Păstorii și Păstorul Bisericii (Iez. 34, cf. LXX). Comentariu teologic

Păstorii lui Israil [Ποιμένες Ισραηλ][Iez. 34, 2, LXX] sunt Păstorii Bisericii. Căci aici se indică în mod tainic ierarhia tripartită a Bisericii, formată din Episcopi, Preoți și Diaconi. Iar Israil înseamnă „cel care se luptă cu Dumnezeu”[1]. Și dacă te lupți cu Dumnezeu, în loc să fii slujitorul Său cel smerit, atunci Domnul profețește împotriva ta [Ibidem]. Și de ce vorbește Domnul împotriva Păstorilor? Căci sunt unii care se pasc pe ei înșiși și nu oile [Ibidem] cele raționale, nu pe cei credincioși. Își văd de treburile lor, de interesele lor, de afacerile lor și nu au grijă de mântuirea oamenilor. Profită de faptul că sunt Păstori, dar nu pasc oile lui Dumnezeu [Iez. 34, 3]. Pentru că Domnul Și le asumă. El spune: Sunt „oile Mele [τὰ πρόβατά Μου]” [Ibidem]! Numai Păstorii nu și le asumă ca fiind oile lui Dumnezeu. Ei le percep doar ca pe turma care îi hrănește.

Ce trebuie să facă Păstorii? Să îi întărească pe cei slabi. Pe cei slabi în credință și în viețuire. Iar pe cei cu viață rea, pe cei păcătoși, să îi facă un singur trup cu ceilalți, adică cu întreaga Biserică [Iez. 34, 4]. Aoristul ἐσωματοποιήσατε de la Iez. 34, 4, LXX e unic în LXX și am tradus astfel fragmentul în care el apare: „și pe cea rea nu ați făcut-o un trup [καὶ τὸ κακῶς ἔχον οὐκ ἐσωματοποιήσατε]”. Căci atunci când cel păcătos se pocăiește și devine un membru real al Bisericii, el se armonizează cu toți ceilalți credincioși, pentru că devine un trup cu ei.

Păstorii însă trebuie să se îngrijească și de cei cu inima zdrobită, să îi întoarcă pe cei rătăciți, să îi caute pe cei pierduți, iar pe cei tari să îi crească cu trudă duhovnicească [Ibidem]. Se subliniază așadar continua atenție, grijă și disponibilitate a Păstorilor pentru dialogul cu toți oamenii. Trebuie să le vorbești, să îi convingi, să îi luminezi, să îi întărești în tot lucrul cel bun. Trebuie să mergi spre oameni în fiecare zi, pentru ca ei să te simtă aproape, să te simtă al lor, să te urmeze în viața cu Dumnezeu.

Iar dacă oile cele raționale, credincioșii lui Dumnezeu, nu trăiesc bisericește, ei se risipesc. Risipirea de la Iez. 34, 5 indică depărtarea interioară de Biserică a credincioșilor. Merg după gândurile lor, se risipesc în faptele lor, se îndepărtează tot mai mult de El și de Biserica Lui. Pentru că fiarele câmpului [Ibidem] sunt demonii care îi risipesc. Demonii fugăresc turma Bisericii și o risipesc. De ce? Pentru că Păstorii nu își fac treaba lor! Și treaba Păstorilor e aceea de a căuta și de a întoarce oile [Iez. 34, 6] la Biserică. Unde se risipesc oile? „În tot muntele [ἐν παντὶ ὄρει] și pe tot dealul cel înalt [καὶ ἐπὶ πᾶν βουνὸν ὑψηλὸν] și pe fața a tot pământul [καὶ ἐπὶ προσώπου πάσης τῆς γῆς]” [Ibidem]. Muntele și dealul cel înalt indică patimile trufiei, ale mândriei, ale părerii de sine.

Căci mulți consideră, în înșelarea lor, că „pot găsi” și în altă parte viața Bisericii. Că o pot „reinventa” în structuri religioase paralele cu Biserica. Însă, odată ce ai ieșit din Biserică, tu nu mai trăiești bisericește, ci pseudo-religios. Falsa părere despre noi înșine nu are nimic de-a face cu mântuirea noastră, pentru că noi ne pierdem în fiecare zi în care stăm departe de Biserică. Însă, nu numai vanitatea ne omoară, ci și tot păcatul care ne face să fim „ca lumea”. Ca să ajungi pe fața a tot pământul trebuie să te conformezi mentalității lumii de azi. Trebuie să fii la modă. Și când ești lumesc în gânduri și în sentimente și în fapte, te gândești doar la viața de acum și nu la mântuirea ta. Pentru că mântuirea noastră ține de relația noastră neîntreruptă cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Ce e omul păcătos? O pradă [προνομὴν] și o mâncare [κατάβρωμα] a demonilor [Iez. 34, 8]! Căci ei ne studiază îndelung, ne adulmecă, apoi sar asupra noastră și ne mănâncă cu totul atunci când păcătuim. Pentru că rămânerea în păcat înseamnă a te face mereu mâncare demonilor. A te pocăi, după ce ai păcătuit, înseamnă a scăpa din ghearele demonilor. Pentru că pocăința atestă slăbiciunea ta, căderea ta, dar și dorința ta vie pentru îndreptare și pentru viața cu Dumnezeu. Iar când Domnul vorbește despre întoarcere se referă la pocăința noastră. Întoarcerea la ceea ce e bine, adică la slujirea lui Dumnezeu.

Domnul cere oile din mâinile noastre, ale Păstorilor [Iez. 34, 10]! El scoate oile din gurile noastre [Ibidem]. Pentru că noi, cei netrebnici, le mâncăm pe ele precum lupii cei spirituali, precum demonii. Rostul turmei e de a sta cu Păstorul ei. Dar dacă Păstorul e netrebnic, dacă el e lup, atunci Domnul Însuși Își va căuta oile Sale și le va cerceta pe ele [Ies. 34, 11]. Și când Domnul Își caută oile cele duhovnicești înseamnă că El Însuși le convinge să trăiască bisericește. Iar când El cercetează turma, atunci le arată grija Sa cea prea mare pentru mântuirea lor.

Însă Domnul ne cercetează cu mila Sa, dar El poate să ne cerceteze și cu mânia Sa. Cercetarea Lui înseamnă venirea Lui la noi și în noi pentru a constata realitatea noastră. Pentru că cercetarea Lui e lăuntrică, e duhovnicească și înseamnă prezența Lui continuă în viața noastră.

Domnul Însuși Își caută oile Sale și El le scoate din locul în care au fost risipite [Iez. 34, 12] de demoni. Iar ziua păcatului este „zi de nor și de întuneric” [Ibidem]. Pentru că păcatul mai întâi îți umbrește dreapta judecată, iar mai apoi ți-o întunecă. Și te întuneci la suflet și la minte, pentru ca să nu vezi, să nu simți, să nu faci voia lui Dumnezeu.

Domnul Însuși Își va paște turma Sa [Iez. 34, 13]. O va paște pe pășunea cea bună a voii Sale și în muntele cel înalt al cunoașterii celei dumnezeiești [Iez. 34, 14]. Pentru că adevărata odihnă e cea duhovnicească, atâta timp cât te desfeți duhovnicește împlinind poruncile Sale [Ibidem]. Pășunea cea grasă e teologia lui Dumnezeu și ea se găsește pe munții lui Dumnezeu [Ibidem], adică în Sfinții Lui. Căci Sfinții Lui sunt tezaurele cele vii ale lui Dumnezeu, comorile Lui cele alese și de la ei putem învăța viața cea veșnică, viața cu Dumnezeu.

„Eu voi paște oile Mele și Eu le voi odihni pe ele și vor cunoaște că Eu sunt Domnul” [Iez. 34, 15]. Pentru că El este Cel care îi luminează pe Păstori ce să facă, cum să hrănească și să crească turma cea sfântă a Bisericii. Dumnezeu ne paște și ne odihnește pe toți și noi cunoaștem din relația noastră cu El, că El este Domnul nostru, că El e Cel care ne stăpânește și ne conduce pe noi. Dar această luminare a tuturora de către El nu exclude realitatea că unii păstoresc, iar alții sunt păstoriți, ci, dimpotrivă, fiecare ajută Biserica pe măsura luminării sale de către Dumnezeu. Păstorii îi învață pe cei păstoriți, dar și ei învață de la aceștia. Pentru că învățăm continuu unii de la alții și cu toții de la Dumnezeu, de la Cel care ne luminează pe toți pentru a cunoaște voia Lui cu noi.

Domnul ne paște pe noi „cu judecată [μετὰ κρίματος]” [Iez. 34, 16], adică judecându-ne în mod continuu. Căci rolul Său în mântuirea noastră e de a ne îndrepta continuu spre voia Lui. Și când El ne corijează, când ne corectează, când ne îndreaptă mereu, El ne judecă mereu, adică ne conduce mereu spre împlinirea noastră. Iar împlinirea noastră e împlinirea voii lui Dumnezeu.

„Apa hotărâtă [τὸ καθεστηκὸς ὕδωρ]” de Dumnezeu [Iez. 34, 18] este revelația Lui cea dumnezeiască. Pentru că din ea trebuie să bem cu toții. Însă, când bem din revelația Lui, din Scriptura Lui, trebuie să bem cu mulțumire și cu multă umilință duhovnicească. Căci dacă te bucuri, bei cu cuviință. Dar dacă te înfumurezi din câteva înțelegeri sfinte, atunci te comporți ca cel ce tulbură apa cu picioarele sale [Iez. 24, 18-19]. Și tulburi Scriptura, apa ei cea dumnezeiască, atunci când o traduci și o interpretezi în mod pătimaș, adică atunci când tulburi înțelesurile clare și abisale ale Dumnezeieștii Scripturi. Pentru că nevoința pentru traducerea Scripturii e de a dărui tuturor apă de băut, de a dărui tuturor apa mântuirii. Însă, când încerci să introduci gândurile tale în Scriptură și să ideologizezi Scriptura, traducând-o în mod fraudulos, atunci strici apa ei, apa care mântuie pe tot omul, pentru că o reduci la înțelegerile tale pătimașe.

„Apa tulburată [τὸ τεταραγμένον ὕδωρ]” [Iez. 34, 19] este apa amestecată cu minciună, cu erezie, cu ideologie, cu patimă. Când amesteci adevărul cu minciuna nu mai avem adevăr, ci minciună. Și minciuna e cea care ne strică cu totul sufletul, dacă rămânem în ea.

Dumnezeu e Cel care ne judecă [Iez. 34, 20], pentru că El ne mântuie [Iez. 34, 22]. Și când ne vorbește despre Hristos Domnul, El ne spune: „Și voi ridica asupra lor un Păstor [καὶ ἀναστήσω ἐπ᾽ αὐτοὺς Ποιμένα ἕνα] și le va paște pe ele robul Meu [καὶ ποιμανεῖ αὐτούς τὸν δοῦλόν Μου], David [Δαυιδ], și [El] le va fi lor Păstorul [καὶ ἔσται αὐτῶν Ποιμήν]” [Iez. 34, 23]. Pentru că adevăratul Păstor e Iisus Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru, dar și adevăratul nostru Judecător. Iar noi, Păstorii Bisericii, trebuie să privim mereu către Marele Păstor al ei, pentru ca să înțelegem ce trebuie să facem pentru turma Sa. Căci ridicarea cea duhovnicească e de la Dumnezeu. El te ridică, El te face pe tine un David, adică un iubit al Său. Și când ești cu Dumnezeu și te lași călăuzit de către El, atunci îi paști cu adevărat pe cei credincioși. Căci a paște înseamnă a mânca. Iar mâncarea pe care tu le-o dai lor e mâncarea plină de har a cuvintelor și a Slujbelor tale.

Însă, dacă cineva crede că trebuie să primească mai mult de la tine, deși el nu poate să înțeleagă mai multul, atunci vomită mâncarea primită. Căci mai mult decât trebuie înseamnă a vomita. Și ce înseamnă să vomiți ceea ce nu înțelegi? Înseamnă a avea o părere proastă despre marile taine ale vieții duhovnicești. Pe care tu le auzi explicate și ți se par „banale”, deși ele nu sunt așa. Însă, pentru că nu le poți înțelege, tu le minimalizezi. Și le minimalizezi nu pentru că iubești adevărul, ci pentru că ești plin de tine însuți. Căci cel care se încrede în sine, crede că nu are lucruri care îl depășesc. Dar cel care se smerește pe sine, înțelege că pe fiecare zi are nevoie de noi și noi înțelegeri în viața sa cu Dumnezeu. Pentru că viața cu Dumnezeu e o continuă mutare a hotarului cunoașterii. Și de ce e așa? Pentru că El Însuși tot mută hotarul cunoașterii noastre pe măsură ce ni Se revelează.

Domnul este Dumnezeul și Stăpânitorul nostru [Iez. 34, 24]. Iar făgăduința Sa de pace [Iez. 34, 25] este iconomia Sa cea mântuitoare. Pentru că El făgăduiește, dar și dăruie pacea Sa tot celui care crede în El și face voia Sa. Ploaia de binecuvântare [Iez. 34, 26] este slava Lui. Iar „planta păcii [φυτὸν εἰρήνης]” de la Iez. 34, 29 este Hristos Domnul, pentru că ne hrănește cu pacea Sa.


[1] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Ἰσραήλ.