Tăierea împrejur ca făgăduință veșnică
Când Domnul îi revelează Sfântului Avraam tăierea împrejur, El i-o revelează ca făgăduință veșnică. Căci îi spune: „va fi făgăduința Mea în trupul vostru întru făgăduință veșnică [καὶ ἔσται ἡ διαθήκη Μου ἐπὶ τῆς σαρκὸς ὑμῶν εἰς διαθήκην αἰώνιον]” [Fac. 17, 13, LXX]. Iar lucrul cel mai important e că făgăduința Lui e în trupul celor care se taie împrejur.
Însă noi, creștinii, nu ne tăiem împrejur! Atunci, cum e făgăduința Lui veșnică, dacă noi nu ne tăiem împrejur?
Sfântul Apostol Pavlos, vorbind despre cei credincioși, îi prezintă ca împliniți [πεπληρωμένοι] [Col. 2, 10, BYZ] întru Hristos Domnul. Iar noi, ne spune el, am fost tăiați împrejur întru Hristos „[cu] tăiere împrejur nefăcută de mână [περιτομῇ ἀχειροποιήτῳ], în[tru] dezbrăcarea trupului de păcatele cărnii [ἐν τῇ ἀπεκδύσει τοῦ σώματος τῶν ἁμαρτιῶν τῆς σαρκός]” [Col. 2, 11, BYZ]. Adică de patimile noastre. Și dacă nu am fost tăiați împrejur de mâna omului, atunci am fost tăiați împrejur duhovnicește. Iar această tăiere împrejur duhovnicească a noastră a făcut-o Dumnezeu Însuși.
Când a făcut-o? La Botezul nostru sacramental! Căci fiind „împreună îngropați cu El în Botez [συνταφέντες Αὐτῷ ἐν τῷ Βαπτίσματι], în[tru] Care ați și înviat prin credința lucrării lui Dumnezeu [ἐν ᾯ καὶ συνηγέρθητε διὰ τῆς πίστεως τῆς ἐνεργείας τοῦ Θεοῦ], Cel care L-a înviat pe El din morți. Și pe voi, morți fiind în fărădelegi și [în] netăierea împrejur a trupului vostru, pe voi v-a făcut vii împreună cu El [συνεζῳοποίησεν ὑμᾶς σὺν Αὐτῷ] [și] ne-a iertat nouă toate fărădelegile” [Col. 2, 12-13, BYZ].
Și tăierea noastră cea duhovnicească, Dumnezeiescul Botez, nu mai e tăiere trupească împrejur, ci moarte și înviere tainică împreună cu Hristos Dumnezeu, prin care El ne face vii duhovnicește și ne iartă nouă toate păcatele. De aceea, făgăduința veșnică a lui Dumnezeu este și rămâne în trupul nostru, pentru că suntem „făptura cea nouă [καινὴ κτίσις]” [II Cor. 5, 17, BYZ] prin Botez, adică oameni duhovnicești, pentru că slava lui Dumnezeu este în noi. Și slava Lui e numită de Sfântul Pavlos „arvuna Duhului [τὸν ἀρραβῶνα τοῦ Πνεύματος]” [II Cor. 1, 22, BYZ], pe Care El ne-a dat-o „în inimile noastre” [ἐν ταῖς καρδίαις ἡμῶν][Ibidem]. Căci dacă vom păstra în noi arvuna Lui, vom primi mai apoi și Împărăția Sa.