Psalmul al 138-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 1-42]

Doamne, Tu m-ai încercat,
ca să m-arăți de sminteală curat!
Șederea mea și culcatul
Tu-mi știi, Doamne, și sculatul!
Și gândul meu de departe
știi că nu-i cu răutate!

Cărări, poteci mi-s cercate
de sfânta Ta bunătate
și-mi vezi și calea de-i strâmbă,
că n-am vicleșug în limbă.

Tu mi-ai cunoscut târziul,
și-l întâlnești cu timpuriul.
Tu m-ai făcut, din tină
luând cu sfânta Ta mână.

Și nepriceput rămâne
înțelesul Tău de mine,
că Ți-e mare-nțelepciunea,
de nu pot să-i știu minunea!

Și de Duhul Tău n-am fugă,
ca să scap să nu m-ajungă,
nici de la sfânta Ta față
n-am în alte părți povață!

Către cer de m-aș sui,
acolo ești și mă vei ști,
de-aș pogorî unde-i iadul,
și de-acolo-mi deschizi vadul,

de-aș zbura spre dimineață
peste mări fără povață,
cu mâna Ta, cu cea stângă,
m-ai purta fără osândă,
și cu dreapta Ta-n iubire
m-ai ține fără poticnire!

Și-ntuneric de s-ar face,
nu m-aș teme să mă calce,
căci noaptea m-ar desfăta
cu lumină ca ziua.

Că-ntunericul se-albește
de Tine, când Te zărește,
și noaptea se luminează
ca soarele cel cu rază.
Că-ntuneric și lumină
sunt, Doamne, la Tine-n mână!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *