, dacă ne lăsăm conduși de El întru toate. Fiindcă Dumnezeu dorește să ne arate mereu calea Lui, să ne descopere tainele Sale cele mari, să lucreze în noi sfințenia Sa cea iubitoare de oameni. Amin!
[1] Începută la 12. 50, în zi de luni, pe 7 martie 2022. Cer înnorat, 3 grade, vânt de 5 km/ h.
[2] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Φίλιππος.
[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nathanael_(follower_of_Jesus) și https://en.wikipedia.org/wiki/Nathanael.
[4] A se vedea: https://basilica.ro/duminica-ortodoxiei-4/.