Predică la Duminica a V-a din Postul Mare [2022]
Iubiții mei[1],
dacă puterea maximă a iubirii este smerenia[2] și doar Dumnezeu ne iubește în mod desăvârșit, înseamnă că atunci când ne pocăim și coborâm în vederea de sine, noi experimentăm pe viu coborârea în smerenia lui Dumnezeu, adică în iubirea Sa față de noi. Pentru că vedem cât de mult ne-a iubit și ne iubește Dumnezeu, dacă El ne-a lăsat să păcătuim destul de mult, iar acum ne lasă să ne pocăim și să ne vindecăm de patimile noastre cele multe și grele. Căci pocăința nu e urmarea unei vieți bune, ci a unei vieți rele, păcătoase. Și când ne pocăim, noi recunoaștem răutățile și căderile noastre cele cumplite, recunoaștem că ele sunt urâciunea noastră interioară, dar totodată recunoaștem că vindecarea noastră de ele este de la Dumnezeu. Pentru că noi nu ne putem izbăvi de moartea noastră interioară, dacă El nu ne învie pe noi din morți.
Căci Domnul, atunci când a spus: „Amin, amin zic vouă că vine ceasul și acum este [ἔρχεται ὥρα καὶ νῦν ἐστιν], când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei care au auzit [καὶ οἱ ἀκούσαντες], vor trăi [ζήσονται]” [In. 5, 25, BYZ], nu s-a referit la morții din groapă, ci la noi, la morții ambulanți, la cei care mergem peste tot cu moartea în noi, cu moartea păcatelor noastre, părând că suntem vii cu adevărat. Și pentru ca să ne trezim din moarte, pentru ca să înviem, noi trebuie să auzim glasul Lui, cel care ne cheamă la El. Și auzirea glasului Său e dumnezeiasca noastră convertire, adică revenirea noastră la viață, la adevărata viață. Și această revenire la viață e întotdeauna foarte personală, pentru că Dumnezeu ne cheamă la Sine într-un anume fel.
Pe Savlos [Σαῦλος] [F. Ap. 9, 1, BYZ], pe viitorul Sfânt Apostol Pavlos, Dumnezeu l-a întors din drumul său păcătos printr-o vedere dumnezeiască. El i S-a arătat pe Sine întru slava Sa și i-a spus: „Eu sunt Iisus [Ἐγώ εἰμι Ἰησοῦς], pe Care tu Îl prigonești [Ὃν σὺ διώκεις]” [F. Ap. 9, 5, BYZ]. Și atunci, el și-a dat seama că nu era credincios, pentru că el Îl prigonea pe Însuși Dumnezeu, pe Dumnezeul lui.
Pe Simeon, pe viitorul Sfânt Siluan Atonitul, Născătoarea de Dumnezeu l-a chemat din viața sa păcătoasă printr-un vis, în care i-a spus: „Nu-mi place ce faci!”[3]. Nu-mi place viața pe care o duci! Iar „Simeon a înțeles că era glasul Maicii Domnului, iar întâmplarea aceasta minunată, care s-a petrecut cu puțin timp înainte de a pleca la armată, i-a schimbat profund viața. El a căpătat simțirea ascuțită a stării sale de păcătoșenie și în același timp a înțeles ce milă au Domnul și Maica Sa [față] de [cei] păcătoși. Căindu-se și rugându-se fierbinte, [el] s-a hotărât să se facă Monah”[4]. Și hotărârea sa a fost una foarte bună, pentru că s-a sfințit și s-a împlinit în viața monahală.
Sfântul Ierarh Augustinus de Hippo a auzit un copil care tot îi spunea: „Tolle [Ridică-te] [și] lege [citește]!”[5]. Și s-a ridicat și a deschis Dumnezeiasca Scriptură la Rom. 13, 13-14[6] și această citire l-a convertit la dreapta credință. Pentru că a simțit că Dumnezeu îi vorbește lui, în mod personal, prin acest text al Sfântului Apostol Pavlos.
O vedenie pe Sfântul Pavlos, un vis minunat pe Sfântul Siluan, o citire din Dumnezeiasca Scriptură pe Sfântul Augustinus, iar pe Sfânta Maria Egiptia [Μαρία ἡ Αἰγυπτία][7] a convertit-o puterea lui Dumnezeu, care n-a lăsat-o să intre în Biserica Învierii Domnului din Ierusalim[8]. Și când a înțeles că pentru păcatele ei este oprită să intre în Biserică, atunci, ne spune ea, „am început să plâng, să mă tângui și să-mi bat pieptul, scoțând suspine din adâncul inimii mele”[9].
Iar convertirea noastră e învierea noastră din morți! E auzirea glasului lui Dumnezeu, Care ne vorbește nouă în mod personal și ne ridică la relația veșnică cu El. Căci de atunci viața noastră se împarte în două: între necredința noastră și viața noastră de credință. Și când ne referim la ce-a fost, ne referim la neștiința noastră cea mare, la orbecăirea noastră pe căile păcatului, pe când, odată cu venirea noastră în fire și cu începutul pocăinței noastre, noi ne trăim învierea noastră din morți. Și această înviere dumnezeiască, noi o retrăim pe fiecare zi, pentru că ne bucurăm împreună cu Dumnezeu, cu Cel care ne-a înviat pe noi din morți și ne-a dat să trăim. Și viața noastră pe care o trăim acum e cea reală, e viața reală a omului, pentru că e o viață duhovnicească, e o viață plină de slava lui Dumnezeu, e viața Bisericii.
Și cineva spunea, în mod păcătos, că Hristos Dumnezeu a venit în lume și ne-a dat Împărăția Lui, dar noi ne-am pricopsit cu Biserica Sa. Cu alte cuvinte, el socotea că Biserica nu are de-a face cu Împărăția lui Dumnezeu sau că Biserica e altceva decât Împărăția Lui. Însă noi, în Biserica lui Dumnezeu, trăim în Împărăția Lui, pentru că Biserica e plină de slava lui Dumnezeu! Adevărata și singura noastră bogăție pe pământ este Biserica lui Dumnezeu. Biserica Lui e ca singura bibliotecă ce ar exista pe pământ, e ca singurul izvor de apă ce ar exista pe pământ, e ca aerul pe care îl respirăm. Fără ea, fără Biserica lui Dumnezeu, nu avem nimic sfânt, curat și mântuitor pe pământ. Pentru că numai aici, în Biserica Sa, noi trăim reala viață a oamenilor înviați din morți de Dumnezeu, adică viața sfântă și curată cu Dumnezeu.
E nevoie să te duci la hipermarket ca să îți cumperi mâncare, dar viața cu Dumnezeu nu o cumperi de pe raft, ci o trăiești cu Dumnezeu în Biserica Sa. Avem nevoie de toate cele ale vieții noaste: de sănătate, de educație, de locuri de muncă, de civilizație, de călătorii, de familiile noastre, de state care să protejeze în mod real viața noastră. Dar, fără Biserică, fără Biserica lui Dumnezeu, nu poți să trăiești cu adevărat uman, pentru că numai aici ne putem sfinți viața noastră. Căci viața noastră e sfințenia și sfințeniei i se substituie toate celelalte de care avem nevoie.
Însă Sfânta Maria Egiptia, pomenită în duminica de azi în mod special, și-a trăit viața ei de credință nu la Slujbele Bisericii și în oraș și în casă, ci în pustiu! Dar pustiul ei nu a fost separat nicio clipă de Biserica lui Dumnezeu, nu a fost în afara Bisericii Sale, pentru că Biserica Lui se întinde până acolo unde e cel care trăiește întru slava Lui. Și prin experiența ei de viață, noi învățăm perspectiva reală a Bisericii. Că ea nu ține până unde credem noi că ține, până la niște margini teritoriale fixe, ci ea ține până unde e cel care trăiește continuu cu Dumnezeu. Și acolo unde e credinciosul lui Dumnezeu și unde el trăiește cu Dumnezeu, acolo e și Biserica Lui.
Pentru că viața noastră este ascunsă în Dumnezeu! Așa cum ne-a încredințat Sfântul Pavlos: „Căci, ați murit și viața voastră a fost ascunsă, împreună cu Hristos, în Dumnezeu” [Col. 3, 3, BYZ]! Am murit pentru păcat împreună cu Hristos Domnul, am murit prin Botez și prin lupta noastră ascetică cu păcatele, pentru ca să trăim dumnezeiește acum, iar viața noastră e ascunsă în Dumnezeu, pentru că numai El ne-o știe, pentru că e viața noastră trăită împreună cu El. Iar „când Hristos are să fie arătat [φανερωθῇ], [El], viața noastră, atunci și voi împreună cu El veți fi arătați în[tru] slavă [φανερωθήσεσθε ἐν δόξῃ]” [Col. 3, 4, BYZ].
Și când are să fie arătat Hristos tuturor? Când El Însuși Se va arăta pe Sine întregii umanități și întregii creații, întru slava Sa, la a doua Sa venire întru slavă! Și, întru slava Lui cea veșnică, și noi vom fi arătați tuturor ca intimi ai Săi, ca cei în care este viața Lui. Iar viața Lui începem să o trăim aici, în Biserica slavei Sale, unde noi ne facem fiii lui Dumnezeu.
Sfânta Maria Egiptia a trăit slava Lui în Biserică, atunci când a fost lăsată, prin pocăință, să intre și să se închine, apoi să se spovedească și să se împărtășească cu Domnul[10], dar a trăit slava Lui și în pustiu, acolo unde era numai cu Dumnezeu[11]. Și cu toate că noi îi spunem Cuvioasa, pentru că plină de cuvioșie a fost viața sa cu Dumnezeu, ea nu a fost Monahie, nu a trăit nicio clipă într-o Mănăstire, dar Însuși Dumnezeu a hrănit-o, a învățat-o și a păzit-o întru toate[12].
Sfântul Ioannis Scărarul a fost plin de viață monahală și după ce s-a nevoit monahal toată viața, ne-a scris Scara lui după vârsta de 60 de ani, pe când Sfânta Maria Egipteanca ne-a povestit viața ei, prin Sfântul Cuvios Zosimas [Ζωσιμᾶς][13], după ce s-a nevoit timp de 47 de ani în pustiu[14]. Căci trebuie să te curățești, să te luminezi și să te sfințești în mod real în viața cu Dumnezeu, pentru ca să vorbești despre roadele reale ale vieții duhovnicești.
Și Sfânta Cuvioasă Maria Egiptia ne-a fost pusă astăzi înainte, pentru ca să ni se arate că se poate să ne învingem cu totul obișnuințele păcătoase. Pentru că creierul nostru are puterea continuă de a învăța și de a se schimba, atâta timp cât „se nasc între 500 și 1.000 de neuroni în fiecare zi, pe toată durata vieții”[15] noastre. Iar dacă trăim duhovnicește, cu atât mai mult ne schimbăm uluitor de mult și de profund, pentru că Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne schimbe în fiecare clipă. Așa după cum toți Sfinții Lui au fost schimbați dumnezeiește de către El pe fiecare zi.
De aceea, iubiții mei, mergerea noastră spre praznicul Învierii Domnului e o mergere duhovnicească împreună cu El, cu Dumnezeul nostru treimic. Căci împreună cu El trăim, citim, postim, slujim, vedem și înțelegem toate ale vieții noastre. Pentru că noi nu putem face abstracție de Dumnezeu, atâta timp cât suntem cu El tot timpul. Însă El nu merge numai cu noi, ci cu întreaga Sa făptură! Pentru că El ține toate, le întărește pe toate întru existență, dă viață tuturor, înfrunzește și înflorește toate, e întru toate prin slava Lui, dar și mai presus de toate, ca Cel ce le depășește pe toate. Și noi ne umplem de slava Lui în Biserica Sa, pentru că ne umplem de viața Lui cea veșnică. Și viața Lui e viața noastră bisericească, e viața care țâșnește din El veșnic și ne sfințește continuu pe noi.
Fapt pentru care, noi nu putem trăi fără Biserica lui Dumnezeu! Pentru că Biserica Lui e fluviul slavei lui Dumnezeu care coboară la noi. Și fără apa slavei Sale, noi nu putem trăi pe pământ, dar, cu ea în noi, ne sfințim în fiecare clipă.
Dumnezeu să ne întărească și pe mai departe în viața noastră cu El, întru bucuria noastră cea tainică! Căci trebuie să ne bucurăm și să ne veselim întru Domnul, în Cel care e nădejdea noastră cea veșnică. Amin!
[1] Începută la 17. 29, în zi de marți, pe 5 aprilie 2022. Soare, 19 grade, vânt de 14 km/ h.
[2] [Pr. Prof. Dr.] George Remete, Iisus Hristos, Iubirea trădată, vol. III. Singurul Prieten, Ed. Paideia, 2020, p. 163.
[3] [Dr.] Jean-Claude Larchet, Dumnezeu este iubire. Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, ed. a 2-a, trad. din lb. fr. de Marinela Bojin, Ed. Sofia, București, 2015, p. 12.
[4] Ibidem.
[5] Sfântul Augustin, Confesiuni, ediție bilingvă, cu traducere din limba latină, introducere, note și comentarii, tabel cronologic și indice de Eugen Munteanu, Ed. Humanitas, București, 2018, p. 382.
[6] Ibidem.
[7] Cea pomenită pe 1 aprilie, cf.https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2509/sxsaintinfo.aspx.
[8] Triodul, ed. BOR 2000, p. 748.
[9] Ibidem.
[10] Idem, p. 748-749.
[11] Idem, p. 749-752.
[12] Idem, p. 750.
[13] Cel pomenit pe 4 aprilie, cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2545/sxsaintinfo.aspx.
[14] Cf. https://basilica.ro/viata-sfintei-maria-egipteanca-i/.
[15] Cf. Diac. Lect. Dr. [Adrian] Sorin Mihalache, Plasticitatea cerebrală și înnoirea cugetului, în Lumina de duminică, 20 noiembrie 2016, p. 6. Downloadat din contul personal al autorului: https://postdoc-uaic.academia.edu/AdrianSorinMihalache.