Predică la Izvorul cel purtător de viață [2022]
Hristos a înviat!
Iubiții mei[1],
oamenii L-au văzut pe Domnul pe Cruce, L-au văzut murind, L-au văzut dat jos de pe Cruce și îngropat în mormânt nou, adică au văzut ceea ce puteau vedea, dar n-au văzut ceea ce nu puteau vedea. Pentru că sufletul Său, coborând în Iad, era cu totul liber. Și aceasta, pentru că sufletul Său era unit pentru totdeauna cu trupul Său și cu dumnezeirea Sa. De aceea, prima cântare a acestei zile, ne spune că El era „Cel în[tre] cei morți liber [Ὁ ἐν νεκροῖς ἐλεύθερος]”[2]. Căci nu putea fi ținut de nimeni și de nimic, El, Stăpânul tuturor. Dar oamenii care L-au bătut în cuie pe Cruce și care L-au batjocorit, aceia credeau, dimpotrivă, că „Îl au” în mâna lor, că „L-au biruit” pe El. Și considerau că, prin moarte, „Îl elimină” cu totul din istorie.
Însă Domnul, murind pentru noi și pentru mântuirea noastră, nu iese din istorie în mod rușinos și nici nu rămâne un anonim, ci umple toată istoria de prezența Lui! Pentru că El Se coboară în Iad ca să îi ridice de acolo pe Sfinții Lui și să facă din ei, din oamenii cei muritori, locuitorii Împărăției Sale celei veșnice. Iar moartea Lui este începutul intrării în Paradis pentru noi toți. Căci nu putem intra în Paradis decât împreună cu El. Fiindcă atunci când Domnul i-a spus Tâlharului celui bun: „Astăzi vei fi împreună cu Mine în Paradis [σήμερον μετ᾽ Ἐμοῦ ἔσῃ ἐν τῷ Παραδείσῳ]” [Lc. 23, 43, BYZ], El ne-a învățat că nu putem trăi și nici muri creștinește fără El. Pentru că El, Domnul nostru, este Cel care ne izvorăște nouă viață din [ἐξ] lumina Lui[3].
– Și care e lumina Lui, care ne izvorăște nouă viață?
– Este slava Sa cea veșnică! Pentru că noi venim în Biserica slavei Sale, tocmai pentru a ne umple de viața Lui. La toate Dumnezeieștile Slujbe ale Bisericii, noi ne umplem de lumina Lui cea veșnică. Și lumina Lui cea veșnică ne umple pe noi de viața cea veșnică a lui Dumnezeu.
De aceea, a veni la Biserică înseamnă a respira viața cea veșnică a lui Dumnezeu. A veni la Biserică înseamnă a trăi cu Dumnezeu și a te bucura mereu împreună cu El. Și așa cum nu putem să știm teologia Bisericii fără să citim cărțile ei, tot la fel nu putem trăi cu adevărat fără să venim la Biserică. Pentru că aici, la Biserică, se respiră aerul cel mai curat și mai sfânt, se respiră aerul Împărăției lui Dumnezeu, care este slava Lui.
Domnul este numit într-o altă cântare a zilei „Izvorul vieții [Ἡ πηγὴ τῆς ζωῆς]”[4], pe când Născătoarea de Dumnezeu, Maica Sa, e numită „izvorul cel dumnezeiesc al Paradisului [Παραδείσου τὴν πηγὴν τὴν ἔνθεον]”[5]. Și aceasta, pentru că slava Lui ni se revarsă nouă prin persoana Maicii Sale. Și ni se revarsă prin ea, pentru că aceasta e cu totul curată și sfântă și mult iubitoare față de noi, pentru că dorește același lucru ca și Fiul ei: ca noi să ne mântuim.
Iar iubirea Maicii Domnului față de noi e plină de iubirea sa față de Dumnezeu. Pentru că din iubirea sa față de Dumnezeu izvorăște iubirea ei pentru noi. Și din aceasta învățăm că nu putem trăi creștinește, dacă nu iubim în mod curat pe Dumnezeu și pe oameni. Căci ura ne secătuiește de viață, ne urâțește interior, ne dezumanizează. Nu putem să îi urâm pe unii și să îi iubim pe alții. Ca să iubim pe cineva trebuie să îi iubim pe toți oamenii. Căci dacă nu îi putem iubi pe toți, nu putem să îl iubim cu adevărat nici pe acela unul sau doi sau trei din viața noastră. Pentru că inima noastră, atunci când iubește, iubește cu totul și când iubește nu poate să și urască în același timp.
De aceea, Domnul nu ne-a poruncit degeaba să îi iubim pe toți oamenii. Pentru că oamenii, când iubesc, îi iubesc pe toți și nu doar pe unii. Dumnezeu, Cel care știe cum i-a creat pe oameni, le vorbește despre iubire ca despre necesitatea vitală, fundamentală a vieții lor. Pentru că iubirea ne împlinește cu totul, iar iubirea nu îi separă pe oameni, ci îi îmbrățișează pe toți deodată.
Și trebuie să avem întotdeauna înaintea noastră acest amănunt al poruncii iubirii: „precum v-am iubit pe voi [καθὼς ἠγάπησα ὑμᾶς]” [In. 13, 34, BYZ]. Pentru că nu doar că trebuie să ne iubim unii pe alții, ci trebuie să ne iubim așa după cum ne iubește Dumnezeu pe noi. Adică trebuie să ne iubim dumnezeiește unii pe alții, căutându-ne unii altora mântuirea. Ajutându-ne unii pe alții să ne mântuim, bucurându-ne unii de alții și dorindu-ne unii altora Împărăția lui Dumnezeu.
De aceea, azi, când am sfințit apa, când am reactualizat izvorul cel minunat al Maicii Domnului, noi ne rugăm Născătoarei de Dumnezeu, celei care revarsă lumii mare milă [τὸ μέγα ἔλεος][6]. Pentru că apa ei cea minunată este mila sa față de noi. E rugăciunea sa continuă pentru noi și ajutorul său cel viu în viața noastră.
Dar cine n-a băut apă sfântă cu credință nu știe ce înseamnă curățirea dumnezeiască pe care ne-o aduce aceasta. Nu știe ce luminare a minții, ce bucurie a inimii și ce vioiciune în trup ne aduce Aghiasma. Și Aghiasmă [Αγίασμα] înseamnă apă sfântă, apă pe care Preoții o sfințesc spre binele și mântuirea noastră. Dar când spunem că Preoții o sfințesc, noi spunem că ei fac Slujba de sfințire a apei. Pentru că, în fapt, Dumnezeu e Cel care sfințește apa prin slava Lui în timpul slujirii preoțești. Și prin aceasta ne dovedește că El e Izvorul vieții pentru noi toți.
La începutul slujirii mele preoțești, deși eram, se înțelege, familiarizat în mod deplin cu tot ceea ce înseamnă slujirea Bisericii, am fost bulversat de avalanșa de har care coboară în Slujbele Bisericii. Pentru că de acum încolo eram cel care chemam slava lui Dumnezeu ca să se sfințească Darurile euharistice, apa, coliva, prinoasele, mâncarea, și slava lui Dumnezeu trecea prin mine. Multul harului, care mă curățește, mă luminează și mă sfințește, mă umple de toată bucuria și împlinirea. Și am înțeles tot mai mult pe fiecare zi cât de copleșitoare e revărsarea slavei lui Dumnezeu în Biserică și cum noi trăim în oceanul imens al iubirii lui Dumnezeu.
De aceea, când vorbim de sfințirea unui lucru în Biserică, noi vorbim de umplerea lui de slava lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e Cel care sfințește toate! Și noi purtăm în ființa noastră slava Lui, dar slava Lui o poartă și toate cele pe care le sfințim și le binecuvântăm. Pentru că Dumnezeu Se odihnește în cele ale Sale. Și când Dumnezeiasca Scriptură ne spune că Dumnezeu S-a odihnit [κατέπαυσεν][Fac. 2, 2, LXX], ea ne spune că El Se odihnește în mod activ în cei care Îl iubesc pe El. Pentru că iubirea e cea care ne odihnește și pe noi!
Nu ne simțim bine când suntem tratați cu indiferență și cu ură. Nu ne simțim bine când suntem tratați în mod formal și arogant. Dar când suntem primiți cu toată inima, când suntem îmbrățișați cu totul, cei care fac aceasta pentru noi, aceia sunt cei care ne odihnesc.
Iar azi, Preacurata Stăpână e cea care ne odihnește maternal. Pentru că simțim iubirea ei de Mamă în apa milei sale. Bem apă plină de dragoste! De dragostea ei pentru noi. Dar dragostea ei e una cu totul sfântă, e dumnezeiască, pentru că e plină de iubirea ei pentru Dumnezeu. Și de aceea, ea ne cheamă și pe noi la aceeași iubire: la iubirea curată, dumnezeiască, față de toți oamenii.
Multă pace, bucurie și împlinire tuturor! Dumnezeu să ne umple pe toți de slava Lui, prin gustarea din apa aceasta, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
[1] Începută la 11. 06, în Marțea Luminată, pe 26 aprilie 2022. Soare, 27 de grade, vânt de 5 km/ h.
[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p05.html. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem.