Canonul Învierii Domnului [2]. Comentariu teologic

Hristos a fost de parte bărbătească [ἄρσεν], ca Cel care a deschis pântecele fecioresc [τὴν παρθενεύουσαν νηδύν] al Născătoarei de Dumnezeu, dar ca om muritor [ὡς βροτὸς] a fost Mielul [Ἀμνὸς] care S-a jertfit pentru noi. După umanitatea Sa, El a fost Mielul de jertfă pentru mântuirea noastră. A fost Mielul cel fără de prihană [ἄμωμος], pentru că El n-a gustat întinarea [κηλῖδος]. Nu a cunoscut păcatul. Și pentru că El este Mielul nostru cel fără de prihană, de aceea este Paștiul nostru [τὸ ἡμέτερον Πάσχα]. Este Paștiul nostru cel veșnic, adică Mielul nostru cel veșnic, pentru că Jertfa Lui este mântuitoare pentru toți în mod veșnic. Și El nefiind doar om adevărat, ci și Dumnezeu adevărat [Θεὸς ἀληθής], de aceea El e Paștiul nostru cel desăvârșit [τέλειος], Care ne trece pe noi în mod continuu de la moarte spre viață.

Sintagma „ca mielul de un an [ὡς ἐνιαύσιος ἀμνός]” ne vorbește despre nevinovăția și curăția desăvârșită a Domnului. Și El, Cel binecuvântat [ὁ εὐλογούμενος], ni s-a făcut nouă de bună voie [ἑκουσίως] cununa cea bună [στέφανος χρηστὸς]. S-a jertfit pentru noi de bună voie, pentru ca să ne îndumnezeiască pe noi. Ca să ne încununeze pe noi cu slava Lui cea veșnică. Și pentru că El S-a adus ardere de tot pentru noi toți, de aceea este Paștiul cel curățitor [Πάσχα τὸ καθαρτήριον] al nostru. Cel care ne curățește pe noi de păcatele noastre.

Cum a înviat Domnul din mormânt? Ca un frumos [ὡραῖος]!  Dacă adjectivul ὡραῖος s-ar fi referit la fructele pomului, am fi spus că fructele sunt coapte, sunt bune de mâncat. Pentru că El a înviat din mormânt plin de frumusețe dumnezeiască, ca un fruct cu totul copt, desăvârșit, transfigurat. Căci El ne-a strălucit nouă [ἡμῖν ἔλαμψεν] ca Soarele cel dumnezeiesc. Ca Soarele dreptății [δικαιοσύνης Ἥλιος], cu aluzie la Mal. 3, 20, LXX. Pentru că razele Sale ne umplu pe noi de dreptatea Lui, de sfințenia Sa.

Dumnezeiescul Părinte [Θεοπάτωρ] David [Δαυΐδ], Sfântul Profet și Împărat David, a săltat înaintea chivotului celui vechi, care era o umbră a celor viitoare. Dar noi, creștinii, care suntem poporul lui Dumnezeu [ὁ λαὸς τοῦ Θεοῦ], am văzut sfârșitul simbolurilor [τὴν τῶν συμβόλων ἔκβασιν] și ne veselim dumnezeiește [ἐνθέως] pentru mila lui Dumnezeu față de noi. Căci chivotul era Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, care L-a avut în pântece pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Sau chivotul, aici, în cazul învierii Sale, e mormântul care L-a ținut pe Cel necuprins și Care a înviat ca Cel atotputernic din mormânt.

Când trebuie să venim la Biserică? Din adâncimea dimineții! Dis-de-dimineață trebuie să ne pregătim de Slujbă. Trebuie să ne rugăm, să ne spălăm, să ne pregătim cuviincios pentru slujirea Bisericii și să venim la Biserică. Căci noi, în loc de mir [ἀντὶ μυρου], imn [τὸν ὕμνον] trebuie să aducem înaintea Stăpânului nostru, înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să Îi aducem cântare duhovnicească. Și cântarea duhovnicească e toată citirea și cântarea liturgică. Iar noi, cu mintea, cu inima și cu gura noastră, participăm la slujirea Bisericii, prin aceea că înțelegem ceea ce se slujește, iubim ceea ce se slujește și răspundem liturgic la ceea ce se slujește în Biserică. Participăm cu toată ființa noastră la slujirea Bisericii. Pentru că ne obosim în mod cuvios rugându-ne Domnului și stând înaintea Lui, pentru ca să primim mila Lui și pe El Însuși prin împărtășirea cu El.

Soarele dreptății e Hristos Domnul și El ne răsare tuturor viață. Pentru că ne dăruie slava Lui, care e viața noastră.

În a doua cântare a cântării a 5-a, ni se vorbește despre coborârea Domnului în Iad. Iar cei din Iad au văzut milostivirea [εὐσπλαγχνίαν] Lui cea nemăsurată [τὴν ἄμετρόν], cea nesfârșită. Și milostivirea e un cuvânt compus în limba greacă: εὐ + σπλαγχνίαν, care înseamnă buna iubire sau iubirea cea bună. Căci iubirea cea bună pentru oameni e grija pentru mântuirea lor. Când te milostivești de cineva cu adevărat atunci dorești binele lui veșnic, adică mântuirea lui. De aceea, Domnul a coborât până în Iad, la cei care erau în legăturile Iadului [τοῦ ᾍδου σειραῖς], în lanțurile Iadului, iar Sfinții Lui cei din Iad, văzându-L pe El acolo, către lumina [πρὸς τὸ φῶς] Lui se grăbeau.  Și cum se grăbeau spre Hristos? „[Cu] picioare slăvite [ἀγαλλομένῳ ποδί]”, umplându-se de slava Lui și lăudându-L pe Paștiul nostru cel veșnic.

Cum a ieșit Hristos din mormânt? Ca un Mire din cămara Sa! De aceea, praznicul nostru pascal e o prăznuire-împreună cu cetele cele iubitoare de praznic [ταῖς φιλεόρτοις τάξεσι] ale Sfintelor Puteri cerești. Căci El este pentru noi „Paștiul lui Dumnezeul cel mântuitor [Πάσχα Θεοῦ τὸ σωτήριον]”.  El e Cel ce ne-a mântuit pe noi prin Jertfa Sa cea pentru noi toți.

Cântarea a 6-a începe tot cu coborârea Lui la Iad. Și Iadul este „în cele mai de jos ale pământului [ἐν τοῖς κατωτάτοις τῆς γῆς]”. Avem aici o formă de superlativ [κατωτάτοις], care indică adâncul extrem al Iadului. Și când a coborât în Iad, Domnul a zdrobit zăvoarele cele veșnice [μοχλοὺς αἰωνίους] ale Iadului. Și El le-a zdrobit, pentru că i-a scos de acolo pe Sfinții Lui, pe cei care erau ținuți legați în Iad. Și, precum Sfântul Ionas a ieșit din chit după 3 zile, și Domnul a înviat a treia zi după moartea Sa. Pentru că șederea Sfântului Ionas în burta chitului nu e un mit, ci o realitate istorică, așa după cum realitate istorică e și moartea și învierea Lui.

Cum a ieșit Domnul din mormânt? Păzind pecețile mormântului întregi, nestricate! Pentru că El nici cheile Fecioarei [τὰς κλεῖς τῆς Παρθένου] nu le-a stricat cu nașterea Sa. Dar Cel care nu a stricat fecioria Maicii Sale și nu a stricat nici pecețile mormântului Său, ne-a deschis nouă ușile Paradisului [Παραδείσου τὰς πύλας], ușile Împărăției Sale.  Pentru că El e ușa noastră de intrare în Împărăția lui Dumnezeu, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Trebuie să credem în El, în Dumnezeul nostru treimic, și să ne sfințim întru El, întru slava Lui cea veșnică.

Hristos Domnul este Mântuitorul nostru, pentru că este Jertfa cea vie, Care S-a adus pe Sine Tatălui. Și când a înviat din mormânt, l-a înviat pe Sfântul Adam cu totul neamul său, adică pe cei Sfinți din neamul omenesc.