Predică la Înălțarea Domnului [2022]

Hristos S-a înălțat!

Iubiții mei[1],

Hristos Cel răstignit și înviat S-a înălțat în cele de-a dreapta ale lui Dumnezeu [ἐκ δεξιῶν τοῦ Θεοῦ], așa după cum L-a văzut în vedenie Sfântul Arhidiacon Stefanos [F. Ap. 7, 55, 56, BYZ]! El S-a înălțat: Cel care a înviat din morți cu întreaga Sa umanitate transfigurată, îndumnezeită, și Care Se arăta Sfinților Săi Ucenici din slava Lui cea veșnică! Și li S-a arătat Ucenicilor Săi, până la Înălțarea Sa în sânul Dumnezeului treimic, pentru ca să îi încredințeze pe toți că El e veșnic viu și are grijă de noi toți.

– Și când S-a înălțat El la cer?

– Sfântul Lucas ne spune că perioada dintre Învierea și Înălțarea Lui a fost de 40 de zile. Căci „S-a arătat pe Sine viu [παρέστησεν Ἑαυτὸν ζῶντα], după [ce a fost] să pătimească El, în[tru] multe mărturii, până la 40 de zile arătându-li-Se lor [δι᾽ ἡμερῶν τεσσαράκοντα ὀπτανόμενος αὐτοῖς] și zicându-le cele despre Împărăția lui Dumnezeu [καὶ λέγων τὰ περὶ τῆς Βασιλείας τοῦ Θεοῦ].  Și adunându-se împreună, le-a poruncit lor de Ierosolima a nu se depărta, ci a aștepta făgăduința Tatălui [ἀλλὰ περιμένειν τὴν ἐπαγγελίαν τοῦ Πατρός]” [F. Ap. 1, 3-4, BYZ], adică coborârea Duhului întru ei prin slava Lui.

Tocmai de aceea și noi prăznuim Înălțarea Lui la 40 de zile de la învierea Sa din morți, care cade întotdeauna într-o zi de joi, iar la 50 de zile după învierea Sa, noi prăznuim coborârea slavei lui Dumnezeu în prima comunitate de credincioși și înființarea Bisericii lui Dumnezeu și numim acea zi Cincizecimea. Pentru că am primit făgăduința Tatălui la 50 de zile după învierea din morți a Domnului nostru Iisus Hristos.

Însă, dacă până la Înălțarea Sa, Hristos Cel înviat li Se arăta celor credincioși înaintea lor cu trupul Său cel transfigurat, odată cu Înălțarea Sa la cer îndumnezeirea trupului Său devine cu totul desăvârșită, pentru că de atunci El Se sălășluiește în cei care cred în El[2]. Și prin aceasta, El ne devine tuturor interior, pentru că putem avea o relație de intimitate abisală cu El, cu Domnul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

– Și de ce S-a înălțat la cer?

– Pentru că din cer venise la noi! Căci „nimeni [nu] s-a suit întru cer, fără numai Cel care S-a coborât din cer [εἰ μὴ Ὁ ἐκ τοῦ οὐρανοῦ καταβάς], Fiul omului, Cel care [este] în cer [Ὁ ὢν ἐν τῷ οὐρανῷ]” [In. 3, 13, BYZ]. Și El S-a înălțat la cer cu umanitatea Sa transfigurată, așa după cum ne-a făgăduit în In. 3, 14, pentru „ca tot cel care crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [In. 3, 15, BYZ]. Pentru că întreaga operă de mântuire a Domnului nostru Iisus Hristos a fost, este și va fi pentru noi, pentru cei care credem întru El și întru Tatăl și întru Duhul Sfânt, adică în Dumnezeul nostru treimic. Și, crezând în El, să ne unim pe veșnicie cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Domnul a urcat umanitatea Sa în sânul Dumnezeului treimic, pentru că aceasta a devenit „mediu[l] deplin transparent al infinitei Sale puteri de viață și de iubire”[3]. Și, prin înălțarea umanității Sale în Treime, Domnul ne înalță și pe noi din patimile noastre[4]. Pentru că El dorește ca să Se sălășluiască veșnic în fiecare dintre noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor, pentru ca să fie veșnic împreună cu noi: „pentru ca și aceștia [ἵνα καὶ αὐτοὶ], în Noi [ἐν Ἡμῖν], să fie una [ἓν ὦσιν]” [In. 17, 21, BYZ].

Iar venirea Dumnezeului treimic în noi, prin slava Lui, nu înseamnă o mutarea a Lor din loc, ci sălășluirea Lor în noi, a persoanelor Dumnezeului treimic, prin slava Lor[5], prin care noi trăim adevărata viață și împlinirea a noastră. Pentru că Hristos S-a înălțat cu umanitatea Sa în Treime ca să ne facă pe toți duhovnicești, ca să ne facă pe toți medii iradiante ale slavei Sale celei veșnice, prin intimizarea Lui cu noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Și El Se înalță „în[tru] slavă [ἐν δόξῃ]”[6]  în sânul Treimii, întru slava Sa cea veșnică, pentru ca să-i încredințeze pe Sfinții Săi Apostoli, în mod desăvârșit, că El este „Fiul lui Dumnezeu [ὁ Υἱός τοῦ Θεοῦ], Izbăvitorul lumii [ὁ Λυτρωτὴς τοῦ κόσμου]”[7]. Că El ne-a izbăvit pe noi de demoni, de păcate și de moarte. Și dacă Se înalță întru slava Lui cu umanitatea Sa, pe care a avut-o mai înainte de a fi lumea [In. 17, 5, BYZ], adică din veșnicie, atunci El e veșnic și preexistent lumii. Și e veșnic, pentru că e deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, fiind Dumnezeu adevărat și om adevărat. Pentru că El a făcut lumea dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, iar coborârea Lui la noi e pentru ca să ne urce pe noi la Sine. Căci scopul pentru care El l-a făcut pe om e acela de a se îndumnezei în relația sa veșnică cu El, cu Dumnezeul mântuirii sale. Tocmai de aceea, viața noastră nu e telurică, nu se împlinește în istorie, ci în veșnicie. Pentru că ea e plină de transcendență, adică de prezența Lui, a slavei Sale celei veșnice, care ne trage mereu spre Sine. Și nu ne putem împăca cu ideea că viața noastră e de câțiva zeci de ani și se sfârșește odată cu moartea, pentru că noi simțim cu toată ființa noastră că suntem creați pentru o relație veșnică cu Dumnezeu.

De aceea, noi trăim pentru veșnicie și cu conștiința că suntem veșnici, deși cu toții avem un început al vieții noastre în istorie. Dar pentru că moartea nu e sfârșitul deplin al vieții noastre, ci intrarea noastră în veșnicie, tocmai de aceea, în ciuda morții noastre fizice, noi suntem veșnici prin sufletul nostru până la învierea de obște. Pentru că, de la învierea de obște, noi vom fi veșnici și cu trupul nostru, căci, ca ființe transfigurate, vom trăi veșnic cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Hristos Domnul S-a înălțat cu umanitatea Sa la cer pentru ca să fie ca Dumnezeu și om împreună-șezător [συγκάθεδρον] cu Tatăl[8] și cu Duhul Sfânt. Și El S-a înălțat la Tatăl și la Duhul cu umanitatea Sa, când a împlinit iconomia cea pentru noi [τὴν ὑπὲρ ἡμῶν οἰκονομίαν], lucrarea Sa cea mântuitoare pentru noi, ca să unească pe cele de pe pământ cu cele din cer, adică pe oamenii Sfinți cu Sfinții Săi Îngeri, și pentru ca să ne arate tuturor că nu a fost niciodată despărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt[9]. De aceea, El, Cel veșnic viu și dimpreună-veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ne spune tuturor din slava Lui cea veșnică: „Eu sunt cu voi și nimeni [nu e] împotriva voastră [Ἐγώ εἰμι μεθ’ ὑμῶν καὶ οὐδεὶς καθ’ ὑμῶν]!”[10]. Pentru că El e mereu cu noi și în noi prin slava Lui, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, atâta timp cât El Se poate sălășlui duhovnicește în noi înșine. Și sălășluirea Lui în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, e conținutul duhovnicesc al îndumnezeirii noastre. Pentru că sălășluirea Lui în noi nu e o metaforă, ci o realitate dumnezeiască copleșitoare și îndumnezeitoare. E însuși conținutul vieții noastre creștine. Pentru că prezența Lui mistică, harică în noi e sfințenia și mântuirea noastră.

De aceea, El e în noi și cu noi și vorbește cu noi și din noi celor pe care îi povățuim. A fi Părinte duhovnicesc sau purtător de Dumnezeu asta înseamnă: a-L avea pe El în tine și cu tine mereu, ca Cel ce te îndrumă și te sfătuiește întru toate! Din acest motiv, în relația Părintelui duhovnicesc cu fiul său duhovnicesc contează în mod exclusiv ceea ce Dumnezeu îi învață și pe unul și pe celălalt. Părintele duhovnicesc îl sfătuiește întru toate pe fiul său duhovnicesc, dar și fiul său duhovnicesc e o oglindă a lui și un luminător pașnic și ascultător al vieții sale. Pentru că tot ceea ce se face în cadrul povățuirii duhovnicești e o creștere în sfințenie a amândurora. Și unul și altul învață de la Dumnezeu cum să se iubească și să se asculte reciproc. Și amândoi sunt întăriți și luminați întru toate de Dumnezeu, Cel care îi umple de slava Lui: pe unul, pentru că iubește îndreptarea omului și se îngrijește de sfințirea lui, pe celălalt, pentru că ascultă de Părintele său pentru a se îndrepta continuu și pentru a-l bucura în tot ceea ce face.

Așadar, iubiții mei, a te înălța continuu înseamnă a te sfinți continuu în relația ta cu Dumnezeu și cu semenii. Iar egoismul nu ne înalță, pe când iubirea și iertarea tuturor și rugăciunea pentru toți sunt continua noastră înălțare spre Dumnezeu.

Pentru că trebuie să dăruim tuturor iubire, să Îl dăruim tuturor pe Hristosul nostru, Care este iubire[11], pentru ca să bucurăm și să fim bucuroși duhovnicește. Și bucuria se păstrează când suntem în pace cu toți și în rugăciunea cea pentru toți. Bucuria cea sfântă, duhovnicească, rămâne în noi, când El Însuși, Domnul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, e în noi. Și dacă El e în noi și cu noi tot timpul, atunci nu trăim o nădejde lipsită de conținut, ci Îl așteptăm pe Cel care deja e cu noi și în noi.

Tocmai de aceea, Apocalipsisul lui Iisus Hristos [Ἀποκάλυψις Ἰησοῦ Χριστοῦ] [Apoc. 1, 1, BYZ] nu e pentru noi o revelație horror, ci una liturgică și pascală, plină de lumină și de nădejde sfântă. Pentru că Cel care S-a vestit pe Sine, prin Sfinții Săi Profeți, în Vechiul Testament, în Noul Testament S-a vestit pe Sine prin Sfinții Săi Apostoli. Și Dumnezeul nostru ieri și azi și mâine e același, iar cuvintele Sale, vestite Sfinților Lui, trebuie înțelese în mod sintetic și iubitor. Pentru că în toate ale Sale vedem iubirea și grija Lui față de noi, vedem atenția și delicatețea Sa cea desăvârșită față de mântuirea noastră. Iar teologia Lui e viața noastră, pentru că ea reprezintă adevărul vieții noastre. Și dacă nu ne îngrijim de toate faptele și cuvintele Lui, de toate minunile și luminările Sale, nu Îl iubim pe El, pe Cel delicat cu toți ai Lui. Căci El prin toate cele ale Sale ne vorbește nouă, pentru ca noi să fim plini de curăția și de sfințenia și de iubirea Lui de oameni. Amin!

[1] Începută la 14. 26, în zi de sâmbătă, pe 28 mai 2022. Soare, 29 de grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. a 3-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 191.

[3] Idem, p. 193. [4] Idem, p. 197. [5] Ibidem.

[6] Cf. troparului praznicului: Ἀνελήφθης ἐν δόξῃ, Χριστὲ ὁ Θεὸς ἡμῶν, https://glt.goarch.org/texts/Pen/p46.html. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p46.html. [9] Ibidem. [10] Ibidem.

[11] Stefanos Dimopoulos, Athos – tărâmul sfințeniei. Întâlniri cu marii părinți athoniți ai veacului al XX-lea, trad. din neogreacă de Elena Dinu, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 168.