Lună: aprilie 2022

Pastorala pascală a Patriarhului României [2022]

Leave a comment

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului Cin monahal, Preacucernicului Cler și Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

Hristos a înviat!

„Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi […];
precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”
(1 Corinteni 15, 20 şi 22) 

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,

întrucât Hristos Cel înviat din morţi este numit în Sfânta Scriptură „începătură (a Învierii) celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20) şi „Întâiul născut din morţi” (Coloseni 1, 18), sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos nu este numai pomenire şi mărturisire a adevărului Învierii Sale, ci şi vedere duhovnicească sau icoană profetică a învierii de obşte a tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate popoarele.

Credinţa puternică în Învierea lui Hristos este în Ortodoxie şi credinţa puternică în învierea tuturor oamenilor. De aceea, Crezul Ortodox pe care îl mărturisim în Biserică se încheie cu aceste cuvinte: „Aștept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este bine-vestită în noaptea de Paşti nu înăuntrul Bisericii, ci în afara Bisericii, tocmai pentru că ea priveşte nu doar pe creştini, ci pe toţi oamenii.

Învierea lui Hristos nu este revenire la viaţa pământească amestecată cu suferinţă şi stricăciune, ci începutul unei alte vieți: viaţa cerească veşnică pentru suflet şi pentru trup. În acest înțeles, Sfântul Apostol Pavel spune: „precum toţi (oamenii) mor în Adam, aşa vor învia toţi în Hristos” (1 Corinteni 15, 22), iar „vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea” (1 Corinteni 15, 26).

Legătura dintre adevărul Învierii lui Hristos şi adevărul învierii de obşte sau universale este atât de puternică, încât cine respinge adevărul Învierii lui Hristos respinge şi adevărul învierii universale, iar cine crede şi mărturiseşte adevărul Învierii lui Hristos crede şi mărturiseşte şi adevărul învierii morţilor.

În acest înțeles, Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor: „Iar dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este învierea morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. […] Atunci cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (1 Corinteni 15, 12-14 şi 18-19).

Înţelegem, aşadar, că taina Învierii lui Hristos şi a învierii tuturor oamenilor este inima sau centrul Evangheliei propovăduită de Sfinţii Apostoli şi temelia credinţei ortodoxe mărturisită de Biserică.

De aceea, sărbătoarea Sfintelor Paşti este numită în Ortodoxie „Sărbătoarea  sărbătorilor”, iar  icoana Învierii lui Hristos se află imprimată pe prima copertă a Sfintei Evanghelii şi se oferă credincioşilor spre a fi cinstită prin închinare şi sărutare.

De asemenea, fiecare săptămână din calendarul ortodox începe cu „ziua întâi a săptămânii” sau ziua Învierii Domnului, care este Duminica (Dies Domenica) (cf. Matei 28, 1; Marcu 16, 2; Luca 24, 1; Ioan 20, 1; Faptele Apostolilor 20, 7; 1 Corinteni 16, 2 și Apocalipsa 1, 10), orientând astfel timpul Bisericii şi al istoriei către învierea de obşte sau universală şi către viaţa veşnică.

Aşadar, lumina Învierii lui Hristos dă sens vieţii creştine zilnice, pentru că Hristos Cel înviat este tainic prezent în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor: „Iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Totodată, lumina Învierii lui Hristos dă sens istoriei universale a omenirii, pentru că o îndreaptă spre învierea universală. În plus, lumina Învierii lui Hristos dă sens întregii creații, adică întregului univers sau cosmos, pentru că ea îndreaptă întreg universul spre „un cer nou şi un pământ nou” în care „moarte nu va mai fi” (Apocalipsa 21, 1-4).

În acest sens, Biserica Ortodoxă cântă în noaptea Sfintelor Paşti: „acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele de sub pământ”. Adică, acum toate s-au umplut de sens, pentru că toată existența creată va fi eliberată de robia şi absurditatea morţii (cf. 1 Corinteni 15, 51-58).

Lumina veşnică a Învierii lui Hristos este acum tainic prezentă în Biserică, fiind adunată în sufletele credincioşilor prin credinţă şi rugăciune ca legătură vie cu Hristos Cel răstignit şi înviat, prin binevestirea şi ascultarea Evangheliei lui Hristos, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele, prin vieţuire curată şi sfântă.

Lumina Învierii lui Hristos este simbolizată de veşmintele preoțești luminoase, de icoanele şi obiectele liturgice aurite care împodobesc Biserica în noaptea de Paşti.

Însă frumuseţea văzută a sărbătorii Învierii lui Hristos ne îndreaptă mintea şi inima spre lumina cerească necreată şi nevăzută, spre slava netrecătoare a Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care au văzut-o Ucenicii lui Hristos pe muntele Tabor (cf. Matei 17,1-9; Marcu 9, 2-8; Luca 9, 28-36) şi în care vor locui Drepţii şi Sfinţii după învierea de obşte sau universală (cf. Apocalipsa 21, 23-26).

Întrucât Capul Bisericii este Hristos Cel răstignit şi înviat din morţi (cf. Coloseni 1, 18), misiunea Bisericii se desfăşoară în lume, pentru a sfinți timpul mântuirii, adică timpul dintre Învierea lui Hristos şi învierea tuturor oamenilor sau învierea universală.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Sfânta Scriptură ne învaţă că învierea tuturor oamenilor se va realiza la sfârşitul lumii acesteia văzute, când Domnul Iisus Hristos va veni cu slavă şi putere multă, ca să judece viii şi morţii: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (Hristos) şi vor ieși cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea judecății” (cf. Ioan 5, 28-29; cf. Matei 16, 27; 25, 31-46; Romani 14, 10; 2 Corinteni 5, 10; 1 Tesaloniceni  4, 16; 2 Tesaloniceni 1, 7-10).

Legătura dintre venirea în slavă a lui Hristos, învierea morţilor şi judecata universală a tuturor popoarelor şi persoanelor este mărturisită în Crezul Bisericii Ortodoxe în care se spune despre Hristos Cel înviat din morţi şi înălțat întru slavă la ceruri că El „va veni cu slavă să judece viii şi morţii, iar împărăția Lui nu va avea sfârșit”.

Prin urmare, lumina harului Preasfintei Treimi care leagă Sfintele Taine ale Bisericii cu taina învierii morţilor, a judecății de apoi a faptelor oamenilor săvârşite pe pământ şi bucuria vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, este lumina care orientează viaţa şi misiunea Bisericii în lume.

De aceea, când ne pregătim pentru sărbătoarea Învierii Domnului, în timpul Postului Sfintelor Paşti, ne pocăim de faptele noastre rele prin Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii păcatelor, judecându-ne pe noi înșine prin căință şi cerând iertare pentru păcatele pe care le-am făcut cu gândul, cu vorba şi cu fapta.

Apoi, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Totodată, ne străduim să ne înnoim şi să ne sfințim viaţa, să iubim mai mult pe Dumnezeu prin rugăciune şi pe semenii noştri prin fapte bune, prin iertare şi milostenie.

Prin toate aceste nevoințe ale Postului se realizează tainic învierea duhovnicească a sufletului din moartea pricinuită de păcat, adică ne transformă iubirea egoistă şi posesivă în iubire smerită şi milostivă sau darnică.

Din acest motiv, în noaptea Sfintelor Paşti, Biserica ne îndeamnă „să iertăm toate pentru Înviere şi să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi”.

În această privință, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că faptele bune, izvorâte din iubire smerită şi milostivă sunt pregătire pentru înviere şi pentru ziua judecății universale: „știind fiecare, fie rob, fie de sine stăpân, că faptele bune pe care le va face, pe acelea le va lua ca plată de la Domnul” (Efeseni 6, 8; cf. 2 Corinteni 5, 10; Romani 2, 6-16).

Din iubire milostivă faţă de cei îndureraţi de moartea celor dragi, Domnul Iisus Hristos a înviat pe fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), pe fiica lui Iair (cf. Matei 9, 18-26; Marcu 5, 21-43; Luca 8, 40-56) şi pe prietenul Său, Lazăr, fratele surorilor Marta şi Maria din Betania (cf. Ioan 11, 1-46).

Aceste trei persoane tinere au revenit la viaţa pământească obişnuită, însă la bătrâneţe au murit ca toţi oamenii. Totuşi, cu prilejul învierii lui Lazăr, Iisus descoperă surorii acestuia, Marta, adevărul că sufletul omului care crede în Hristos rămâne veşnic viu, chiar dacă trupul acestuia moare. În acest sens, Iisus spune: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

De aceea, scrierile sfinte ale Noului Testament sunt pline de îndemnuri la vieţuire în lumina Învierii lui Hristos şi la pregătire pentru învierea de obşte: „Au nu știți că toţi câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat […]! Aşa şi voi, socotiți-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 3 şi 11).

„Nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minţii […]. Dragostea să vă fie nefăţarnică. Urâți răul, alipiți-vă de bine […]. Bucurați-vă în nădejde; fiți răbdători în suferinţă, stăruiți în rugăciune […]. Nu răsplătiți nimănui răul cu rău. Purtați grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor” (Romani 12, 2-17). 

Dreptmăritori creștini,

Sărbătoarea Sfintelor Paşti ca sărbătoare a Învierii lui Hristos şi ca pregustare a bucuriei veşnice din Împărăţia Preasfintei Treimi ne îndeamnă la pocăinţă şi iertare, la fapte bune şi viaţă sfântă.

Să cerem Domnului Hristos Cel înviat din morţi să ne dăruiască iubire sfântă din iubirea Sa smerită şi milostivă, har şi ajutor, pentru a trăi şi a lucra potrivit Evangheliei Sale, în iubire faţă de Dumnezeu şi de semeni.

Astăzi, când în jurul nostru vedem semne ale morţii fizice şi spirituale: lăcomie şi violenţă, suferinţă şi nesiguranță, sărăcie şi indiferență, să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne întărească în lucrarea noastră de ajutorare a bolnavilor, bătrânilor, orfanilor, săracilor şi a celor îndoliaţi şi întristaţi.

Să arătăm în jurul nostru lumină din lumina Învierii lui Hristos; să privim faţa fiecărui om în lumina Învierii lui Hristos, ca pe o sfântă lumânare de Paşti aprinsă în lume de iubirea lui Hristos pentru oameni; să vedem pe fiecare om ca pe un împreună-călător cu noi spre Împărăţia cerurilor, spre Învierea de obşte la venirea în slavă a Domnului Hristos (cf. Matei, 25, 31-46).

Reamintim tuturor că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022 drept Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului.

De ce? Pentru că rugăciunea este temelia vieții și creșterii spirituale a omului, este mântuitoare și sfințitoare, deoarece ne umple de prezența lui Dumnezeu Cel atotmilostiv. Rugăciunea ne dă putere să înfruntăm greutățile vieţii şi să pregustăm încă din lumea aceasta pacea şi bucuria Învierii şi a vieţii veşnice.

Nimic nu poate înlocui rugăciunea şi nicio activitate nu este mai de preţ decât rugăciunea, fiindcă aceasta ne dă inspiraţie şi putere pentru cuvântul frumos şi folositor şi pentru fapta bună a iubirii milostive.

În contextul actual, marcat de violenţă şi multă suferință în Ucraina, este necesară în continuare înmulțirea rugăciunii pentru încetarea războiului şi pentru întărirea spirituală a celor ce suferă din cauza acestuia. Să ajutăm în continuare pe refugiații ucraineni, să devenim pentru ei „mâinile iubirii milostive a lui Hristos”, Cel Care îi ocrotește şi le dăruieşte putere, răbdare şi nădejde pentru revenirea în patria lor.

În contextul împlinirii a 1.000 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Simeon Noul Teolog (†1022) și a 300 de ani de la nașterea Sfântului Paisie de la Neamț (†1722), Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat, de asemenea, anul 2022 drept Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.

Pornind de la îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17), sub călăuzirea Sfântului Duh, Sfinţii Părinţi isihaști ne-au învăţat rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, numită „rugăciunea minții” și „rugăciunea inimii”. Această rugăciune a devenit calea cea mai bună pentru luminarea sufletului şi sfinţirea vieţii creştinului.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să aducă tuturor românilor din ţară şi din afara României, multă sănătate şi pace, bucurie şi speranţă!

Cu iubire părintească, vă adresăm tuturor salutul pascal: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul împreună rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Predică la Învierea Domnului [2022]

Leave a comment

Hristos a înviat!

Iubiții mei[1],

dacă păcatul neascultării Sfinților Protopărinți Adam și Eva a născut în viața oamenilor moartea și moartea a stăpânit lumea timp de peste 5.000 de ani, înviind Domnul a treia zi, El a biruit moartea în mod desăvârșit în umanitatea Sa. Pentru că a biruit-o Cel care nu a avut și nu are păcat. A biruit-o Cel cu totul curat și sfânt în umanitatea Sa și Care S-a făcut „începătura [învierii] celor adormiți [ἀπαρχὴ τῶν κεκοιμημένων]” [I Cor. 15, 20, BYZ]. Pentru că El a înviat primul, pentru ca să ne învie și pe noi până la ultimul.

Căci odată cu învierea Lui din morți, moartea noastră a început să moară! Pentru că nu ne mai stăpânește moartea, atâta timp cât El, Viața noastră, este în noi și cu noi pururea. Iar ea, moartea cea urâtă și respingătoare, cea care este consecința păcatelor noastre celor rele, va fi desființată cu totul la a doua Sa venire întru slavă, pentru că toți cei adormiți vor învia și om mort nu va mai fi. Și vom fi înviați cu toții de către Domnul în acea zi copleșitoare, plină de slava Lui, pentru ca să vedem cu toții ce consecințe veșnice copleșitoare are învierea Lui din morți.

Pentru că învierea Lui ne vorbește despre biruința Lui desăvârșită față de tot păcatul. Și El a biruit tot păcatul în viața Sa pământească și în mod copleșitor pe Cruce, când a murit pentru păcatele noastre. Și pentru că a murit pentru păcatele noastre, dar neavând păcat, moartea nu a avut niciun loc în El. Și de aceea, sufletul Său a coborât în Iad ca un învingător și nu ca un învins, a coborât plin de slava Lui în Iad și a zdrobit Iadul și i-a înviat pe Sfinții Lui din Iad. Pentru că ei trebuia să fie acolo unde este El: în Împărăția Sa.

– Dar ce înseamnă că a biruit tot păcatul în umanitatea Sa?

– Înseamnă că a umplut-o cu totul de lumina Lui! Că Și-a transfigurat în mod desăvârșit umanitatea Sa. Pentru că atunci când Îl asculți cu totul pe Dumnezeu, atunci te umpli cu totul de lumina Lui cea veșnică, cea care te sfințește pe tine în mod zilnic. De aceea, când Domnul ne spune: „Umblați până ce aveți lumina [Περιπατεῖτε ἕως τὸ φῶς ἔχετε], pentru ca să nu vă prindă pe voi întunericul [ἵνα μὴ σκοτία ὑμᾶς καταλάβῃ]!” [In. 12, 35, BYZ], El ne cere să ne trăim toată viața noastră întru lumina Lui, întru lumina slavei Sale. El ne cere să umblăm și să făptuim cele bune ale mântuirii noastre ca oameni plini de slava Lui, pentru că întunericul e tot păcatul. Și dacă lăsăm păcatul să ne acopere, atunci moartea începe să ne stăpânească. Dar dacă ne stăpânește Domnul slavei, Cel care ne umple pe noi de slava Lui, atunci umblăm întru lumina Lui și suntem „fiii Luminii [υἱοὶ Φωτὸς]” [In. 13, 26, BYZ], suntem fiii Săi cei duhovnicești.

Dumnezeiescul Pavlos ne încredințează că mai înainte eram întuneric [σκότος], când nu ascultam de Domnul, dar acum suntem „lumină în Domnul [φῶς ἐν Κυρίῳ]” [Efes. 5, 8, BYZ]. Suntem lumină pe cât ne umplem de poruncile Sale, cele care ne umplu de lumina Lui. Suntem lumină, pe cât ascultăm de El întru toate. Căci a umbla ca niște copii ai Luminii [Efes. 5, 8, BYZ] înseamnă a avea în noi „rodul Duhului în toată bunătatea și dreptatea și adevărul [ὁ καρπὸς τοῦ Πνεύματος ἐν πάσῃ ἀγαθωσύνῃ καὶ δικαιοσύνῃ καὶ ἀληθείᾳ]”[Efes. 5, 9, BYZ] Său. Iar rodul Duhului sau rodul Luminii sau rodul lui Dumnezeu din noi este orice harismă dumnezeiască pe care Dumnezeu a înrădăcinat-o în noi. Pentru că harismele lui Dumnezeu din noi sunt umplerea noastră de slava Lui pe măsura iubirii noastre pentru El. Căci toate cele pe care noi le lucrăm cu râvnă vie pentru El, Dumnezeu le sporește uluitor de mult. Iar harisma e virtutea noastră cea curată, pe care El o sporește și o umple din destul prin slava Lui.

Tocmai de aceea, harisma e rodul Duhului Sfânt în noi, e rodul lui Dumnezeu în noi, pentru că El sporește și desăvârșește binele nostru. Rodul lui Dumnezeu e cel pe care îl producem în noi trăind în lumina Lui, în ascultarea desăvârșită față de El. Pentru că orice rod duhovnicesc îl avem în conlucrarea noastră continuă cu El, fiindcă El ne umple de tot darul cel bun pe noi, robii Săi. Însă, cei care trăiesc în întuneric, care au întunericul păcatului în ei înșiși, au fapte fără de roade [Efes. 5, 11, BYZ], au fapte care nu îi mântuie. Pentru că nu se umplu de lumina Lui cea veșnică, atâta timp cât păcatul produce numai întuneric…

Însă, Domnul a înviat ca un biruitor, plin fiind de slava Lui! El, Cel mort și înviat, li S-a arătat Ucenicilor Săi plin fiind de slava Lui. Și când li S-a arătat lor, El i-a umplut de pacea Lui [In. 20, 19, 21, BYZ]. Și i-a umplut de pace dumnezeiască, de slava Lui cea veșnică, pentru ca să îi trimită pe ei în lume [In. 20, 21, BYZ] ca martori ai învierii Sale. Și i-a trimis, precum și El a fost trimis de Tatăl [Ibidem]. Dar El a ascultat întru totul de Tatăl Său, pentru că a ascultat de sfatul Dumnezeului treimic. Și ascultarea Sa față de Tatăl și de Duhul a fost aceea ca El să Se întrupeze, pentru ca să îl mântuie și să îl sfințească pe tot omul care va crede în Dumnezeul treimic.

De aceea, Dumnezeieștii Apostoli sunt trimiși în lume pentru ca să continue lucrarea lui Hristos în lume, adică sfatul veșnic al Dumnezeului treimic de a mântui lumea. Și lor, cât și nouă, urmașilor lor întru Preoție, ne-a dat harul Duhului Sfânt, pentru ca să iertăm păcatele oamenilor [In. 20, 22-23, BYZ]. Fiindcă oamenii au nevoie să fie mereu cu Dumnezeu. Dar ca să fii mereu cu El trebuie să fii iertat de păcatele tale în Taina Mărturisirii.

Și dacă înțelegem acest lucru fundamental, acela că Domnul ne-a dăruit nouă puterea de a ierta păcatele oamenilor chiar în ziua învierii Sale din morți, înțelegem că lumina Lui nu stă în noi fără iertarea Sa. Avem nevoie continuu de iertarea Lui pentru ca lumina Lui să rămână în noi. Avem nevoie continuu de iertarea Lui și de primirea Lui sacramentală în noi, pentru ca El să fie mereu cu noi. Și dacă El e cu noi, atunci noi suntem plini de lumina Lui, pentru că El vine în noi plin fiind de slava Lui cea veșnică.

Și acesta e motivul pentru care se slujește aproape tot anul Dumnezeiasca Liturghie în Biserica slavei Sale: pentru ca să Îl primim pe El în noi dimpreună cu toată slava Lui. Noi retrăim zilnic, slujind Dumnezeiasca Liturghie, întreaga Sa viață și slujire pentru noi, dar fiind împreună cu Domnul nostru și cu Tatăl Său și cu Duhul Său Cel Sfânt. Și Îi slujim Lui și ne împărtășim cu El, cu Viața noastră cea veșnică, pentru a fi pentru veșnicie cu Dumnezeul nostru treimic. Căci unde e Fiul, acolo e și Tatăl și Duhul Cel Sfânt, pentru că persoanele dumnezeiești sunt nedespărțite una de alta.

Și Dumnezeu ne unește pe unii cu alții în Biserica Sa întru iubire sfântă, pentru că El ne umple pe toți cu slava Lui. Și pentru că toți ne împărtășim dintru același Dumnezeiesc Potir și trăim aceeași viață sfântă împreună cu Dumnezeu, ne dorim această comuniune în mod veșnic întru Împărăția Sa. Pentru că nu numai aici, ci pentru veșnicie, noi ne dorim să fim împreună cu Dumnezeu și cu toți Îngerii și Sfinții Lui. Fiindcă ne dorim să permanentizăm pentru veșnicie împlinirea sfântă pe care o trăim.

Hristos Cel înviat ne îndeamnă la bucurie sfântă! La o bucurie care nu se risipește în lume, ci e verticală. Căci, dacă El le-a zis Sfintelor Femei Mironosițe: „Bucurați-vă [Χαίρετε]!” [Mt. 28, 9, BYZ], într-o altă vedenie dumnezeiască, El îi spune Sfintei Maria Magdalini: „Mă sui [Ἀναβαίνω] către Tatăl Meu și Tatăl vostru, și Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” [In. 20, 17, BYZ]. Pentru că bucuria pascală nu e bucurie față de traiul bun pământesc, ci e bucurie față de viața veșnică cu Dumnezeu. E o bucurie verticală, îndumnezeitoare. Căci viața veșnică cu Dumnezeu începem să o trăim prin a trăi bisericește împreună cu Dumnezeu. Dacă trăim de pe acum bisericește, dacă trăim duhovnicește, noi trăim dumnezeiește. Pentru că a trăi împreună cu Dumnezeu înseamnă a ne umple continuu de lumina Lui cea veșnică, de lumina care ne urcă la El. Fiindcă El pentru aceea a coborât la noi: pentru ca să ne urce pe noi la El, la comuniunea veșnică cu Dumnezeul nostru treimic.

– De ce coboară Dumnezeu an de an lumina aceasta sfântă în Sfântul Lui Mormânt de la Ierusalim?

– Pentru ca prin lumina aceasta de la El să înțelegem că avem nevoie continuu de slava Lui cea veșnică, cea necreată. Pentru că lumina aceasta, pe care o coboară la noi, e de la El, din cer, dar e materială, pentru că poate să aprindă toate lumânările și candelele. Lumina coborâtă de El în Sfântul Său Mormânt e o lumină pentru cei care au nevoie să o vadă și să se convertească, să se schimbe interior. E o lumină a credinței. Dar ea nu este slava Lui cea veșnică! Pentru că slava Lui cea veșnică e cea care coboară în noi la Sfântul nostru Botez sacramental. Lumina Lui cea necreată e cea pe care o primim tainic la Botez, în adâncul ființei noastre, și în toată viața noastră bisericească.

Slava Lui nu se vede cu ochii trupești, ci cu ochii inimii noastre curățiți de păcat! Dar lumina aceasta cerească, care nu arde mai întâi, dar aprinde lumânările, e pentru ca noi să înțelegem cine este Dumnezeul nostru și care e Biserica Lui. Ea e o minune pentru cei credincioși, dar mai ales pentru cei necredincioși. Căci cei credincioși se bucură negrăit și se întăresc în credința lor, în Dumnezeul mântuirii tuturor, dar pentru cei necredincioși e o minune care îi încredințează de faptul că El, Dumnezeul tuturor, le arată Biserica Lui. Cei necredincioși au nevoie să știe, să vadă, să se bucure de Biserica Lui. Și Dumnezeu le arată în mod minunat această minune la praznicul Învierii Sale din morți. Ca ei să se bucure de această încredințare dumnezeiască.

Și când Însuși Dumnezeu ne indică an de an Biserica Lui, prin această lumină pe care o coboară în Mormântul Domnului din Ierusalim, și când El ne arată în chip și fel prezența Lui în Biserica Sa și în lume, a mai fi necredincios e un nonsens. Însă, pentru că fiecare om e liber să își aleagă calea sa în viață, nonsensul necredinței este o realitate constrângătoare. Și aceasta, pentru că credința nu e o adeziune de fațadă, nu e o venire pentru o zi sau două la Biserică, ci înseamnă totala noastră întoarcere spre Dumnezeu și rămânerea cu El pentru tot restul vieții noastre.

Căci atunci când El îți deschide ochii sufletului tău și tu înțelegi că Dumnezeu e viu și că El e izvorul vieții noastre, atunci El și Biserica Lui îți devin cu totul relevante, pentru că Îl vezi pe El în Biserica Lui și în întreaga Sa creație. Până atunci treceai pe lângă Biserica Lui și nu îi dădeai importanță…Era doar o clădire, despre care nu știai mai nimic. Dar când începi să vezi cu ochii credinței, când începi să vezi duhovnicește, te cutremuri și te umpli de o profundă vedere tainică. Căci îți dai seama că Biserica e centrul lumii și nu o clădire marginală, vetustă, de care nu mai avem nevoie, ci, dimpotrivă, aici, în Biserică, în centrul lumii, în centrul întregii creații, se trăiește reala viață a omului. Pentru că unde este Dumnezeu, acolo este și Biserica Lui, iar unde e Biserica Lui, acolo e reala viață a omului, e viața Împărăției Sale celei veșnice.

Și pentru că credința e o minune de care trebuie să ne facem cu toții vrednici, înțeleg foarte profund de ce oamenii nu aleg să trăiască, ci să moară în fiecare zi…Căci te bucuri de păcate, de cele care te omoară cu zile, tocmai pentru că nu le vezi esența lor, ci doar aparența cu care ele te înșală. Dar când excesele păcatelor se răsfrâng asupra vieții tale și începi să trăiești consecințele păcatelor tale, adică durerile și bolile cele grele, atunci începem să vedem răul abisal al păcatelor noastre. Dar aici, acum, nu îl vom vedea cu totul! Îl vom vedea însă după moarte, în Iad, dacă plecăm de aici negri și nu albi la suflet, dacă plecăm în păcatele noastre. Dacă plecăm ca niște păcătoși triști și neîmpliniți și nu ca fiii lui Dumnezeu, plini de slava Lui și de pace și de sfințenie.

Căci de aceea a coborât Domnul în Iad, mai înainte de a învia din morți: pentru ca nimeni să nu mai ajungă vreodată în Iad! A coborât în Iad, pentru ca să Îl ridice pe om din Iadul cel mai de jos. Și El coboară mereu în Iadul nostru, acolo unde noi suntem și trăim departe de El, pentru ca să ne dea mână de ajutor. Pentru ca să ne scoată cu mâna Lui din Iadul nostru.

Iar în Icoana Învierii Sale, care este Icoana coborârii Sale în Iad, Îl vedem pe El scoțându-i din Iad, cu ambele Sale mâini, pe Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva. Le-a scos sufletele lor din Iad și le-a mutat în Împărăția Sa. Pentru ca la învierea de obște să ne scoată tuturor trupurile din pământ și să ne refacă cu totul, ca oameni deplini. Pentru că bucuria reală e bucuria care îți cuprinde întreaga ta ființă. Și dacă aici și acum ne bucurăm cu sufletul și cu trupul nostru de Domnul, nespus de mult ne vom bucura în veșnicie, când vom sta în fața Lui ca ființe cu totul înduhovnicite de către El.

Căci Iadul nu e pentru noi, ci Împărăția Lui e împlinirea noastră! Iadul e un nonsens, cum nonsens e și păcatul, pentru că nu ne împlinește. Împărăția Lui e însă pentru tot omul zidit de către El și ea este împlinirea tuturor oamenilor. Și dacă ne dorim binele, atunci ne dorim să fim împreună cu Domnul nostru și cu toți Sfinții și Îngerii Lui în Împărăția Sa cea veșnică. Iar pentru aceasta, toată viața noastră e o străduință continuă pentru a-I sluji Lui. Căci slujirea Lui ne împlinește cu adevărat și ne umple de bucurie dumnezeiască.

Vă mulțumesc mult pentru că v-ați îngrijit de sufletele și de trupurile dumneavoastră în această Dumnezeiască Săptămână! Cei pe care i-am spovedit și împărtășit m-au umplut de bucurie și de pace, pentru că am văzut, mai mult ca oricând, că ați avut bucuria de a vă împăca în mod deplin cu Domnul slavei. V-ați spus inima Domnului și El v-a alinat-o! Ați venit la El cu încredere și El v-a umplut de bucurie și de pace! Vă mulțumesc pentru toate vorbirile tainice dintre noi și pentru toate darurile și prietenia dumneavoastră!

De aceea, să ne bucurăm dumnezeiește de Paștiul nostru, de Hristos Domnul, de Cel care ne-a trecut pe noi de la moarte la viață și de la Iad la Împărăția Lui cea veșnică! Să ne bucurăm împreună cu El și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, să ne bucurăm împreună cu Dumnezeul nostru treimic, pentru ca să avem viață întru noi! Căci viața Lui coboară mereu în noi, dacă ne găsește pe noi împreună, în pace, în iubire și în rugăciune sfântă. Amin!

[1] Începută la 12. 01, în zi de sâmbătă, pe 16 aprilie 2022. Soare, 18 grade, vânt de 16 km/ h.

Facerea, cap. 24, 22-52, cf. LXX

Leave a comment

22. Și a fost, când au încetat toate cămilele bând [să bea], [că] omul a luat cercei de aur [ἐνώτια χρυσᾶ], fiecare [cu] greutatea de o drahmă, și două brățări [ψέλια] pentru mâinile ei, [cu] greutatea lor de 10 [bani] de aur,

23. și a întrebat-o pe ea și i-a zis: „Fiica cui ești? Vestește-mi mie, dacă lângă tatăl tău ne este nouă loc [ca] să poposim?”.

24. Și i-a zis lui: „Eu sunt fiica lui Batuil, al Melhei, pe care [ea] i l-a născut lui Nahor”.

25. Și i-a zis lui: „Și paie și mâncăruri multe [sunt] lângă noi și loc [ca] să poposiți”.

26. Și omul a binevoit [și] s-a închinat Domnului

27. și a zis: „Binecuvântat [este] Domnul, Dumnezeul domnului meu, Avraam, Care nu a lăsat dreptatea Sa și adevărul [Său] de la domnul meu! [Căci] Domnul pe mine m-a călăuzit cu bine spre casa fratelui domnului meu”.

28. Și a alergat tânăra [și] i-a vestit întru casă maicii sale după [cum a auzit] cuvintele acestea.

29. Iar [cu] Rebecca era fratele [ei], al cărui nume [era] Laban [Λαβαν]. Și a alergat Laban către om[ul acela], afară, la izvor.

30. Și a fost, când a văzut cerceii și brățările la mâinile surorii sale și când a auzit cuvintele Rebeccăi, surorii sale, zicând: „Așa mi-a grăit mie omul [acela]”, și a venit către om[ul acela], care a stat [stătuse] el cu cămilele [sale] la izvor,

31. și i-a zis lui: „Vino [și] intră! Binecuvântat [este] Domnul! Pentru ce ai stat [stai] afară? Iar eu am pregătit casa și locul cămilelor”.

32. Și a intrat omul întru casă și a deșeuat cămilele și le-a dat paie și nutrețuri cămilelor și [și-a luat] apă să-și spele picioarele sale și picioarele oamenilor celor [care erau] împreună cu el.

33. Și le-a pus lor înainte pâini să mănânce, dar [el] a zis: „Nu am să mănânc, până ce eu [nu am] să-mi grăiesc cuvintele mele”. Și i-au zis: „Grăiește!”.

34. Și [el] a zis: „Eu sunt slujitorul lui Avraam,

35. iar Domnul l-a binecuvântat pe domnul meu foarte și [el] a fost înălțat[1]. Și i-a dat lui oi și viței, argint și aur, slujitori și slujitoare, cămile și măgari.

36. Și a născut Sarra, femeia domnului meu, un fiu domnului meu, după [ce a fost] să îmbătrânească el, și i-a dat lui [toate] câte era[u] ale sale.

37. Iar domnul meu m-a jurat pe mine, zicându-mi: «Nu vei lua femeie fiului meu din fiicele hananeilor, în[tre] care eu pribegesc în pământul lor,

38. ci mai degrabă întru casa tatălui meu vei merge și întru seminția mea și vei lua femeie fiului meu de acolo».

39. Și i-am zis domnului meu: «[Și dacă] femeia poate nu va merge împreună cu mine?».

40. Și [el] mi-a zis mie: «Domnul, Căruia i-am bineplăcut înaintea Sa, Acela va trimite pe Îngerul Său împreună cu tine și va bine-călăuzi calea ta și vei lua femeia fiului meu din seminția mea și din casa tatălui meu.

41. Atunci curat vei fi de blestemul meu [τότε ἀθῷος ἔσῃ ἀπὸ τῆς ἀρᾶς μου], când [vei face aceasta]. Căci dacă ai să mergi întru seminția mea și nu or să ți-o dea ție, și [atunci] vei fi curat de jurământul meu».

42. Și am venit astăzi la izvor [și] am zis: «Doamne, Dumnezeul domnului meu Avraam, dacă Tu bine-călăuzești calea mea, pe care eu acum voi merge pe ea,

43. iată, eu am stat la izvorul apei și fiicele oamenilor cetății vor ieși să care apă! Și va fi fecioara, căreia eu am să-i zic: <Adapă-mă puțin [din] apa din vasul tău!>,

44. iar [ea] are să-mi zică mie: <Și tu bea și cămilelor tale le voi scoate apă!>, [că] aceasta [va fi] femeia pe care a pregătit-o Domnul slujitorului Său, lui Isaac, și în[tru] aceasta voi cunoaște că ai făcut milă domnului meu, lui Avraam».

45. Și a fost, mai înainte să termin eu grăind [să grăiesc] în[tru] minte[a mea], [că] numaidecât Rebecca ie- șea, având vasul pe umeri, și a coborât la izvor și și-a cărat apă. Iar [eu] i-am zis ei: «Adapă-mă pe mine!».

46. Și s-a grăbit [și] și-a dat jos vasul său de la ea și a zis: «Bea tu, iar pe cămilele tale le voi adăpa!». Și am băut, iar cămilele mele au fost adăpate.

47. Și am întrebat-o pe ea și i-am zis: «A cui fiică ești?». Iar ea mi-a zis: «Fiica lui Batuil sunt, al fiului lui Nahor, pe care i l-a născut lui Melha». Și și-a pus ei cerceii și brățările pe mâinile sale.

48. Și am binevoit [și] m-am închinat Domnului și L-am binecuvântat pe Domnul, pe Dumnezeul domnului meu Avraam, Care mie [pe mine] m-a bine-călăuzit în[tru] calea adevărului, [ca] să iau fiica fratelui domnului meu fiului său.

49. Așadar, dacă voi faceți milă și dreptate cu dom- nul meu, vestiți-mi mie! Iar dacă nu, vestiți-mi mie, pentru ca să mă întorc spre dreapta sau spre stânga!”.

50. Și i-a[u] fost răspunzându-i Laban și Batuil [și] i-au zis: „De la Domnul a ieșit porunca aceasta! Așadar, nu vom putea să grăim împotriva ta de rău [sau] de bine.

51. Iată, Rebecca [este] înaintea ta! [Dacă] ai luat-o, grăbește-te și să fie femeia fiului domnului tău, precum a grăit Domnul [καθὰ ἐλάλησεν Κύριος]”.

52. Și a fost, când [a fost] să audă slujitorul lui Avraam cuvintele acestea, [că] s-a închinat până la pământ Domnului [προσεκύνησεν ἐπὶ τὴν γῆν Κυρίῳ].

[1] De Dumnezeu.

Facerea, cap. 24, 1-21, cf. LXX

Leave a comment

1. Și Avraam era bătrân, înaintat [în] zile [προβεβηκὼς ἡμερῶν], iar Domnul l-a binecuvântat pe Avraam întru toate.

2. Și i-a zis Avraam slujitorului său, celui mai bătrân al casei sale, celui stăpân [peste] toate cele ale sale: „Pune mâna ta sub coapsa mea!

3. Și te voi jura pe tine [cu] Domnul, [cu] Dumnezeul cerului și Dumnezeul pământului, pentru ca să nu iei femeie fiului meu, lui Isaac, dintre fiicele hananeilor, împreună cu care eu locuiesc în[tre] ei,

4. ci întru pământul meu, [în] care m-am născut, vei merge, și întru seminția mea, și vei lua femeie fiului meu, lui Isaac, de acolo”.

5. Și a zis către el slujitorul [său]: „Dacă femeia poate nu voiește să meargă împreună cu mine, înapoi, întru pământul acesta, îl voi întoarce pe fiul tău întru pământul de unde ai ieșit de acolo?”.

6. Și a zis Avraam către el: „Ia aminte [întru] tine, [ca] să nu-l întorci pe fiul meu acolo!

7. Domnul, Dumnezeul cerului și Dumnezeul pământului, Care m-a luat pe mine din casa tatălui meu și din pământul [în] care am fost născut, Care mi-a grăit mie și mi-a jurat mie, zicându-mi: «Ție îți voi da pământul acesta și seminței tale!», Acela îl va trimite pe Îngerul Său înaintea ta [Αὐτὸς ἀποστελεῖ τὸν Ἄγγελον Αὐτοῦ ἔμπροσθέν σου] și vei lua femeie fiului meu, lui Isaac, de acolo.

8. Iar dacă nu are să voiască femeia să meargă împreună cu tine în pământul acesta, curat vei fi de jurământul acesta [καθαρὸς ἔσῃ ἀπὸ τοῦ ὅρκου τούτου], numai pe fiul meu să nu-l întorci acolo”.

9. Și a pus slujitorul mâna sa sub coapsa lui Avraam, a domnului său, și i s-a jurat lui pentru cuvântul acesta.

10. Și a luat slujitorul 10 cămile [din] cămilele domnului său și din toate cele bune ale domnului său împreună cu sine și s-a ridicat [și] a fost mergând spre Mesopotamia [Μεσοποταμία[1]], spre cetatea lui Nahor [Ναχώρ].

11. Și au adormit cămilele în afara cetății, lângă fântâna de apă, spre seară, când ies cele care cară apă [ἡνίκα ἐκπορεύονται αἱ ὑδρευόμεναι].

12. Și a zis [slujitorul]: „Doamne, Dumnezeul domnului meu Avraam, fă-mi cale bună înaintea mea astăzi [εὐόδωσον ἐναντίον ἐμοῦ σήμερον] și fă milă cu domnul meu [καὶ ποίησον ἔλεος μετὰ τοῦ κυρίου μου], Avraam!

13. Iată, eu am stat la izvorul apei, iar fiicele celor care locuiesc [în] cetate merg [ca] să scoată apă!

14. Și va fi fecioara, căreia eu am să-i zic: «Apleacă vasul tău ca să beau!» și [ea] are să-mi zică mie: «Bea! Iar pe cămilele tale le voi adăpa, până ce or să înceteze bând [să bea].». Pe aceasta ai pregătit-o slujitorului Tău, lui Isaac, și în[tru] aceasta voi cunoaște că ai făcut milă [ἐποίησας ἔλεος][cu] domnul meu, [cu] Avraam”.

15. Și a fost mai înainte să sfârșească el grăind [a grăi] în[tru] minte[a sa][καὶ ἐγένετο πρὸ τοῦ συντελέσαι αὐτὸν λαλοῦντα ἐν τῇ διανοίᾳ] și, iată, Rebecca [Ῥεβέκκα] ieșea!…Cea care i-a fost născută lui Batuil, fiul Melhei, de către femeia lui Nahor și fratele lui Avraam, având vasul pe umerii săi.

16. Iar fecioara era frumoasă foarte [la] față [ἡ δὲ παρθένος ἦν καλὴ τῇ ὄψει σφόδρα]. [Căci] fecioară era, [fiindcă] bărbat nu a cunoscut-o [nu o cunoscuse] pe ea [ἀνὴρ οὐκ ἔγνω αὐτήν]. Și a coborât la izvor [și] și-a umplut vasul și s-a suit.

17. Și a alergat slujitorul întru întâmpinarea ei și i-a zis: „Adapă-mă pe mine puțin [cu] apă din vasul tău [πότισόν με μικρὸν ὕδωρ ἐκ τῆς ὑδρίας σου]!”.

18. Iar ea i-a zis: „Bea, doamne!”. Și s-a grăbit și a dat jos vasul de pe umărul său și l-a adăpat pe el

19. până ce a încetat bând [să bea]. Și i-a zis: „Și cămilelor tale le voi căra apă până ce toate or să bea”.

20. Și s-a grăbit și și-a golit vasul întru adăpătoare [τὸ ποτιστήριον][2]. Și a alergat încă [iar] la izvor să scoată și a cărat apă [la] toate cămilele.

21. Iar omul o privea pe ea și tăcea [ὁ δὲ ἄνθρωπος κατεμάνθανεν αὐτὴν καὶ παρεσιώπα], [ca] să cunoască dacă Domnul i-a făcut cale bună calea sa sau nu [τοῦ γνῶναι εἰ εὐόδωκεν Κύριος τὴν ὁδὸν αὐτοῦ ἢ οὔ].

[1] Forma de N. În text era forma de Ac. τὴν Μεσοποταμίαν.

[2] În jgheabul cu apă din care beau animalele.

Steve McCaffery, Codicil   

Leave a comment

Steve McCaffery[1], Codicil[2]

Codicil

Opt.
Pământul pe care stai este o imagine a acestei pagini.
Patru.
Declarația de mai jos stă neexpusă mai sus.
Cincisprezece.
Această informație [privită] ca marfă informează instituția vorbind aceasta.
Douăzeci și trei.
Scena poemului este noaptea pe care o reprezintă.
Șapte.
Nimic din acesta nu pot fi eu.
Șaizeci și nouă.
Narațiunea are loc atunci când are loc dedesubtul acestui număr.
Doisprezece.
Acesta constituie un început, dacă toate acestea sunt eu dincolo de schimbarea pe care aceste cuvinte o indică.
Trei.
În cazul de mai sus ar fi greșit să apelați la următorul punct de vedere.
Șaptesprezece.
Această pagină stă putrezind pe o masă.
Unu.
Pe măsură ce tradiția se dezvoltă apar [și] explicațiile.
Doi.
Fiecare sentință explică ce intenționează un scriitor.
Optzeci și șase.
Povestea mea va urma.
Cincizeci și unu.
O imagine a acestei pagini implică o nevoie: să rămână aceeași.
Douăzeci și doi.
Aceste cuvinte investite aici nu o poate descrie pe aceasta.
O sută șaisprezece.
Fiecare număr se naște din dorința de a distinge.
Nouăzeci și patru.
Cititorul astfel implicat de mai sus încă copiază o fire.
Optsprezece.
Tu ești martorul la inversul unei poziții anterioare în cuvintele care urmează.
Patruzeci și patru.
Aceasta este [pagina] unde începe cultura.
Douăzeci și opt.
O teorie se repetă prin faptele date de această pagină.
Șase.
Un cititor trebuie să amputeze un semafor ca metaforă.
Douăzeci și trei.
Cuvântul cincizeci.
Această sentință finală trebuie să unească o minte[3].

[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Steve_McCaffery.

[2] Verse, vol. 7, no. 1, the postmodern poetries Jerome McGann guest-edits an anthology of language poets from North America and The United Kingdom, edited by Robert Crawford, Henry Hart, David Kinloch, and Nicholas Roe, and editorial assistants: Ronda Holm and Elaine Sisson, Spring, 1990, p. 62-63.

[3] Poemul pe care l-am tradus:

Codicil

Eight.
The ground you stand on is a picture of this page.
Four.
The statement below stands unexposed above.
Fifteen.
This information as commodity informs the institution
speaking this.
Twenty Three.
The scene of the poem is the night it represents.
Seven.
None of this can be me.
Sixty Nine.
The narrative occurs when it takes place beneath this
number.
Twelve.
This constitutes a start if all of this is me beyond
the change these words instrude.
Three.
In the case above it would be wrong to call the
following a viewpoint.
Seventeen.
This page lies rotting on a table.
One.
As tradition develops explanations appear.
Two.
Each sentence explains what a writer intends.
Eighty Six.
My story will follow.
Fifty One.
A picture of this page implies a need to stay the same.
Twenty Two.
These words invested here do not describe it.
One Hundred and Sixteen.
Each number is born of the desire to distinguish.
Ninety Four.
The reader thus implied above still copies a nature.
Eighteen.
You are witnessing the inverse of an earlier position in
the words which follow.
Forty Four.
This is where culture begins.
Twenty Eight.
A theory repeats among the given facts of this page.
SIX.
The reader must amputate a semaphor as metaphor.
Twenty Three.
The word fifty.
This final sentence must combine a mind.

Alan Davies, Noua sentință

Leave a comment

Alan Davies[1], The New Sentience[2]

Noua sentință

Ar trebui să te bucuri de suferința ta.
Înțelegerile vin sub forma cuvintelor,
dacă nu înainte [de ele].
Argumentele slăbesc faptele,
care, în orice caz,
nu au contat niciodată sau nu au existat.
Tu mori ca ceea ce ești.
Scrii linii de pâine. Tu nu îți încerci limitele
a ceea ce ești, prin a cere
imposibilul din aceasta.
Pulpele iepurașului.
Și ar trebui să plece de acolo
ca și cum totul s-ar fi întâmplat.
Cultura a ajuns la o decizie.
Mmmmm!…
Sunt un verb muritor.
Îți cer ție, în mod liniștit, pentru tine.
Este frumos
să vezi o față [de om].
Poate se întâmplă ceva care să-i amuțească pe cei fără cuvinte.
Nu există nicio cale să-ți reamintești o limpezime.
Patimile leșiate nu fac decât să-ți copleșească inima.
Să nu pleci căutând aceasta!
Limba.
Acest sex ar putea fi liniștitul nostru cântec de leagăn.
Tot ceea ce facem vreodată este [pentru ca] să ne împlinim fanteziile[3].

[1] A se vedea:
https://en.wikipedia.org/wiki/Alan_Davies_(poet) și https://pennyspoetry.fandom.com/wiki/Alan_Davies_(poet).

[2] Verse, vol. 7, no. 1, the postmodern poetries Jerome McGann guest-edits an anthology of language poets from North America and The United Kingdom, edited by Robert Crawford, Henry Hart, David Kinloch, and Nicholas Roe, and editorial assistants: Ronda Holm and Elaine Sisson, Spring, 1990, p. 13.

[3] Poemul pe care l-am tradus:

The New Sentience

You should enjoy your suffering.
Realizations come in the form of words
if not before.
Arguments weaken the facts
which in any event
never mattered, or existed.
You die as what you are.
Write bread lines. You don’t test the limits
of what is by asking
the impossible of it.
Bunny haunches.
And it should go on from there
as if everything had happened.
The culture made a decision.
Mmmrnm.
I am a mortal verb.
I am asking you, quietly, for you.
It’s nice
to see a face.
Maybe something happens that mutes the speechless.
There’s no way to recall a clarity.
Leached passions only overmake the heart.
Don’t go looking for it.
The language.
This sex could be our quiet lullaby.
All we ever do is fulfill our fantasies.

Facerea, cap. 23, cf. LXX

Leave a comment

1. Și a fost viața Sarrei 127 de ani

2. și a murit Sarra în cetatea Arboc [Αρβοκ], care este în vale. Aceasta este Hebronul [Χεβρων], în pământul lui Hanaan. Și a venit Avraam să și-o plângă pe Sarra și să o jelească.

3. Și s-a ridicat Avraam de la mortul său și le-a zis fiilor lui Het [Χετ], zicându-le:

4. „Pribeag și străin sunt eu împreună cu voi. Așadar, dați-mi mie stăpânire de mormânt [κτῆσιν τάφου] împreună cu voi și am să-mi îngrop mortul meu de la mine [καὶ θάψω τὸν νεκρόν μου ἀπ᾽ ἐμοῦ]!”.

5. Și au fost răspunzând fiii lui Het către Avraam, zicându-i:

6. „Nu, doamne, ci ascultă-ne pe noi, [căci] Împăratul de la Dumnezeu ești tu în[tre] noi [Βασιλεὺς παρὰ Θεοῦ εἶ σὺ ἐν ἡμῖν]. În mormintele cele alese ale noastre îngropă-ți mortul tău, că niciunul de-al nostru mormântul său nu-l va opri de la tine [ca] să îți îngropi mortul tău acolo!”.

7. Și s-a ridicat Avraam [și] s-a închinat poporului pământului [προσεκύνησεν τῷ λαῷ τῆς γῆς][1], fiilor lui Het,

8. și a grăit Avraam către ei, zicându-le: „Dacă aveți [în] sufletul vostru [εἰ ἔχετε τῇ ψυχῇ ὑμῶν], astfel încât să îngrop mortul meu de la fața mea, ascultați-mă și grăiți pentru mine lui Efron [Εφρων], celui al lui Saar [τῷ τοῦ Σααρ]!

9. Și [el] să-mi dea mie peștera cea îndoită, care este a lui, cea care [este] în partea câmpului său, pe argintul cel vrednic [de ea]! Să-mi dea mie pe aceasta, [care este] în[tru] voi, întru stăpânire de mormânt!”.

10. Iar Efron ședea în mijlocul fiilor lui Het. Și a fost răspunzând Efron Hetteosul [Εφρων ὁ Χετταῖος]/ Hetteul către Avraam [și] a zis celor care aud [celor care auzeau], fiilor lui Het, și tuturor celor care intră [celor care intrau] întru cetate, zicându-le:

11. „Lângă mine fii, doamne, și ascultă-mă: pământul și peștera cea din el ție ți le dau! Înaintea tuturor cetățenilor mei ți le-am dat ție. Îngroapă-ți mortul tău!”.

12. Și s-a închinat Avraam înaintea poporului pământului

13. și i-a zis lui Efron întru urechile poporului pământului[2]: „Întrucât de [partea] mea ești, ascultă-mă! Argintul câmpului ia-l de la mine[3] și am să-mi îngrop mortul meu acolo!”.

14. Și Efron i-a fost răspunzându-i lui Avraam, zicându-i:

15. „Nu, doamne, [că] am auzit! Pământul [acesta] 400 de didrahme de argint [este] între mine și tine. [Oare] ce [preț mare] să fie acesta? Iar tu îngroapă-ți mortul tău!”.

16. Și l-a ascultat Avraam pe Efron și i-a dat Avraam lui Efron argintul, pe care l-a grăit întru urechile fiilor lui Het: 400 de didrahme de argint încercat [la] negustori [τετρακόσια δίδραχμα ἀργυρίου δοκίμου ἐμπόροις].

17. Și a stat câmpul lui Efron – care era în peștera cea îndoită, care este către fața lui Mamvri; câmpul și peștera care era în[tru] el și tot pomul care era în[tru] câmp, care este în[tru] hotarele sale împrejur –

18. lui Avraam întru stăpânire, înaintea fiilor lui Het și a tuturor celor care intră [intrau] întru cetate.

19. După acestea a îngropat-o Avraam pe Sarra, pe femeia sa, în[tru] peștera câmpului cea îndoită, care este înaintea lui Mamvri. [Iar] aceasta e Hebronul, în pământul lui Hanaan.

20. Și i-a fost întărit lui Avraam, întru stăpânire de mormânt, câmpul și peștera care era în[tru] el, [pe care el l-a cumpărat] de la fiii lui Het.

[1] Cu sensul că s-a plecat înaintea lor cu respect și cu mulțumire.

[2] I-a zis cu voce tare, pentru ca să audă tot poporul care era de față.

[3] Ia de la mine prețul în argint, pentru pământul pe care mi-l dai!

1 2 3 4 5