Predică la Duminica a II-a din Postul Mare [2022]

Iubiții mei[1],

sâmbăta trecută, pe 12 martie 2022, l-am pomenit pe Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog, Părintele nostru, la 1.000 de ani de la adormirea sa cea sfântă[2], pentru ca azi să îl pomenim pe Sfântul Ierarh Grigorios Palamas, care, ca și Sfântul Simeon, a apărat viața cea tainică a ortodocșilor, calea mântuirii noastre. Pentru că noi ne mântuim în Biserica lui Dumnezeu, dar nu oricum, nu la întâmplare, ci mergând pe calea continuă a curățirii de patimi, pentru a trăi diverse luminări și vederi dumnezeiești, prin care ne luminăm și ne umplem de slava lui Dumnezeu, și pentru a ne îndumnezei în mod continuu. Căci viața tainică a creștinilor este plină de slava lui Dumnezeu, de prezența Lui continuă întru ei. Iar ambii Sfinți Teologi Isihaști ai Bisericii au apărat experiența reală, îndumnezeitoare a creștinilor, viața lor tainică cu Dumnezeu, în care se trăiesc toate schimbările sfinte ale vieții noastre.

Au apărat interioritatea duhovnicească a creștinilor. Pentru că viața creștinilor nu este una exterioară, ci interioară. Ceea ce facem în noi înșine împreună cu Dumnezeu aceea ne schimbă, iar schimbarea aceasta e una continuă, e ontologică, pentru că noi ne putem înduhovnici la nesfârșit în relația cu El.

Și ei au apărat mântuirea integrală a omului, sfințirea lui integrală, în fața celor care considerau viața religioasă o cunoaștere intelectuală pedantă a credinței sau o integrare mecanică în viața liturgică a Bisericii. Însă, intelectualizarea vieții creștine, cât și ritualizarea ei, sunt la fel de nemântuitoare pentru noi. Căci noi nu suntem doar minte și nu avem doar neștiințe teologice, după cum nu avem nevoie doar de Slujbe făcute pentru ele însele, ci avem nevoie să trăim cu toată ființa noastră relația cu Dumnezeu în viața Bisericii Sale. Cunoașterea teologică nu înseamnă intelectualizarea credinței sau ritualizarea ei, ci trăirea cu toată ființa noastră a relației cu Dumnezeu. Și relația cu Dumnezeu o trăim în casa noastră și oriunde mergem, după ce ne umplem zilnic de viața lui Dumnezeu la Sfintele Slujbe ale Bisericii și aprofundând viața, slujirea și teologia Bisericii. Căci scopul vieții noastre nu e doar de a-L cunoaște rațional sau de a-L sluji liturgic pe Dumnezeu, ci de a ne desăvârși continuu în relația cu El. Cunoașterea și sluji- rea Lui sunt părți constitutive ale vieții noastre duhovnicești, însă viața cu El înseamnă a sta continuu în slava Lui și a te curăți continuu împreună cu El și a primi continuu de la El simțiri, luminări și vederi dumnezeiești.

Iar cei doi Sfinți Teologi ai noștri au arătat că viața mistică, viața duhovnicească interioară a ortodocșilor, cea prin care ne umplem continuu de slava lui Dumnezeu, cuprinde cunoașterea și slujirea și ajutorarea aproapelui și întreaga noastră existență împreună cu Dumnezeu. Căci ceea ce contează pentru noi e cum trăim împreună cu Dumnezeu și cum ne sfințim continuu, în mod real, împreună cu El. Cunoașterea Lui rațională ne face cunoscători ai voii Sale, Slujbele Bisericii ne fac evlavioși și atenți la detaliile vieții liturgice, implicarea noastră în viața aproapelui nostru ne face să ni-l asumăm în mod deplin, dar noi avem nevoie de Dumnezeu în fiecare clipă, adică de vorbirea cu El în mod continuu. Iar rugăciunea neîncetată sau vorbirea continuă cu Dumnezeu e lucrarea vieții duhovnicești, a vieții mistice a creștinilor, prin care Îl chemăm pe El să fie mereu cu noi. Și uitarea de sine pentru Dumnezeu înseamnă oprirea noastră la El și dorirea Lui mai presus de toate. Pentru că Îl preferăm pe El în locul tuturor, atâta timp cât noi numai de la El așteptăm mila și ajutorul și mântuirea noastră.

Însă, nevoitorii mistici nu sunt interesați de numărul rugăciunilor pe care le fac, ci de intimizarea lor tot mai mare cu Dumnezeu. Pe ei îi interesează apropierea tot mai mare a lor de Dumnezeu. Iar când încep să aibă luminări și înțelegeri sfinte, când încep să aibă vederi dumnezeiești, când primesc harisme dumnezeiești, ei consideră acestea ca o împlinire a rugăciunii lor, pentru că primesc de la El cunoașterea Lui cea dumnezeiască și îndumnezeitoare. Ceea ce au citit în Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii încep să trăiască în propria lor experiență mistică. Pentru că rugăciunea și postirea și privegherea și continua atenție la ei înșiși îi fac să crească pe calea mântuirii și să aibă experiențe comune cu toți Sfinții Bisericii. Iar aceste experiențe sfinte sunt ontologice, ne schimbă dumnezeiește persoana noastră, în comparație cu simpla citire a lor.

Citirile teologice și prezența noastră la Slujbe, pe scurt, fac parte din viața noastră duhovnicească, dar împlinirea noastră reală o aflăm numai în relația continuă cu Dumnezeu. Întru care noi ne curățim, ne luminăm și ne sfințim în mod real. Realismul mântuirii este realismul sfințeniei. Pentru că atât sufletul, cât și trupul nostru se sfințesc pe calea mântuirii noastre. Și cine are experiența reală a sfințirii sale, acela știe în mod pragmatic ce înseamnă prezența lui Dumnezeu în viața noastră, pentru că El este Cel care ne umple continuu de sfințenia Lui. Sfințenia noastră e sfințenia Lui, e primită de la El! Și sfințenia Lui înseamnă slava Lui cea veșnică, pe care noi o primim de la Dumnezeu în toată viața noastră bisericească.

Sfintele Slujbe ale Bisericii sunt pentru ca să privim prin ele spre Dumnezeu. Sfintele Icoane ale Bisericii sunt ferestrele noastre spre Dumnezeu. Teologia Bisericii e înțelegerea vieții noastre cu Dumnezeu. Căci viața noastră nu e pentru a ne opri la noi înșine, ci pentru a ne lăsa tot mai mult cuprinși de slava lui Dumnezeu, de cea care ne ridică mereu spre El.

Dar pentru a primi slava Lui din destul în ființa noastră trebuie să primim mereu iertarea Lui. „Copilule [Τέκνον], iertate îți [sunt] ție păcatele tale [ἀφέωνταί σοι αἱ ἁμαρτίαι σου]!” [Mc. 2, 5, BYZ], i-a spus Domnul paraliticului din Evanghelia de azi. Pentru că iertarea păcatelor stă la fundamentul vieții noastre duhovnicești. Căci slava Lui se coboară acolo unde El iartă păcatele mărturisite cu pocăință, cu durere. Și cel iertat de Dumnezeu și umplut de slava Lui, Îl dorește pe El cu totul! Căci „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer! Dacă cineva are să mănânce din această pâine, [acela] va trăi întru veac. Și pâinea, însă, pe care Eu o voi da, este trupul Meu, pe care Eu îl voi da pentru viața lumii” [In. 6, 51, BYZ]. Și vine și Îl mănâncă și Îl bea pe Domnul, vine și se face una cu El, pentru că vrea să trăiască numai cu El. Căci viața duhovnicească e viața continuă cu Dumnezeu, e viața în care ne bucurăm de continua intimitate îndumnezeitoare cu Dumnezeu.

Predicând odată la această duminică, care acum îi poartă numele, Sfântul Grigorios Palamas a subliniat că slăbănogirea noastră, a multora, este sufletească[3] și nu trupească. Căci noi avem nevoie de „o minte înduhovnicită și iubitoare de Dumnezeu”[4] pentru ca să ne ridicăm din boala păcatului și să Îi slujim Lui. Dar ca să te ridici din păcat trebuie să fii ridicat din păcat de către Domnul prin iertarea Lui sacramentală. Căci El ne iartă întotdeauna, prin Duhovnicul nostru, și ne ridică din păcatele noastre la viața cu El.

Și eu vă mărturisesc, iubiții mei, că am trăit în mod minunat simțirea și vederea slavei lui Dumnezeu în Ierarhii, Preoții și Diaconii Bisericii lui Dumnezeu, în slujirea și în viața lor. Dacă nu confunzi oamenii cu slava Lui, atunci vei simți în toți cum lucrează harul lui Dumnezeu prin Dumnezeiasca Preoție dată lor. Și ierarhia Bisericii e tripartită, pentru că primirea harului Preoției e pe măsura treptei preoțești pe care o ai. Și am simțit și văzut slava lui Dumnezeu la Diaconii și la Preoții și la Episcopii lui Dumnezeu, la fiecare tot mai mult și în mod plenar la Episcopii Lui și m-am cutremurat dumnezeiește, veselindu-mă în mod copleșitor. Pentru că avalanșa de har venită prin Preoția Bisericii în lume e de nedescris, iar împotrivirea și lupta noastră cu ierarhia Bisericii nu-și are rostul.

Pentru că membrii ierarhiei Bisericii pot greși oricând, așa cum greșim cu toții. Dar ei sunt țevile harului dumnezeiesc, sunt cei prin care noi primim apa mântuirii. Iar dacă fărâmi conducta, apa nu mai ajunge la tine. Dar dacă înțelegi rolul lor fundamental, al Diaconilor, al Preoților și al Episcopilor în viața Bisericii și a lumii, înțelegi că fără ei nu există mântuire pe pământ. Căci prin ei lucrează Dumnezeu mântuirea tuturor în ciuda păcatelor lor de tot felul.

Și când am înțeles în mod minunat acest lucru, că Dumnezeu lucrează prin ierarhia Bisericii Sale în mod neîncetat la mântuirea tuturor, atunci n-am mai dorit să am vreo luptă interioară cu cineva. Pentru că am înțeles că păcatele ne paralizează pe toți și că lupta interioară cu oamenii e plăcerea demonilor, dar ea este o piedică mare pe calea mântuirii noastre. Căci atunci când te lupți interior cu alții, de fapt renunți la pacea ta, la împlinirea ta duhovnicească. Însă, când nu te mai lupți interior cu nimeni, atunci te umpli de un ocean de pace și de multă bucurie dumnezeiască, pentru că înțelegi că nu dreptatea noastră câștigă, ci mila lui Dumnezeu cu noi.

Fiindcă Dumnezeiasca Taină a Mărturisirii nu este despre dreptatea noastră, ci despre mila Lui de care cu toții avem nevoie. Venim cu totul căzuți, cu totul nevrednici de mila Lui și ne mărturisim păcatele noastre, adică multele noastre căderi din iubirea față de El. Și, în loc să fim dați afară, să fim izgoniți de către El, Dumnezeu ne iartă toată păcatele noastre și ne umple iarăși de slava Lui. Dacă ar fi după dreptate, noi nu am merita niciodată mila Lui. Dar viața noastră e plină de mila Lui, pentru că El ne iartă iarăși și iarăși păcatele noastre. Și dacă noi suntem expresia continuă a milei Sale, atunci nu avem dreptul să ne certăm și să ne războim și să îi minimalizăm pe alții pentru păcatele lor, atâta timp cât și noi suntem iertați mereu de El de aceleași lucruri: de păcatele noastre.

– Însă cum putem să mai vituperăm păcatele oamenilor, dacă noi le iertăm tuturor păcatele atât de ușor?

– Iertarea e o mare lecție de umanitate! Iertarea păcatelor noastre ne învață cât de greu și de urât e păcatul pentru noi. Iertarea lor, a păcatelor noastre, este eliberarea noastră de ele, e răsuflarea noastră în pace, e odihnirea noastră interioară. Și când primim iertarea lui Dumnezeu înțelegem în mod pragmatic cât de bune sunt predicile care condamnă păcatele. Căci condamnarea păcatelor e o atenționare a noastră asupra răului lor. Așa cum sunt pachetele de țigări: vezi pe ele care sunt urmările fumatului în mod pragmatic. Dacă fumezi, fumezi pe propria-ți răspundere. Sau atunci când șofezi și vezi tot felul de semne de circulație, ele îți spun despre tot feluri de pericole. Dar dacă tu le minimalizezi, tu ești cel care pierde. Însă, când îl ierți pe om, când îl dezlegi de păcatele sale, tu îl bucuri, pentru că el simte mila lui Dumnezeu coborând în el. Și mila Lui este binele nostru real, binele nostru veșnic.

Și am observat din plin în viața mea bisericească faptul că Dumnezeu Însuși ne învață cele ale Sale. Începem de la zero viața noastră bisericească, învățăm pe fiecare zi câte ceva din ea, pentru că Dumnezeu ne călăuzește spre oameni, spre cărți, spre diverse experiențe absolut necesare nouă. Un gând, o imagine, o persoană sunt definitorii pentru viața noastră la un moment dat. Căci Dumnezeu ne scoate înainte pe omul de care avem nevoie și de la el învățăm ceea ce ne folosește. Iar dacă am trăi și am citi toate ca pe călăuziri ale lui Dumnezeu, atunci am spori nespus de mult în fiecare zi.

Mult spor pe mai departe în viața și în postirea dumneavoastră și vă mulțumim frumos că sunteți alături de noi în toate! Și să ne revedem cu bine joi seară și vineri dimineață la praznic, pentru că Episcopul nostru, al tuturor, Preasfințitul Părinte Galaction Stângă, va sluji împreună cu noi vineri, la Bunavestire! De aceea, să retrăim împreună zămislirea mai presus de fire a Domnului în uterul Preacuratei Stăpâne, ca să primim și noi bucuria mântuirii în noi înșine de la Dumnezeul nostru treimic! Amin!


[1] Începută la 8. 51, în zi de joi, pe 17 martie 2022. Soare, 4 grade, vânt de 18 km/ h.

[2] Am remarcat predica PS Ignatie Trif la acest eveniment:  https://episcopiahusilor.ro/ps-ignatie-la-sarbatoarea-sfantului-simeon-noul-teolog-traim-o-schizofrenie-launtrica-pentru-ca-nu.

[3] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. 1, trad. din lb. gr. de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătrașcu și stilizată de Răzvan Codrescu, cu introd. de Pr. Constantin Galeriu, Ed. Anastasia, București, 2004, p. 141. [4] Ibidem.