Psalmul al 130-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Doamne, nu mi-e inima măreață,
nici privirea nu mi-e semeață,
nici nu am purces a mă înălța
în minuni mai presus de firea mea.

Dacă nu mă smeream, aș fi greșit.
Ci în Domnul sufletul mi-am mărit,
precum pruncul când se înțarcă,
de la sânul cel de maică,

așa pentru suflet aștept răsplata.
Și să fie cu nădejdea gata
către Domnul, cu inimă tare,
Israilul în veci, întru binecuvântare!

Psalmul al 129-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Dintru adânc Ți-am strigat, Doamne Sfinte,
să-mi auzi glas de rugăminte!
Și-n auzul Tău, Doamne, să ajungă
glasul meu cel ofilit de rugă!

Căci de ne vei pune, Doamne, în față
răul, nu vom putea sta de greață
dinaintea Ta, de grea mustrare,
nici nu vom scăpa de certare.

Ci cu mila Ta să ștergi din carte
greșelile ce-mi aduc răutate!
Că eu, Doamne, pentru sfântul Tău nume
rabd sudalme de la păgâni în lume.

Iar sufletul meu cu drag Te așteaptă,
până vei veni, la vreme de răsplată,
și-n cuvântul Tău mi se topește,
Doamne, sufletul ce Te dorește!

Din straja zorilor și până-n noapte
să-Ți privegheze creștinul cât poate,
din straja dimineții, ca pomul,
să se răzime Israil în Domnul,

că Domnul cu mila Sa ne-așteaptă,
ca să ne dea nouă multă plată.
Și va răscumpăra pe Israil
din fărădelegi, robul Său umil.

Psalmul al 128-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Adeseori s-au pornit să mă lupte
din tinere zile, cu oști multe;
să spună Israil, să-nțeleagă
cei ce spre Domnul aleargă.

De multe ori s-au pornit cu război,
din pruncie, să-mi facă nevoi,
ci nimic n-au putut să-mi facă,
năvălind peste mine cu zarvă.

Pe spatele meu ciopleau păcătoșii,
căci au prelungit fărădelegea lor ticăloșii.
Dar Domnul cel drept, vrăjmașilor ce m-au urât
le-a despărțit capul de gât.

Să se întoarcă înapoi cu ocară
vrăjmașii Sionului, din țară,
și ca iarba de pe ziduri neruptă,
de soare să sece-n vreme scurtă,

să n-aibă cu secera ce trage,
secerătorii ce vor vrea a smulge!
Și ca cela ce culege spice,
să n-aibă snop din ce să ridice,

iar drumeții să nu le grăiască:
„Fiți binecuvântați, Dumnezeu să sporească”!

Predică la Duminica a VI-a după Paști [2022]

Hristos a înviat!

Iubiții mei[1],

în ultima duminică pascală a acestui an[2], Îl vedem pe Domnul vindecând un orb din naștere, vindecându-i o parte fundamentală a trupului săi, vindecându-i ochii săi, care nu văzuseră niciodată, dar vindecându-l și sufletește. Pentru că atunci când l-a reîntâlnit, după ce l-a vindecat trupește, El i S-a revelat lui ca Fiul lui Dumnezeu [In. 9, 35] și acela a crezut în El și I s-a închinat Lui [In. 9, 38]. Și omul s-a vindecat sufletește, atunci când a crezut în Fiul lui Dumnezeu întrupat. S-a vindecat cu totul, când a crezut în Domnul său Cel iubitor de oameni.

Pentru că adevărata orbire e necredința, e răutatea, e infatuarea, e prostia. Și când cineva are puțină minte, puțină perspicacitate, dar e în același timp un orgolios și un leneș, el se crede o mare valoare locală. Și vrea ca toți să asculte de înțelepciunea lui mioapă. Și când e ultragiat în orgoliul său, când i se spun adevăruri, el nu le suportă, pentru că ochii săi nu vor să vadă realitatea crudă a înșelării sale.

De aceea, e preferabil să stai de vorbă cu un orb smerit și răbdător, cu un om cu handicap fizic, care își știe limitele și și le acceptă, decât să stai de vorbă cu un orb luciferic, trufaș. Pentru că orbul cu mintea și cu inima, orbul care nu își admite înșelarea interioară, e un om care nu iubește lumina lui Dumnezeu. Și când nu iubești lumina Lui, când nu iubești sfințenia Lui, când nu iubești adevărul Său, e pentru că în tine e multă minciună. Și trebuie să ne vindecăm de mințirea de sine, de înșelările noastre cele multe și grele, pentru ca să ne vedem pe noi înșine cu adevărat și să ne pocăim înaintea Domnului.

Tocmai de aceea nu mai este relevantă Taina Mărturisirii pentru mulți. Nu se spovedesc, pentru că nu își simt păcatele. Nu simt ceea ce au făcut din ei păcatele lor. Și își bagatelizează păcatele, pentru că ei nu știu că sunt deja morți sufletește…Pentru că e nevoie să te deparazitezi interior de multe înșelări demonice, de multe patimi, ca să îți vezi păcatele și apoi să ți le plângi, să te pocăiești pentru ele. Dar pentru că nu le vezi, te crezi viu, te crezi sănătos, când tu ești un Iad execrabil. Și vei fi un nenorocit pe pământ, un om jalnic, un om fără profunzime și fără lacrimi de pocăință, până nu admiți că ești orb, orb din naștere, pentru că nu te-ai văzut niciodată cu adevărat.

Și vederea de sine a pocăinței e un mare har dumnezeiesc! Când Dumnezeu mi-a dat să trăiesc puțin din acest mare har al pocăinței, al durerii cumplite pentru păcatele mele, m-am îngrozit la modul abisal de starea mea interioară, dar am descoperit și cât de abisal e strigătul de pocăință către Dumnezeu. Căci strigam din străfundurile ființei mele după pacea Lui, după iubirea Lui, după iertarea Lui. Pentru că trebuie să ajungi la faptul de a nu vedea niciun lucru bun în tine, pentru ca să primești de la Dumnezeu adevărata bunătate a omului și anume viața duhovnicească. Căci slava lui Dumnezeu nu coboară în om și nu se odihnește în el, până când omul nu admite cu totul sincer că nu are și nu este nimic fără Dumnezeu. Trebuie să te golești cu totul de tine însuți pentru ca să te umpli de slava Dumnezeului treimic. Pentru că Dumnezeu coboară acolo unde omul a renunțat la sine, la modul său îngust și păcătos de a trăi, pentru că Îl vrea numai pe El în viața lui.

De aceea, a vedea înseamnă a fi umplut de lumina lui Dumnezeu. A vedea înseamnă a ți se deschide ochii duhovnicești, prin vederea slavei Sale, pentru ca să vezi dumnezeiește toate lucrurile și pe toți și pe tine însuți. Pentru că, până nu vedem slava Lui, noi suntem orbi din naștere. Căci vedem numai suprafețele oamenilor și ale lucrurilor, dar nu adâncimile lor. Dar când începi să vezi prin slava lui Dumnezeu, atunci cobori în toți și în toate dimpreună cu El, cu Cel care ți le face pe toate clare.

Dar ca El să vină la tine trebuie ca tu să intri în tine, prin adevărata vedere de sine a pocăinței, și să țipi ontologic, cu toată firea ta, către El. Și până nu țipi, El nu te miluiește. Și până nu te dezgolești de tine însuți, El nu Se odihnește în tine.

Și Domnul nu coboară în noi, pentru că ne găsește prea plini de noi înșine. Ne găsește pironiți în gândurile și în sentimentele noastre mioape, șterse. Și ne place de noi înșine, pentru că nu avem căutări reale, fundamentale, cutremurătoare. Căci atunci când nu ne mai place de noi și când nu ne mai găsim bucuria în nimic de pe fața pământului, vine în noi adevărata bucurie: Împărăția lui Dumnezeu. Și când vine El, dimpreună cu toată Împărăția Lui, avem totala noastră împlinire interioară. Căci nu ne mai place nimic, atunci când ne învățăm cu dezmărginirea pe care o aduce prezența Lui în noi.

Tocmai de aceea, e ușor de comercializat viața omului, când El nu are experiențele abisale ale vieții duhovnicești. Dar când le are, el nu mai e de vânzare, nu mai e o marfă firavă, pentru că e deja un munte, un continent, o lume. Dar e o lume în care Dumnezeu tronează, în care El e întreaga bucurie a omului. Căci omul are idolii copilăriei și ai adolescenței și ai tinereții, idolii neștiinței lui, până nu coboară în smerenie și în pocăință. El fuge după bani, după plăcere, după moda lumii, după faptul de a fi plăcut și admirat de oameni. Dar când omul se lovește de adevărurile urâte ale lumii, când își dă seama că nimeni și nimic nu contează pentru oameni, ci suntem unii cu alții doar din diverse interese meschine, atunci se agață de singura verticalitate a vieții lui: Dumnezeu. Pentru că El este singurul care nu ne înșală așteptările. El e singurul care nu spune vorbe în vânt, ci numai adevărul. El e singurul care ne va ierta și ne va întări și ne va mângâia întotdeauna, oriunde am fi și oricum am ajunge.

De aceea, perioada pascală se termină cu orbul vindecat în mod deplin, pentru că noi avem nevoie de această vindecare dumnezeiască integrală. Noi avem nevoie să Îl cunoaștem în mod real pe Dumnezeu, Biserica Lui, slujirea Lui, teologia Lui, viața Lui. Căci noi nu avem de învățat doar Scriptura, ci toată Tradiția, tot Cultul, toată învățătura dogmatică și canonică a Bisericii, toată viețuirea ascetico-mistico-liturgică a Bisericii. Adică ortodoxul adevărat e un savant, e un geniu, e un academician în materie de teologie, de istorie, de experiență creștină, e un Înger pământesc, pentru că e plin de revelații dumnezeiești și de înțelepciune sfântă.

Cei care își iau Scriptura la subraț, cea tradusă prost și se împăunează cu literalitatea ei, cred că au ajuns la capătul Creștinismului. Dar nu doar o carte și nici 10 milioane de cărți nu e de ajuns să iei cu tine, ci trebuie să iei întreaga lume și întreaga ei experiență, pe lângă experiența și viața Bisericii, pentru ca să stai în mod smerit și plin de pocăință înaintea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, omul care gândește și se roagă și se pocăiește zilnic e un om profund obosit, dar și plin de viață și de înțelepciune dumnezeiască. El vede pe fiecare zi mai bine, dar vede prin asceza lui, prin muncă, prin rugăciune, prin slujire și întrajutorarea continuă a semenilor săi. Căci ajungem să avem puterea să ne iertăm și să ne îmbrățișăm unii pe alții pentru Învierea Domnului nu printr-un efort ipocrit, ci prin vederea de sine cea vindecătoare de orbire interioară. Putem să iertăm, să fim modești, să fim primitori, să fim respectuoși, nu pentru că învățăm eticheta vremii, ci pentru că ne umplem de iubirea lui Dumnezeu, cea venită în noi prin asceza și curățirea noastră continuă.

Ca scriitor, îmi place să privesc fețele oamenilor, trupurile lor, modul lor de a sta și de a acționa în diverse ocazii. Pentru că văd sufletele lor în acțiune. Trupurile sunt perdelele ce ascund sufletele, dar, uneori, le și dau de gol.

Ca pictor și desenator, privesc oamenii pentru liniile lor caracterologice. Câteva linii înseamnă o caricaturizare a omului, dar și o desenare a ceva profund din sufletul său. Și, când vrei să arăți, trebuie să înalți sau să lăbărțezi sau să tușezi sau să mâzgălești realitatea pe care o vezi. Pentru că ceea ce vezi e ceea ce ești.

Ca om al rugăciunii și ca prieten al oamenilor însă, nu îmi place nici să îi judec, nici să îi minimalizez, ci să îi îmbrățișez pe toți. Dar când îi îmbrățișezi pe toți, nu mai vrei să vezi particularul lor, ce îi deosebește pe unii de alții, ci vrei ducerea lor la unison. Numai că Împărăția lui Dumnezeu nu înseamnă o egalizare a oamenilor, pentru că fiecare Sfânt și Înger în parte cuprinde cât poate să cuprindă și nu sunt toți standardizați. Standardizarea e falsă și antiumană. E potrivnică vieții noastre. Pentru că omul poate înainta în cunoașterea, în iubirea și în lucrarea lui la nesfârșit, neexistând nicio limită pentru el. Căci moartea nu e o limită pentru om, ci e începutul vieții sale celei veșnice. Și ceea ce noi am început aici, adică cunoașterea și iubirea și lucrarea noastră, noi vom continua veșnic, pentru că omul are dor veșnic pentru împlinirea sa, dor care este darul lui Dumnezeu pentru om.

Așadar, iubiții mei, încheiem Paștiul nostru la 1 iunie, pentru ca pe 2 iunie să retrăim Înălțarea Domnului, care e și înălțarea noastră continuă. Căci El, Cel care a murit și a înviat pentru noi, S-a și Înălțat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Pentru că, suindu-Se El în Treime cu umanitatea noastră, ne suie și pe noi continuu spre El prin sfințirea noastră. Căci sfințirea noastră zilnică înseamnă zilnica noastră înălțare la El, la Cel care este viața noastră. Și dacă o trăim pe ea, atunci știm că suntem cu Dumnezeu, cu Cel care ne curățește, ne luminează și ne sfințește continuu. Amin!


[1] Începută la 11. 30, în zi de miercuri, pe 25 mai 2022. Soare, 30 de grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Pentru că praznicul Învierii Domnului se termină în acest an pe 1 iunie 2022.

Psalmul al 127-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Binecuvântați sunt toți, făr-asemănare,
cei ce slujesc Domnului cu frică mare,
care merg pe cale fără sminteală
și-mplinesc porunca Lui fără-ndoială!

Din roada ta, cea agonisită
vei mânca-n bucurie nepovestită.
Fericit vei fi în petrecerea vieții,
că-ți va fi traiul dulce, fără umbra tristeții.

Femeia ta va fi ca o viță
în casa ta, rodită-n cuviință.
Feciorii tăi, ramuri de măslin
împrejurul mesei cu ospățul plin.

Așa va fi fericit tot omul
care se teme de Domnul!

Din Sion, Domnul, cu-a harului dulceață
să te binecuvânte, să-L privești în față,
în Ierusalim, în sfânta cetate,
să te desfeți întru-a Lui bunătate!

În toată viața, precum îți place,
fiii și nepoții să ți-i vezi în pace!
Și să fie-n pace Israilul,
cu Drepții petrecând al vecilor șirul!

Psalmul al 126-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Că de nu va zidi casa Domnul,
în deșert s-ar trudi lucrând omul!
De n-ar pune cetății străji Domnul,
în zadar și-ar pierde straja somnul!

În zadar vă veți osteni, de la cină,
mâncând pita cea de sudori plină,
dacă El nu vă dă somnul ce vă place,
iubiții Domnului, cu pace!

Domnului sunt spre moștenire,
feciorii, roada pântecelui, plată vie,
aceștia sunt săgeți cu vârfuri călite,
de mână puternică țintite.

Ferice de omul care-și va face
pofta dintr-înșii, să-i fie cu pace,
că nu vor fi defăimați de gloată,
cu vrăjmașii când au să se certe-n poartă!

Facerea, cap. 27, 1-29, cf. LXX

1. Și a fost, după [ce a fost] să îmbătrânească Isaac și au fost întunecându-se ochii săi a vedea, și [că] l-a chemat pe Isav, pe fiul său cel mai bătrân, și i-a zis lui: „Fiule al meu!”. Și [acela] i-a zis: „Iată, eu!”.

2. Și i-a zis [lui]: „Iată, am îmbătrânit și nu cunosc ziua sfârșitului meu [καὶ οὐ γινώσκω τὴν ἡμέραν τῆς τελευτῆς μου]!

3. Așadar, acum ia-ți lucrul tău, tolba și arcul, și ieși întru câmp și vânează-mi vânat!

4. Și fă-mi mie mâncăruri precum iubesc eu și adu-mi-le mie ca să le mănânc, pentru ca să te binecuvânte pe tine sufletul meu înainte [ca] să mor eu [ὅπως εὐλογήσῃ σε ἡ ψυχή μου πρὶν ἀποθανεῖν με]!”.

5. Dar Rebecca l-a auzit grăind pe Isaac către Isav, fiul său. Iar Isav a fost mergând întru câmp [ca] să vâneze vânat tatălui său.

6. Și Rebecca a zis către Iacov, fiul ei cel mai mic: „Vezi, eu l-am auzit pe tatăl tău grăind către Isav, fratele tău, grăindu-i:

7. «Adu-mi mie vânat și fă-mi mie mâncăruri și am mâncat [am să le mănânc și] te voi binecuvânta pe tine înaintea Domnului înainte [ca] să mor eu [εὐλογήσω σε ἐναντίον Κυρίου πρὸ τοῦ ἀποθανεῖν με]!»!

8. Așadar, acum, fiule, ascultă-mă pe mine, precum eu îți poruncesc ție!

9. Și ai fost mergând [mergi] înspre oi [și] ia-mi mie de acolo doi iezi fragezi și buni și îi voi face pe ei mâncăruri tatălui tău, precum [el] iubește!

10. Și le vei duce tatălui tău și va mânca, pentru ca să te binecuvânte pe tine tatăl tău mai înainte [ca] să moară el”.

11. Și a zis Iacov către Rebecca, maica sa: „Isav, fratele meu, este om păros [ἀνὴρ δασύς], iar eu om neted [ἀνὴρ λεῖος].

12. Să nu cumva să mă atingă pe mine tatăl meu și [astfel] voi fi înaintea sa ca disprețuit și voi aduce asupra mea blestem și nu binecuvântare [καὶ ἐπάξω ἐπ᾽ ἐμαυτὸν κατάραν καὶ οὐκ εὐλογίαν]”.

13. Și i-a zis mama sa: „Pe[ste] mine [să fie] blestemul tău, copilule! Numai ascultă glasul meu și ai fost mergând [mergi] și adu-mi mie!”.

14. Și a fost mergând [și] a luat și a adus maicii [sale]. Și a făcut maica sa mâncăruri precum iubea tatăl său.

15. Și a luat Rebecca îmbrăcămintea lui Isav, a fiului ei cel mai bătrân, [îmbrăcămintea sa] cea bună, care era lângă ea în casă, [și] l-a îmbrăcat [cu ea] pe Iacov, pe fiul ei cel mai tânăr,

16. iar pieile iezilor le-a pus împrejur pe brațele sale și pe[ste] cele goale ale gâtului său,

17. și i-a dat mâncărurile și pâinile, pe care le-a făcut întru mâinile lui Iacov [οὓς ἐποίησεν εἰς τὰς χεῖρας Ιακωβ], ale fiului ei,

18. și [acesta] le-a adus tatălui său și i-a zis: „Tată!”. Iar el i-a zis: „Iată, eu! Cine ești tu, copilule?”.

19. Și i-a zis Iacov tatălui său: „Eu, Isav, cel întâi-născut al tău, am făcut precum mi-ai grăit mie. Cel care te-ai ridicat, șezi și mănâncă vânatul meu, pentru ca să mă binecuvânte pe mine sufletul tău [ὅπως εὐλογήσῃ με ἡ ψυχή σου]!”.

20. Și i-a zis Isaac fiului său: „Ce [este] acesta, pe care l-ai aflat [așa] repede, o, copilule?”. Iar el i-a zis: „[Este] cel pe care l-a dat Domnul [ὃ παρέδωκεν Κύριος], Dumnezeul tău [ὁ Θεός σου], înaintea mea [ἐναντίον μου]!”.

21. Și i-a zis Isaac lui Iacov: „Apropie-te mie [de mine] și te voi pipăi pe tine, copilule, dacă tu ești fiul meu, Isav, sau nu!”.

22. Și s-a apropiat Iacov către Isaac, tatăl său, și l-a pipăit pe el și [Isaac] a zis: „Într-adevăr, glasul [este] glasul lui Iacov, dar mâinile [sunt] mâinile lui Isav”.

23. Și nu l-a recunoscut pe el, căci erau mâinile sale ca mâinile lui Isav, ale fratelui său, păroase și l-a binecuvântat pe el.

24. Și i-a zis: „Tu ești fiul meu, Isav?”. Și el i-a zis: „Eu [sunt]!”.

25. Și i-a zis: „Adu-mi înainte mie [adu-mi înaintea mea] și voi mânca din vânatul tău, copilule, pentru ca să te binecuvânte pe tine sufletul meu!”. Și i-a adus înaintea sa și a mâncat, și i-a adus lui vin și a băut.

26. Și i-a zis lui Isaac, tatăl său: „Apropie-te mie [de mine] și sărută-mă pe mine, copilule!”.

27. Și s-a apropiat [și] l-a sărutat pe el. Și a fost mirosind mirosul veșmintelor sale și l-a binecuvântat pe el și i-a zis: „Iată [ἰδοὺ], mirosul fiului meu [este] ca mirosul câmpului celui plin [ὀσμὴ τοῦ υἱοῦ μου ὡς ὀσμὴ ἀγροῦ πλήρους], pe care l-a binecuvântat Domnul [ὃν ηὐλόγησεν Κύριος]!

28. Și să-ți dea ție Dumnezeu din roua cerului și din grăsimea pământului și mulțime de grâu și de vin.

29. Și să-ți slujească ție neamurile și ți se vor închina ție stăpânitorii! Și fii domnul fratelui tău și ți se vor închina ție fiii tatălui tău! Cel care te blestemă pe tine [va fi] blestemat, iar cel care te binecuvântă pe tine [va fi] binecuvântat”.

1 2 3 5