Psalmul 6. Comentariu teologic

E un psalm al Sfântului David introdus în secțiunea imnurilor [6, 1]. Ca să îl rostești pentru ziua a 8-a [6, 1], pentru ziua veșniciei. Pregătindu-te pentru veșnicia cu Dumnezeu.

Și Domnul ne mustră întru mânia Lui și ne pedepsește, ne educă, ne disciplinează întru urgia Sa [6, 2]. Pentru că mânia și urgia Lui sunt stârnite de păcatele noastre. Dar, dacă nu păcătuim, El ne învață în pace cele ale Sale. Ne învață cu duioșie, cu dulceață, prin luminări și vederi dumnezeiești, pe cele ale Sale.

Domnul e viu și Se manifestă ca viu față de cei pe care îi iubește. Și El ne miluiește în slăbiciunile noastre și ne vindecă de păcatele noastre [6, 3]. Și care sunt oasele [τὰ ὀστᾶ] noastre, pe care le tulbură [6, 3] mereu demonii și oamenii și grijile de tot felul? Sunt gândurile noastre! Și Sfântul David cere vindecarea gândurilor sale, a inimii sale, a sufletului său, a lui în întregime, pentru că atunci când ești în pace în tine însuți, ești în pace cu toată ființa ta.

Trebuie să ne recunoaștem slăbiciunea înaintea lui Dumnezeu, neputința noastră cea mare, și să cerem mereu mila și vindecarea Lui. Pentru că nu putem trăi fără mila și vindecarea Lui continuă. Căci tot ceea ce noi stricăm prin păcatele noastre, vindecă Dumnezeu în noi. El repară ceea ce noi stricăm zilnic.

Iar dacă gândurile ne sunt tulburate de către demoni, atunci sufletul nostru e foarte tulburat [6, 4]. Și sufletul tulburat e cel care nu mai simte în mod deplin slava lui Dumnezeu în el. E cel care simte că s-a îndepărtat de Dumnezeu. Pentru că de aceea se și tulbură: pentru că se simte singur, părăsit, păcătos, căzut.

„Și Tu [καὶ Σύ], Doamne [Κύριε], până când [ἕως πότε]?” [6, 4]. Și am pus în traducerea mea cuvântul lipsă: întârzii…Pentru că el, cel tulburat, cere ajutorul Lui imediat, acum, în clipa de față. Căci demonii vor să te omoare cu totul. Și tu ceri imediat ajutorul Lui, pentru că acum, în clipa de față, trebuie să scapi de ei. De presiunea lor urâtă și insuportabilă asupra ta.

Întoarce-Te, Doamne, la noi [6, 5], pentru că noi ne-am depărtat de Tine! Întoarce-Te spre noi și la noi! Căci El Se întoarce de la noi, când noi păcătuim fără să ne pocăim. Când trăim în nesimțire multă față de El. Și El ne izbăvește [6, 5], ne scoate pe noi din ispitele și din căderile noastre. Ne izbăvește din robia demonilor. Și ne mântuie pe noi pentru mila Lui [6, 5], pentru că e mult-milostiv față de noi. Mila Lui e iubirea Lui milostivă, pentru că El se îngrijește de noi cei căzuți, cei mereu înșelați de demoni.

Cel care Te pomenește mereu pe Tine, cel care se roagă Ție neîncetat, nu rămâne în moartea păcatului. De aceea, el nu este întru moarte [6, 6]. Căci moartea e tocmai uitarea de Tine. Moartea e părăsirea Ta, pentru păcatele care ne omoară. Dar când suntem cu Tine, noi suntem în viață, suntem plini de viața Ta, pentru că moartea păcatului nu ne mai atrage atunci. Iar în Iad nimeni nu se mărturisește Ție [6, 6], pentru că nimeni nu își deschide sufletul către Tine acolo. Când suntem în Iadul patimilor noastre și nu știm ce e pocăința sau când uităm de ea, nu știm sau nu mai vrem nici mărturisirea sinceră înaintea Lui. Pentru că sinceritatea înaintea lui Dumnezeu o trăim când ne spunem Lui mereu cele ale noastre. Când vorbim cu El despre tot ce vrem, ce simțim, ce avem nevoie. Dar în Iad nu ne mai mărturisim Lui, căci Iadul e totala închidere față de El. Paradisul Lui e vorbirea continuă cu El, pe când Iadul e închiderea totală față de El.

În versetul al 7-lea avem adevărata asceză, asceza pe care o vrea Dumnezeu de la noi. Căci El vrea să trudim în suspinele noastre. Vrea să ne nevoim în ciuda durerilor noastre și a lipsurilor noastre. Sau să transformăm suspinele noastre în muncă, în nevoință, în slujire a Lui. Și să ne culcăm în patul nostru plini de lacrimi, de lacrimi de pocăință și de mărturisire, dar și de lacrimi dulci de bucurie sfântă, pentru toate binefacerile Sale. Vrea să ne trudim și să plângem, să ne străpungem inima pentru toate relele noastre, dar și să fim cuprinzători față de toate nevoile oamenilor. Să plângem dimpreună cu toți cei care plâng și să râdem cu toți cei care se bucură cu adevărat. Pentru că munca și pocăința se întrepătrund și ele nasc așezarea smerită, plină de simțire duhovnicească, înaintea lui Dumnezeu.

Trudesc în durerea mea, în suspinul meu, pentru ca să Îi slujesc lui Dumnezeu. Și îmi spăl patul cu lacrimi, patul sufletului meu, pentru ca în mine să Se odihnească Dumnezeu. Pentru că eu am nevoie să fiu mereu cu El, cu Dumnezeul mântuirii mele, căci fără El nu am nimic și nu sunt nimic.

Dar ochiul meu vede păcatul și se mânie [6, 8]. Se mânie pentru tot păcatul: și pentru ale mele și pentru ale altora. Pentru că orice păcat nu are de-a face cu voia lui Dumnezeu. Dar când eu mă mânii pe păcate, pe toate păcatele, eu mă tulbur interior, pentru că păcătuiesc când judec păcatele altora. Și îmbătrânesc între toți vrăjmașii mei [6, 8], pentru că mila Ta mă ține în viață, dar văd, pe de altă parte, cum oamenii își fac rău slujind demonilor. Sau îi văd pe demoni, pe vrăjmașii mei spirituali, cum își fac rău și cum ne fac rău la toți. Pentru că viața lungă e o conștientizare tot mai mare a răutății din oameni, dar și a bunătății din ei. Și toate pe care le văd mă afectează interior.

Dar și eu mă schimb, mă schimb în continuu. De aceea, împreună cu Tine, Doamne, nu mai suport fărădelegea. Fapt pentru care vreau să nu mai am în preajma mea pe cei fărădelege [6, 9]. Căci ei mă învață la rele, iar eu nu mai suport relele. Pentru că relele mele mi-au mâncat viața, toată bucuria și liniștea ei. Și nu mai suport relele, păcatele, răutățile de tot felul, pentru „că a auzit Domnul glasul plângerii mele [ὅτι εἰσήκουσεν Κύριος τῆς φωνῆς τοῦ κλαυθμοῦ μου]” [6, 9, LXX]. El a primit pocăință mea și m-a iertat pentru păcatele mele, de aceea nu vreau să le mai înmulțesc, nu mai vreau să fac altele.

Și Domnul a auzit glasul meu, pentru că eu m-am rugat Lui. El aude tot ceea ce noi spunem. Și ne răspunde imediat, pe măsura noastră, a fiecăruia în parte. Și ceea ce aude, El primește [6, 10]. Iar a primi rugăciunea înseamnă că ne și răspunde. Pentru că El ne răspunde imediat ce o primește, adică imediat ce noi o rostim. Și noi simțim asta, prin încredințarea Lui harică din inima noastră. Căci inima noastră se umple de pace, de încredere, de bucurie, de luminare, când ne rugăm Lui și când El primește rugăciunea noastră.

Și vrăjmașii noștri, demonii, se rușinează și se tulbură de aceasta: de primirea rugăciunilor noastre de către Dumnezeu [6, 11]. Și se întorc de la noi rușinați și în grabă [6, 11], ne mai tulburându-ne, pentru că El coboară în noi prin slava Lui și e cu noi.