Predică la Duminica a IV-a din Postul Mare [2022]
Iubiții mei[1],
dacă o scară ne urcă într-un pom sau pe casă, pentru că noi îi urcăm treptele una după alta, scara virtuților dumnezeiești sau a îndumnezeirii noastre ne urcă în cerul lui Dumnezeu, în Împărăția Sa. Pentru că această scară sfântă și cu totul dumnezeiască este „scara întărită în pământ [κλίμαξ ἐστηριγμένη ἐν τῇ γῇ], al cărei cap ajungea întru cer [ἧς ἡ κεφαλὴ ἀφικνεῖτο εἰς τὸν οὐρανόν]” [Fac. 28, 12, LXX].
Și scara îndumnezeirii este slava lui Dumnezeu! A Cărui slavă, dacă e întărită în pământul ființei noastre, dacă se înrădăcinează în sufletul și în trupul nostru, ea ne urcă pe noi în cer, la Dumnezeu, pentru că slava Lui izvorăște veșnic din Dumnezeul nostru treimic. Și cine conlucrează în mod real cu slava Lui și se îndumnezeiește în mod zilnic nu ajunge în altă parte decât la El, pentru că e mereu cu El. Căci nu poți să urci treaptă cu treaptă pe calea Lui decât împreună cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.
Sfântul Patriarh Iacov [Ἰακώβ] a văzut scara sfințeniei în vedenie, dar i-a văzut și pe Îngerii lui Dumnezeu. „Și Îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau pe ea [καὶ οἱ Ἄγγελοι τοῦ Θεοῦ ἀνέβαινον καὶ κατέβαινον ἐπ᾽ αὐτῆς]” [Ibidem], pe scara sfințeniei. Pentru că toate Dumnezeieștile Puteri cerești cresc în înțelegere și în sfințenie în mod neîncetat prin slava Lui și prin revelările lui Dumnezeu față de ei, după cum, tot prin slava Lui, ele ne luminează și ne ajută și pe noi în viața noastră teologică. Lucru pe care îl detaliază într-un mod admirabil, pe baza experiențelor sale extatice, Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitis, Părintele nostru.
Căci noi urcăm pe scara sfințeniei, dar ajutați mereu de Dumnezeu, de Îngerii și de Sfinții Lui, după cum ne coborâm cu iubire la confrații noștri, ajutându-i cu luminările, descoperirile și minunile lui Dumnezeu din viața noastră. Pentru că trebuie să urci la Dumnezeu pentru ca să primești cele ale Sale, dar cobori cu dragoste față de membrii întregii Biserici și mărturisești pe cele dăruite ție de Dumnezeu. Iar toate cărțile Sfinților Părinți aceasta sunt: daruri dumnezeiești datorate condescendenței, a coborârii lor față de noi.
Căci unii nu au scris nimic sau nu s-a păstrat nimic de la ei, dar asta nu înseamnă că nu aveau ce dărui, pe când alții au scris din destul pentru noi. Și-au mărturisit inima și s-au ostenit îndelung pentru noi, pentru ca să ne învețe cum să ne sfințim viața noastră. Și cei care au scris, au avut conștiința că trebuie să ne ajute, că trebuie să ne ajute la modul capital în viața noastră. Și așa este! Ei ne ajută într-un mod copleșitor în tot ceea ce facem, pentru că experiența îndumnezeirii lor ne îndreaptă mereu viața noastră.
Spre exemplu, de la Sfântul Cuvios Ioannis Climax [Ἰωάννης Κλίμαξ]/ Scărarul sau Sholasticos [Σχολαστικός]/ Eruditul sau Sinaitis [Σιναΐτης]/ Sinaitul, pentru că s-a nevoit pe Muntele Sinai și a fost Starețul Muntelui Sinai, căruia i-a fost dedicată duminica de astăzi, ne-a rămas Scara Paradisului (PG 88, col. 631-1164), cea cu 30 de trepte, și Către Păstor (PG 88, col. 1165-1210), în 15 capitole și ambele conțin o experiență duhovnicească copleșitoare. Dar asta nu înseamnă că atât a putut să scrie Sfântul Ioannis!
A fost făcut Monah la 20 ani, 19 ani a trăit sub ascultarea Părintelui său duhovnicesc, iar până la vârsta de 60 de ani s-a nevoit de unul singur. După care, la vârsta de 60 de ani, a fost ales Starețul Muntelui Sinai[2]. Iar Scara a scris-o pe când era Stareț[3], adică după vârsta de 60 de ani.
În Filocalia 9, Sfântul Dumitru Stăniloae a tradus Către Păstor ca a 31-a treaptă a Scării[4], dar ea este o lucrare separată. Și Păstorul de aici e Părintele duhovnicesc, cel care are „tăria cea mintală de la Dumnezeu [ὁ ἰσχὺν νοερὰν ἐκ Θεοῦ]”[5]. Tăria dumnezeiască pe care o aduce slava lui Dumnezeu minții noastre pentru a vedea și a înțelege cele dumnezeiești, dar și pentru a ne stăpâni duhovnicește și de a-i conduce și pe alții în viața lor de credință. Căci acesta, Didascalul [Διδάσκαλος]/ Învățătorul cel adevărat în cele ale lui Dumnezeu este „tăblița de scris cea mentală a cunoașterii [ὁ νοερὰν δέλτον γνώσεως][scrisă cu] degetul lui Dumnezeu [Θεοῦ δακτύλῳ]”[6].
Și așa înțelegem de ce e Sfântul Ioannis Scărarul pomenit în mod special astăzi, după duminica închinată Dumnezeieștii Cruci. Pentru că asumarea Crucii sau nevoința cea duhovnicească nu se face la întâmplare, ci sub ascultarea cuiva care e luminat de Dumnezeu în mod continuu. Cel în care Dumnezeu scrie voia Lui în mod continuu, acela este Păstorul cel adevărat al Bisericii! Pentru că Părintele cel dumnezeiesc, cel luminat de Dumnezeu, este cel care te învață în mod real voia lui Dumnezeu. Pentru că te învață în mod punctual, acum și aici, ce să faci în viața ta. Cum să te rogi, cum să citești, cum să postești, ce să alegi, unde să te duci, cu cine să te întâlnești, ce îți e de folos. Căci atunci când el te asumă ca fiu al său duhovnicesc și când tu faci ascultare reală față de el, acesta e mintea luminată de Dumnezeu care te călăuzește în viață.
Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu nu a fost Preot, a fost Mirean, dar un colosal Părinte duhovnicesc prin sfințenia cea prea mare a vieții sale. În cei 10 ani ai mei de ucenicie față de el, cât l-am cunoscut pe pământ, eu am cunoscut ce înseamnă să fii ținut în brațe de omul lui Dumnezeu. Pentru că primeam cuvinte adevărate, cuvinte de la Dumnezeu prin el, ca unul ce îmi spunea voia lui Dumnezeu cu mine. După adormirea sa, această ucenicie sfântă a continuat și s-a adâncit și mai mult în frumusețea ei fără seamăn, pentru că acum îmi vorbește duhovnicește în inima mea, nu în fața mea. Așa după cum Dumnezeu îi vorbea lui, pentru ca el să ni le vestească nouă.
Nevoința ascetico-mistico-liturgică a Bisericii este viața noastră cea bisericească. Dar pentru ea avem nevoie de călăuzirea lui Dumnezeu prin ierarhia Bisericii și prin tot omul cel Sfânt al lui Dumnezeu din Biserică. Trebuie să înțelegem în profunzime Slujbele Bisericii și întreaga viață a Bisericii, precum și rolul fiecărei nevoințe duhovnicești în parte în viața noastră. Pentru că despre Slujbele Bisericii, despre dogmele Bisericii, despre canoanele Bisericii, despre nevoințele cele sfinte ale Bisericii există o întreagă literatură dumnezeiască ce trebuie cunoscută. Pentru a o înțelege tot mai bine ai nevoie de călăuzitori, de oameni competenți, adică de oameni Sfinți, care sunt în același timp și niște coloși în erudiția teologică și în experiența dumnezeiască.
Pentru că numai învățând de la ei ce e postul, cum se postește și ce consecințe reale are el în ființa ta, tu poți să crești duhovnicește. Altfel, postești, te rogi, priveghezi, dar nu ajungi nicăieri.
De ce? Pentru că nu le faci duhovnicește, pentru consecințele lor sfinte, care te fac să urci la Dumnezeu, ci le faci în trupescul lor, care obosesc doar trupul. Spre exemplu, postul cel dumnezeiesc e cel care îți subțiază tot mai mult mintea pentru ca să simți și să vezi slava lui Dumnezeu. Secătuirea de putere a postului e pentru ca trupul tău să fie tot mai pașnic, iar sufletul tău tot mai liniștit. Însă sfârșitul postului nu e nici cumințirea trupului și nici liniștirea sufletului, ci aprinderea în noi a dorului de Dumnezeu, a iubirii sfinte pentru El. Postul ne face ruguri vii, aprinse, pentru Dumnezeu. Acesta e scopul postului: aprinderea și susținerea în noi a iubirii pentru Dumnezeu. Iar iubirea pentru Dumnezeu e cea care ne îmbată dumnezeiește cu totul, atât sufletul, cât și trupul nostru, făcându-ne să ieșim din noi înșine spre Dumnezeu prin vederile cele sfinte și îndumnezeitoare ale slavei Sale.
Dacă rămânem tot trupești, după ce ne-am nevoit ani de zile, atunci e semn că nu am fost niciodată ucenici. N-am fost ucenicii unor bărbați dumnezeiești, care să ne învețe pe noi calea cea tainică, mistică, a vieții cu Dumnezeu, în care creștem la nesfârșit în sfințenie. Căci postul e mama a toată curăția, iar rugăciunea e zborul nostru la Dumnezeu. Dar aceste două fraze sunt pentru noi metafore, când ele sunt realități, dacă ele nu reprezintă realitatea vieții noastre.
Experiența duhovnicească e împărtășibilă, așa după cum e și experiența de viață. Dacă, la viața ta, ai trăit multe, ai multe de spus, și le poți spune mai extins sau pe scurt, după cum e cazul sau după cum vrei. Tot la fel, omul duhovnicesc, cel plin de înțelegeri, de vederi și de minuni dumnezeiești, îți poate spune pe scurt sau în minute multe despre tainele vieții sale cu Dumnezeu sau aluziv, ca și când ar fi vorba despre altul și nu despre el, dar în cunoștință de cauză. Pentru că, pentru el, nu sunt metafore, ci sunt viața lui.
Tocmai de aceea, cei care se apucă de cărțile grele ale Bisericii, fără să aibă experiență dumnezeiască și multă cunoaștere teologică și duhovnicească, spun tot felul de nerozii despre una sau alta, pentru că le lipsește experiența ca atare. Neagă, se îndoiesc, vorbesc cu ușurătate despre cele ale lui Dumnezeu, pentru că nu au bunul simț să spună că nu le înțeleg. Căci omul duhovnicesc, ce nu înțelege, nu neagă și nici nu satirizează, ci lasă la o parte, pentru ca să înțeleagă când va voi Dumnezeu. Pentru că despre unele lucruri s-ar putea să nu înțelegem nimic toată viața noastră. Dar asta nu înseamnă că alții nu le pot înțelege. Pentru că tocmai de aceea le-a lăsat Dumnezeu pe pământ: pentru că unii le vor înțelege.
Așadar, iubiții mei, dacă unele lucruri ne depășesc sau nu au niciun sens pentru noi, e pentru că noi suntem prea mici pentru ele. Și trebuie să ne smerim întotdeauna înaintea lui Dumnezeu și să considerăm că mereu sunt nespus de multe lucruri care ne depășesc înțelegerea și experiența noastră. Cel care se crede „foarte deștept”, acela nu se smerește înaintea Lui. Dar cel care se smerește mereu și care cere mereu luminarea și ajutorul și călăuzirea Sa, acela e învățat continuu de Dumnezeu cele ale Sale.
Să ne lăsăm povățuiți de Dumnezeu tot timpul! Ca să călătorim în pace în toate zilele vieții noastre. Să ne lăsăm inima să fie zdrobită de iubirea Lui față de noi, de mila Lui cea care ne copleșește cu totul! Pentru că numai astfel putem să îl înțelegem pe aproapele nostru. Căci omul din fața noastră este om numai când ne vedem în el și, totodată, când Îl vedem pe Dumnezeu în el. Căci Domnul ne cere să iubim toți oamenii, adică să Îl vedem în toți oamenii. Și dacă Îl vedem pe El în toți, ne vedem și pe noi în toți, pentru că îi vedem pe toți ca frați ai noștri. Amin!
[1] Începută la 8. 38, în zi de joi, pe 31 martie 2022. Cer înnorat, 14 grade, vânt de 3 km/ h.
[2] Cf. https://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-30-cv_ioan_scararul.html.
[3] Filocalia românească, vol. 9, cu trad. din gr., introd. și note de Preotul Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2013, p. 10.