Zaharias, cap. 1, 1-10, LXX. Comentariu teologic

Zaharias înseamnă Dumnezeu Își amintește[1], pentru că  Ζαχαρίας [Zaharias] din Zah. 1, 1, LXX e transliterarea lui זְכַרְיָה [Zekariah] din Zek. 1, 1, WTT. Pentru că El Își amintește de făgăduințele Sale față de noi și ne miluiește pe noi. Și cuvântul Domnului [λόγος Κυρίου] a fost către [πρὸς] Sfântul Profet Zaharias [1, 1], pentru că Dumnezeu i-a vorbit lui. I-a vorbit pentru noi toți. Pentru că Sfinții Profeți ne transmit nouă ceea ce primesc în mod extatic de la Domnul. De aceea, a-i citi pe Sfinții Profeți, pe Sfinții Evangheliști, pe Sfinții Apostoli, pe Sfinții Părinți înseamnă a-L citi pe Dumnezeu, pentru că ei și-au scris cărțile în conlucrare, în coproducție cu Dumnezeu. Din acest motiv, întreaga Dumnezeiască Tradiție a Bisericii e voia Lui cu noi, în care noi trebuie să trăim. Ea este mediul ambiant în care noi trebuie să trăim, să slujim și să ne exprimăm teologic. Pentru că a trăi și a te exprima în interiorul Tradiției Bisericii înseamnă a trăi și a te exprima bisericește, eclesial.

Domnul le vorbește de urgia Lui cea mare față de părinții lor [1, 2], pentru ca aceștia să nu le urmeze exemplul rău, păcătos. Păcatele părinților nu trebuie perpetuate! Copiii trebuie să se delimiteze de relele înaintașilor lor. Pentru că ei trebuie să asculte de Domnul. Și dacă asculți de El, trebuie să te întorci mereu către El [1, 3]. Căci în această întoarcere continuă către El, tu vei trăi întoarcerea Lui către tine [1, 3]. Și întoarcerea Lui către tine înseamnă umplerea ta de mila Lui.

Verbul folosit la Zah. 1, 3, LXX este ἐπιστρέψατε. Forma de imperativ aorist, persoana a doua plural: Întoarceți-vă! Și nu te poți întoarce decât de pe un drum greșit, păcătos. Căci păcatul te face să stai cu fața către el și cu spatele la Domnul. Dar pocăința înseamnă să întorci spatele tuturor păcatelor tale, pentru ca să stai cu fața ta către fața Lui. Și a sta înaintea Domnului înseamnă a-ți recunoaște păcatele tale, căderile tale cele cumplite, și a cere mila Lui față de tine.

Domnul ne cere să nu fim păcătoși ca părinții noștri [1, 4], ci să ascultăm de Sfinții Lui Profeți [1, 4], de toți Sfinții Lui. Căci El ne cere să ne abandonăm păcatele noastre, adică să renunțăm la căile noastre cele rele și la obiceiurile noastre cele rele [1, 4]. Iar obiceiurile noastre cele rele sunt patimile noastre. Căci patimile sunt păcatele cronicizate, repetate la nesfârșit de către noi.

„Și nu au luat aminte [ca] să asculte de Mine [καὶ οὐ προσέσχον τοῦ εἰσακοῦσαί Μου]” [1, 4]. Ei nu au luat aminte la Mine, nu Mi-au dat importanță, de aceea nu au vrut să Mă asculte. Căci înainte ca să asculți și să urmezi pe cineva trebuie să îl valorizezi, trebuie să îi dai credit, trebuie să îl crezi. Nu M-au crezut, de aceea nu M-au ascultat! Nu M-au ascultat părinții voștri, pentru că nu M-au iubit! Dar atunci când Îl iubești pe El, atunci te ostenești să Îl asculți și să Îl urmezi.

Domnul ne cere să fim atenți la toate cuvintele Lui. De aceea ne tot repetă că El spune acestea: „zice Domnul [λέγει Κύριος]” [1, 4]. Căci acestea, cuvintele Sale, sunt voia Lui. Și dacă El ne vorbește nouă, asta înseamnă că vrea ca noi să Îi răspundem. Să Îi vorbim și noi Lui. Dar ca să Îi vorbești Lui înseamnă a face voia Sa. Pentru că a face voia Sa înseamnă începutul vorbirii noastre cu El.

Profeții Lui vor trăi în veac [1, 5], vor trăi veșnic, pe când părinții voștri, cei păcătoși, întreabă Domnul, unde sunt [ποῦ εἰσιν][1, 5]?  Unde sunt ei, părinții voștri, cei care au murit și nu se mai văd acum printre voi, dar care M-au pornit spre mânie și urgie pe Mine? Ce faceți voi pentru ei? Cum vă rugați, cum îi pomeniți pe ei înaintea Mea? Și Domnul ne întreabă aceste lucruri pe toți! Pentru că suntem datori să îi pomenim pe părinții noștri în rugăciunile noastre, să îi pomenim neîncetat, dar să nu le urmăm decât faptele bune. Căci păcatele, oricare ar fi ele, nu sunt de urmat. Însă faptele bune și virtuțile cele duhovnicești sunt voia Domnului, pentru că sunt viața creștină.

Cuvintele Sale și cele legiuite de El sunt cele pe care El le poruncește întru Duhul Sfânt [1, 6]. Și ceea ce El ne poruncește, noi trebuie să primim [1, 6] cu toată inima. „În Duhul Meu [ἐν Πνεύματί Μου]” [1, 6, LXX] poate fi spus și de către Tatăl, dar și către Fiul, în relația lor cu Duhul Sfânt. Pentru că Tatăl Îl purcede pe Duhul din veci și Acesta Se odihnește din veci în Fiul. Și de aceea, Tatăl poate spune despre Duhul că e al Lui, pentru că El L-a purces, dar și Fiul poate spune că Dumnezeu Duhul Sfânt e al Lui, pentru că întru El Se odihnește din veci. Și Tatăl, prin Fiul, întru Duhul poruncește cele ale mântuirii noastre. Pentru că toate cuvintele Dumnezeului nostru treimic sunt duhovnicești, sunt mântuitoare pentru noi.

„Am văzut noaptea [ἑώρακα τὴν νύκτα]” [1, 8] înseamnă am avut o vedenie dumnezeiască în timpul nopții. Și El Își trimite Îngerii Săi ca să înconjure pământul [1, 10]. Dar îl înconjură nu degeaba, ci pentru ca să ne ajute pe noi în mântuirea noastră. Pentru că trebuie să fim conștienți de faptul că El ne vede continuu în tot ceea ce facem și ne sprijină întru tot lucrul cel bun, dar, în același timp, că Sfinții Îngeri și Sfinții Lui sunt mereu în ajutorul nostru, dacă noi căutăm să facem voia Lui cea sfântă. Căci ziua și noaptea stăm înaintea Lui și a întregii Sale Împărății, iar fiecare clipă a vieții noastre e timpul mântuirii noastre.


[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Zechariah_(given_name).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.