Lună: aprilie 2022

Hristos a înviat!

Iubiții mei[1],

Născătoarea de Dumnezeu, Sfinții Apostoli și Sfinții Ucenici ai Domnului au fost martorii direcți, oculari, ai întrupării și ai vieții Domnului alături de oameni. Și ei ne-au dat mărturie despre faptele și cuvintele Sale cele divino-umane. Iar atunci când vorbim despre istoricitatea Domnului, adică despre realitatea Sa istorică, noi ne fundamentăm pe mărturia apostolică a Bisericii, adică pe mărturia Sfinților Lui Apostoli. Pentru că există o întreagă literatură frauduloasă, apocrifă, care „vorbește” despre lucruri de dinainte și de după întruparea Domnului, dar noi ne fundamentăm pe cărțile Bisericii în credința noastră. Nu ne încredem în basme și în falsurile ereticilor, ci în adevărurile de credință ale Bisericii! Pentru că numai acele cărți, pe care Biserica le-a păstrat și sunt spre luminarea noastră, sunt martorii reali ai adevărului revelat.

Așadar, cărțile Scripturii și ale Tradiției sunt cărțile Bisericii și ele conțin revelarea lui Dumnezeu față de noi. Iar Biserica e fundamentată pe această revelare a lui Dumnezeu față de noi, adică pe adevărul Său, și noi pe acest adevăr îl credem și îl mărturisim și întru el ne mântuim.

Din acest motiv, toate duminicile pascale, ale praznicului Învierii Domnului, sunt duminici care ne vorbesc despre martori reali ai Domnului. Despre oameni care L-au văzut și au primit revelarea Lui directă. Și martorii de astăzi sunt Sfinții Apostoli și, în special, Sfântul Apostol Tomas [In. 20, 19-31, BYZ].

Însă Domnul li S-a revelat Sfinților Apostoli nu de dimineață, când li S-a revelat Sfintelor Femei Mironosițe, care erau pline de dorul Lui, ci pe când era seară [In. 20, 19]…Pentru că i-a lăsat să audă mărturiile altora, să vadă mormântul gol, le-a dat timp de gândire, de smerire, de așteptare…

Și, „fiind seară [în] ziua aceea [οὔσης ὀψίας τῇ ἡμέρᾳ ἐκείνῃ], [în] cea dintâi a sabaturilor [τῇ μιᾷ τῶν σαββάτων]” [In. 20, 19, BYZ], adică în prima zi de după sâmbătă, duminica, „și ușile [fiind] încuiate, [acolo] unde Ucenicii erau adunați, pentru frica iudeilor, a venit Iisus și a stat întru mijloc[ul lor] și le zice [le-a zis] lor: «Pace vouă [Εἰρήνη ὑμῖν]!»” [Ibidem].

– Și de unde a venit Iisus?

– Din slava Lui! Pentru că El, Cel înviat din morți și cu umanitatea Sa cu totul transfigurată, plină de slava Lui, a venit din veșnicie în istorie și nu a intrat pe ușă, ca oamenii obișnuiți, ci a apărut deodată în mijlocul încăperii unde erau Sfinții Săi Apostoli, care erau înfricoșați de faptul ca nu cumva iudeii să le facă rău și lor. Să nu îi omoare și pe ei. Hristos Cel înviat e plin de bucurie și de pace, pe când Apostolii erau plini de frică și de durere. Și lor, celor închiși în casă de frică, de frica morții, El le dă pacea Lui. Căci nu doar le-a spus despre pace, ci le-a și dăruit pacea Lui. Și pacea Lui i-a liniștit cu totul…Pentru că atunci când ai în tine pacea Lui, ai slava Lui în tine.

Și după ce i-a liniștit cu totul, Domnul le-a arătat mâinile și coasta Lui cele străpunse [In. 20, 20, BYZ]. Și când Domnul i-a încredințat de faptul că El, Cel mort, acum e viu, pentru că a înviat din morți a 3-a zi, atunci ei s-au bucurat în mod negrăit de revelarea Lui față de ei [Ibidem]. Și recunoscând în El semnele morții Sale, dar și realitatea învierii Lui, Sfinții Săi Ucenici au fost încredințați că L-au văzut pe Domnul [Ibidem].

Cu alte cuvinte, mai întâi trebuie să ai pacea Lui în tine, pentru ca să primești revelarea Lui. Mai întâi trebuie să vii către El, pentru ca El să ți Se arate ție. Și când El ți Se arată ție din slava Lui și te încredințează că El este, atunci El devine în mod real Domnul vieții tale, pentru că Îl recunoști cu toată ființa ta ca pe Stăpânul tău Cel veșnic. Pentru că Sfinții Apostoli așa au ajuns martorii Învierii Sale: prin revelarea Lui extatică față de ei, prin vederea Lui întru slava Sa.

Fiind încredințați de faptul că El este Domnul și plini fiind de toată bucuria, Sfinții Săi Apostoli au primit harisma Preoției cu toată ființa lor. Căci Domnul a suflat asupra [ἐνεφύσησεν] lor și le-a zis: „Luați Duh Sfânt [Λάβετε Πνεῦμα Ἅγιον]! Cărora aveți să le iertați păcatele, le sunt iertate lor [Ἄν τινων ἀφῆτε τὰς ἁμαρτίας, ἀφίενται αὐτοῖς], [și] cărora aveți să le țineți, le-au fost ținute [ἄν τινων κρατῆτε, κεκράτηνται]” [In. 20, 22-23, BYZ].

Pentru că Preoția nu stă în veșmintele preoțești, ci în harisma Preoției pe care o primești în Sfânta Taină a Hirotoniei! Iar harisma aceasta dumnezeiască trebuie să o primești în curăție și în sfințenie, fiind cu toată ființa ta dăruit lui Dumnezeu. Veșmintele preoțești le purtăm pentru ca să ateste ceea ce am primit în taina inimii. Ele vorbesc despre ceea ce avem în noi. Însă Preoția lui Dumnezeu e cea pe care o purtăm în noi, e harisma care ne întărește mereu să Îi slujim Lui și fără de care nu ne ajută niciun veșmânt.

Căci atunci când Domnul le-a spus să ia Duh Sfânt, El S-a referit la slava Duhului Sfânt, care e slava Dumnezeului nostru treimic. Pentru că trebuie să fim umpluți de slava Lui ca să Îl vedem și să Îl înțelegem pe El. Nu putem să slujim cele ale Lui fără slava Lui și fără trimiterea Sa spre slujire. Și, după cum se observă, El le-a dat Preoția la toți Apostolii Săi, nu doar la unii, pentru că le-a dat Preoția în comuniune. Pentru ca să slujească împreună și să se ajute împreună în slujirea Lui.

De aceea, Biserica Lui a fost, este și va fi Biserica comuniunii, Biserica frățietății, Biserica dragostei. Cine rămâne în dragostea frățească față de toți, rămâne în Biserica Lui, pe când cine își răcește dragostea, acela nu își mai înțelege rostul său în Biserică. Pentru că nu păcatele altora sunt cele care ne răcesc nouă dragostea, ci păcatele noastre sunt cele care ne omoară dragostea din noi înșine! Cu cât păcătuiesc mai mult în ascuns și mă semețesc, cu atât mă văd „deasupra” altora și îi disprețuiesc. Dar când îmi dau seama că eu sunt păcătosul, că răul e în mine, că eu greșesc, că eu sunt de vină pentru toate, atunci nu mai mă smintește niciun păcat al altora, pentru că ale mele sunt mai mari decât ale tuturor. Și vederea de sine și gândul smerit sunt cele care ne feresc iubirea de boala separatismului, a depărtării de ceilalți! Pentru că nu îți mai place la Biserică și toate îți par aiurea, nu pentru că sunt neapărat așa, ci pentru că tu le vezi deformat. Și le vedem deformat, pentru că nu mai privim la Domnul nostru, la Cel care ne-a chemat în Biserica Lui, ci privim către oameni. Confundăm Biserica cu cei care ne smintesc în mod real sau în aparență, când Biserica e Dumnezeu împreună cu noi, e prezența Lui în noi toți prin slava Lui.

…Iar Sfântul Tomas „nu era cu ei când a venit Iisus” [In. 20, 24, BYZ] din slava Lui, plin fiind de slavă, și li S-a arătat lor! Nu ni se spune unde era în ziua învierii Sale, dar ni se spune că a vrut să fie încredințat și el de către Domnul în mod direct [In. 20, 25, BYZ]. Și Sfântul Tomas a mai așteptat 8 zile revelarea Lui și a și primit-o [In. 20, 26, BYZ]! Pentru că Domnul li S-a revelat din nou și i-a spus Sfântului Tomas să Îi pipăie mâinile și coasta Sa, pentru ca să creadă întru El [In. 20, 27, BYZ]. Și Domnul li S-a revelat din nou în mod comunional…

– De ce?

– Pentru că Ierarhia Bisericii trebuie să fie una în cunoașterea și în iubirea ei pentru Dumnezeu! Căci lucrul fundamental pe care Domnul i l-a spus Sfântului Tomas a fost acesta: „Și nu fi necredincios [καὶ μὴ γίνου ἄπιστος], ci credincios [ἀλλὰ πιστός]!” [Ibidem].

– De ce i-a spus asta?

– Pentru că ontologia reală a omului e cea de om credincios lui Dumnezeu! Omul a fost creat de către Dumnezeu pentru credință, pentru reala relație a lui cu Dumnezeu, pentru a-I sluji Lui. A fi necredincios lui Dumnezeu înseamnă a trăi nefiresc, anormal, a nu te împlini nicidecum. Și vedem asta la demoni, care din firești au devenit cu totul nefirești, pentru că fac tot timpul lucruri contrare lor, care nu îi împlinesc nicidecum. Iar noi am învățat păcatele de la demoni și păcătuim adesea, dar niciun păcat al nostru nu ne împlinește, nu ne aduce vreun bine cât de mic, ci toate ne omoară. De aceea, noi spovedim tot păcatul și luptăm în noi înșine împotriva a tot păcatul, pentru că tot păcatul înseamnă moarte, pe când toată virtutea înseamnă viață. Și ca să trăim cu Dumnezeu trebuie să trăim din bine și făcând binele. Și noi ne împărtășim cu Domnul cu toată bucuria și încrederea, pentru că El e Viața noastră, pentru ca noi, fiind vii duhovnicește, să le facem mereu pe cele bune și plăcute lui Dumnezeu, adică pe cele care ne țin în viața duhovnicească, în viața cu Dumnezeu.

Și Sfântul Tomas, alături de ceilalți, a fost încredințat de Domnul! El a trăit încredințarea învierii Sale în viața lui. De aceea, el a spus din toată inima: „Domnul meu și Dumnezeul meu [Ὁ Κύριός μου καὶ ὁ Θεός μου]!” [In. 20, 28, BYZ]. Pentru că Iisus Hristos e Domnul nostru, când Îi experiem în mod real persoana Sa în mod extatic și euharistic și comunional, și e Dumnezeul nostru, când înțelegem că El este fundamentul întregii existențe. Relația personală cu El ni-L arată ca Domn, ca Stăpân intim al nostru, pe când relațiile tuturor cu El ni-L arată ca Dumnezeul tuturor.

Pentru că El este cu mine și cu toți, e cu toți, dar e și cu mine în relație. Și El e sus, în Împărăția Sa, dar și jos, aici, împreună cu mine, e împreună cu întreaga Sa făptură, dar se îngrijește și de mine, nevrednicul. Și viața în Biserică e cea care ne revelează unitatea întregii creații în Dumnezeu. Pentru că El, prin slava Lui, ține toate și le conduce pe toate spre împlinirea lor. Iar noi nu trebuie să gândim niciodată lucrurile din afară, distant, ci dinăuntru, dinăuntrul iubirii noastre față de Dumnezeu și față de oameni și față de întreaga Sa creație. Căci dacă Îl iubești pe El, iubești și creația Lui. Și nu poți valoriza creația Lui în indiferență față de El. Dar dacă El, Dumnezeul slavei, e Dumnezeul inimii tale, atunci ai iubire față de toți și de toate. Pentru că le vezi pe toate prin ochii iubirii pe care o ai pentru El, pentru Dumnezeul și Domnul tuturor.

Domnul ne cere să fim credincioși! Să Îi fim credincioși Lui. Adică să nu ne îndoim de niciun cuvânt și de nicio faptă a Sa. Să nu ne îndoim de faptul că toate au un rost foarte profund în viața noastră și a întregii lumi. Și că noi trebuie să cerem mereu slava Lui ca să putem înțelege viața noastră și a lumii. Pentru că numai Dumnezeu ne poate învăța cele ale Sale și ale creației Sale.

Vă doresc mult spor în tot lucrul cel bun pe care îl faceți și multă bucurie! Amin!

---

[1] Începută la 12. 37, în Miercurea Luminată, pe 27 aprilie 2022. Soare, 25 de grade, vânt de 10 km/ h.

Hristos a înviat!

Iubiții mei[1],

oamenii L-au văzut pe Domnul pe Cruce, L-au văzut murind, L-au văzut dat jos de pe Cruce și îngropat în mormânt nou, adică au văzut ceea ce puteau vedea, dar n-au văzut ceea ce nu puteau vedea. Pentru că sufletul Său, coborând în Iad, era cu totul liber. Și aceasta, pentru că sufletul Său era unit pentru totdeauna cu trupul Său și cu dumnezeirea Sa. De aceea, prima cântare a acestei zile, ne spune că El era „Cel în[tre] cei morți liber [Ὁ ἐν νεκροῖς ἐλεύθερος]”[2]. Căci nu putea fi ținut de nimeni și de nimic, El, Stăpânul tuturor. Dar oamenii care L-au bătut în cuie pe Cruce și care L-au batjocorit, aceia credeau, dimpotrivă, că „Îl au” în mâna lor, că „L-au biruit” pe El. Și considerau că, prin moarte, „Îl elimină” cu totul din istorie.

Însă Domnul, murind pentru noi și pentru mântuirea noastră, nu iese din istorie în mod rușinos și nici nu rămâne un anonim, ci umple toată istoria de prezența Lui! Pentru că El Se coboară în Iad ca să îi ridice de acolo pe Sfinții Lui și să facă din ei, din oamenii cei muritori, locuitorii Împărăției Sale celei veșnice. Iar moartea Lui este începutul intrării în Paradis pentru noi toți. Căci nu putem intra în Paradis decât împreună cu El. Fiindcă atunci când Domnul i-a spus Tâlharului celui bun: „Astăzi vei fi împreună cu Mine în Paradis [σήμερον μετ᾽  Ἐμοῦ ἔσῃ ἐν τῷ Παραδείσῳ]” [Lc. 23, 43, BYZ], El ne-a învățat că nu putem trăi și nici muri creștinește fără El. Pentru că El, Domnul nostru, este Cel care ne izvorăște nouă viață din [ἐξ] lumina Lui[3].

– Și care e lumina Lui, care ne izvorăște nouă viață?

– Este slava Sa cea veșnică! Pentru că noi venim în Biserica slavei Sale, tocmai pentru a ne umple de viața Lui. La toate Dumnezeieștile Slujbe ale Bisericii, noi ne umplem de lumina Lui cea veșnică. Și lumina Lui cea veșnică ne umple pe noi de viața cea veșnică a lui Dumnezeu.

De aceea, a veni la Biserică înseamnă a respira viața cea veșnică a lui Dumnezeu. A veni la Biserică înseamnă a trăi cu Dumnezeu și a te bucura mereu împreună cu El. Și așa cum nu putem să știm teologia Bisericii fără să citim cărțile ei, tot la fel nu putem trăi cu adevărat fără să venim la Biserică. Pentru că aici, la Biserică, se respiră aerul cel mai curat și mai sfânt, se respiră aerul Împărăției lui Dumnezeu, care este slava Lui.

Domnul este numit într-o altă cântare a zilei „Izvorul vieții [Ἡ πηγὴ τῆς ζωῆς]”[4], pe când Născătoarea de Dumnezeu, Maica Sa, e numită „izvorul cel dumnezeiesc al Paradisului [Παραδείσου τὴν πηγὴν τὴν ἔνθεον]”[5]. Și aceasta, pentru că slava Lui ni se revarsă nouă prin persoana Maicii Sale. Și ni se revarsă prin ea, pentru că aceasta e cu totul curată și sfântă și mult iubitoare față de noi, pentru că dorește același lucru ca și Fiul ei: ca noi să ne mântuim.

Iar iubirea Maicii Domnului față de noi e plină de iubirea sa față de Dumnezeu. Pentru că din iubirea sa față de Dumnezeu izvorăște iubirea ei pentru noi. Și din aceasta învățăm că nu putem trăi creștinește, dacă nu iubim în mod curat pe Dumnezeu și pe oameni. Căci ura ne secătuiește de viață, ne urâțește interior, ne dezumanizează. Nu putem să îi urâm pe unii și să îi iubim pe alții. Ca să iubim pe cineva trebuie să îi iubim pe toți oamenii. Căci dacă nu îi putem iubi pe toți, nu putem să îl iubim cu adevărat nici pe acela unul sau doi sau trei din viața noastră. Pentru că inima noastră, atunci când iubește, iubește cu totul și când iubește nu poate să și urască în același timp.

De aceea, Domnul nu ne-a poruncit degeaba să îi iubim pe toți oamenii. Pentru că oamenii, când iubesc, îi iubesc pe toți și nu doar pe unii. Dumnezeu, Cel care știe cum i-a creat pe oameni, le vorbește despre iubire ca despre necesitatea vitală, fundamentală a vieții lor. Pentru că iubirea ne împlinește cu totul, iar iubirea nu îi separă pe oameni, ci îi îmbrățișează pe toți deodată.

Și trebuie să avem întotdeauna înaintea noastră acest amănunt al poruncii iubirii: „precum v-am iubit pe voi [καθὼς ἠγάπησα ὑμᾶς]” [In. 13, 34, BYZ]. Pentru că nu doar că trebuie să ne iubim unii pe alții, ci trebuie să ne iubim așa după cum ne iubește Dumnezeu pe noi. Adică trebuie să ne iubim dumnezeiește unii pe alții, căutându-ne unii altora mântuirea. Ajutându-ne unii pe alții să ne mântuim, bucurându-ne unii de alții și dorindu-ne unii altora Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, azi, când am sfințit apa, când am reactualizat izvorul cel minunat al Maicii Domnului, noi ne rugăm Născătoarei de Dumnezeu, celei care revarsă lumii mare milă [τὸ μέγα ἔλεος][6]. Pentru că apa ei cea minunată este mila sa față de noi. E rugăciunea sa continuă pentru noi și ajutorul său cel viu în viața noastră.

Dar cine n-a băut apă sfântă cu credință nu știe ce înseamnă curățirea dumnezeiască pe care ne-o aduce aceasta. Nu știe ce luminare a minții, ce bucurie a inimii și ce vioiciune în trup ne aduce Aghiasma. Și Aghiasmă [Αγίασμα] înseamnă apă sfântă, apă pe care Preoții o sfințesc spre binele și mântuirea noastră. Dar când spunem că Preoții o sfințesc, noi spunem că ei fac Slujba de sfințire a apei. Pentru că, în fapt, Dumnezeu e Cel care sfințește apa prin slava Lui în timpul slujirii preoțești. Și prin aceasta ne dovedește că El e Izvorul vieții pentru noi toți.

La începutul slujirii mele preoțești, deși eram, se înțelege, familiarizat în mod deplin cu tot ceea ce înseamnă slujirea Bisericii, am fost bulversat de avalanșa de har care coboară în Slujbele Bisericii. Pentru că de acum încolo eram cel care chemam slava lui Dumnezeu ca să se sfințească Darurile euharistice, apa, coliva, prinoasele, mâncarea, și slava lui Dumnezeu trecea prin mine. Multul harului, care mă curățește, mă luminează și mă sfințește, mă umple de toată bucuria și împlinirea. Și am înțeles tot mai mult pe fiecare zi cât de copleșitoare e revărsarea slavei lui Dumnezeu în Biserică și cum noi trăim în oceanul imens al iubirii lui Dumnezeu.

De aceea, când vorbim de sfințirea unui lucru în Biserică, noi vorbim de umplerea lui de slava lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e Cel care sfințește toate! Și noi purtăm în ființa noastră slava Lui, dar slava Lui o poartă și toate cele pe care le sfințim și le binecuvântăm. Pentru că Dumnezeu Se odihnește în cele ale Sale. Și când Dumnezeiasca Scriptură ne spune că Dumnezeu S-a odihnit [κατέπαυσεν][Fac. 2, 2, LXX], ea ne spune că El Se odihnește în mod activ în cei care Îl iubesc pe El. Pentru că iubirea e cea care ne odihnește și pe noi!

Nu ne simțim bine când suntem tratați cu indiferență și cu ură. Nu ne simțim bine când suntem tratați în mod formal și arogant. Dar când suntem primiți cu toată inima, când suntem îmbrățișați cu totul, cei care fac aceasta pentru noi, aceia sunt cei care ne odihnesc.

Iar azi, Preacurata Stăpână e cea care ne odihnește maternal. Pentru că simțim iubirea ei de Mamă în apa milei sale. Bem apă plină de dragoste! De dragostea ei pentru noi. Dar dragostea ei e una cu totul sfântă, e dumnezeiască, pentru că e plină de iubirea ei pentru Dumnezeu. Și de aceea, ea ne cheamă și pe noi la aceeași iubire: la iubirea curată, dumnezeiască, față de toți oamenii.

Multă pace, bucurie și împlinire tuturor! Dumnezeu să ne umple pe toți de slava Lui, prin gustarea din apa aceasta, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

---

[1] Începută la 11. 06, în Marțea Luminată, pe 26 aprilie 2022. Soare, 27 de grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p05.html. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem.