Psalmul al 136-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

La râurile Babilonului,
jelind după țara Domnului,
acolo am șezut și am plâns,
când la vorbă ne-am strâns,
având inimă amară.
Despre Sion și despre țară
aminte ne aduceam,
cu lacrimi fierbinți plângeam.

Instrumente ferecate
lăsam prin sălcii atârnate,
căci acolo ne-au cerut
aceia ce ne-au robit,
să le zicem viers din carte,
într-acea străinătate,
ca-n sfânt muntele Sionului,
cântări ce cântam Domnului.
Dar nu era la-ndemână
a cânta-n țară străină!

De te-aș uita, țară sfântă,
atunci să-mi vină ispită,
iar dreapta mea să uite
a schimba viers în lăute!
Și să mi se prindă limba
de gingii, jelindu-mi scârba,
de te-aș mai putea uita-te,
Ierusalime cetate,
’nainte de nu te-aș pune
’n pomeniri, în zile bune!

Să nu uiți, Doamne Sfinte,
de Edom, ce-a zis cuvinte,
sfintei cetăți împotrivă,
de rău, cu gură nebună:
„Risipiți-i ziduri-nalte,
goliți-o de bunătate!”.

O, fiică babilonească,
răul să te întâlnească!
De-acela va fi ferice,
ce va veni să te strice,
că ți se va-ntoarce darul,
cum ne-nchini tu cu paharul,
când pe pruncii tăi de ziduri
îi vor zdrobi ca pe cioburi!