Iubiții mei[1],
grija deșartă e aceea în care vrem să știm toate detaliile. Să știm toate detaliile de mai înainte. Vrem să știm toate detaliile despre cum va fi la examen, în călătoria pe care ne-o dorim, la Nunta la care vom merge, pentru că vrem să știm în detaliu despre cum ne va fi nouă în viață. Și când vrem să știm atât de minuțios lucrurile vieții noastre, atunci vrem să planificăm toate ale noastre. Dar când noi ne stabilim toate lucrurile, atunci Îl excludem pe Dumnezeu din planurile noastre, pentru că nu vrem nicio abatere de la planurile noastre de viață.
Numai că El nu ține cont de planurile noastre, de planurile pe care noi ni le facem fără El! Dimpotrivă, El, în mod părintesc, ne va arăta că toate planurile noastre de viață sunt fade, sunt fără sens, fără împlinire, dacă El nu e în centrul vieții noastre. De aceea, când ne pocăim pentru viața noastră la întâmplare, pentru viața fără El și alegem viața cu Domnul, când alegem ca El să ne călăuzească în viață, atunci ne schimbăm strategia de viață în mod radical. Atunci nu ne mai facem planuri fără Dumnezeu, ci Îl întrebăm pe El despre tot ceea ce trebuie să facem și să zicem. Și când îți pui viața sub călăuzirea Sa, El ne duce pe noi la rezultate uluitoare. Pentru că ajungem să facem mai mult decât am putea spera vreodată să facem. Și ajungem să facem lucruri nesperate, pentru că nu ne mai închidem în planurile noastre mici, etanșe, ci ne lăsăm conduși de aspirațiile mari, abisale ale lui Dumnezeu.
Și ce ne plănuim noi să facem de obicei? Ne plănuim să facem lucruri pentru confortul nostru, pentru siguranța noastră personală. Vrem să trecem toate examenele, să avem un loc de muncă stabil, să ne îndrăgostim de persoana potrivită și cu ea să avem o familie, să facem copii, să facem avere, căci ne dorim o viață după inima noastră. Dar această viață perfect telurică, pământească, nu are nicio valoare veșnică, pentru că Dumnezeu este exclus din ea. Căci noi nu ne privim viața ca pe un timp al mântuirii noastre, ca pe un timp al ascezei și al slujirii lui Dumnezeu, ci ca pe un timp al confortului personal, al bucuriilor care ne fac să uităm de moarte, adică de clipa în care toate acestea se sfârșesc subit.
Numai că viața noastră nu trebuie să uite moartea noastră! O viață trăită fără orizontul morții e o viață fără conștiință. Și viața fără conștiință e o băltire în lucruri de duzină: mănânc, beau, păcătuiesc, dorm, iar a doua zi o iau de la capăt. O iau de la capăt la nesfârșit! Însă cu o astfel de viață monotonă, sastisită de păcate, nu ajung să am o moarte și o veșnicie bune, ci o moarte și o veșnicie rele. Pentru că eu mă planific de acum pentru Iad și nu pentru veșnica viață cu Dumnezeu și cu Sfinții și cu Îngerii Lui.
Însă viața cu Dumnezeu nu are nimic de-a face cu monotonia, ci cu noutatea continuă! Rugăciunea, postul, citirea, slujirea, pocăința, privegherea, dăruirea continuă de sine, pe scurt toate virtuțile dumnezeiești sunt izvoare continue de noutate, de pace, de bucurie, de împlinire. Căci prin ele afli noi și noi detalii ale relației lui Dumnezeu cu oamenii și ale împlinirii personale. Ale împlinirii personale veșnice, pentru că El Însuși, Dumnezeul mântuirii noastre, e dăruitorul acestei cunoașteri continue și împliniri continue și comunionale. Pentru că împlinirea reală a omului nu e una egoistă, ci una care se deschise spre întreaga Biserică și spre întreaga lume, ca cea care se dăruie tuturor.
Dacă aș fi dorit să mă îmbogățesc teluric, mi-aș fi folosit toate abilitățile și tot timpul pentru ca să fac bani. Și astăzi poți să faci bani foarte ușor, dacă te duce capul. Dacă știi să vezi oportunitățile de afaceri și dacă știi să profiți de patimile oamenilor. Ca om de teologie și de cultură, iarăși, aș fi putut să fac bani în mod continuu, dacă mi-aș fi dorit cu adevărat asta. Pentru că aș fi urmărit trendurile, ifosele, naivitățile, orgoliile oamenilor și aș fi scris, tradus, editat, pictat, sculptat și m-aș fi publicitat după așteptările lor minore.
Însă eu și soția mea am ales împlinirea duhovnicească în viață, împlinirea veșnică cu Dumnezeu. Am ales să ne îmbogățim în Dumnezeu, în curăția și slava Lui, în continua viețuire cu El. Pentru că L-am ales, mai întâi de toate, pe Dumnezeu, pentru ca prin El să le avem pe toate. Și, de fapt, acest lucru, viața cu El, ne cere Dumnezeu de la noi toți. Pentru că El ne poruncește nouă: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Sa [Ζητεῖτε πρῶτον τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ καὶ τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ]!” [Mt. 6, 33, BYZ].
Căutați-Mă pe Mine mai întâi! În viața voastră, puneți-Mă pe Mine pe primul plan! Căci a dori Împărăția și dreptatea Lui înseamnă a-L dori pe El mai întâi. Și când Îl dorești pe El mai întâi, când te trezești, te trezești cu gândul la El, te trezești ca să I te rogi Lui, ca să muncești pentru El, ca să Îi slujești Lui, ca să fii cu El în fiecare clipă. Și, creștinul, mai întâi de toate se roagă, postește, e deschis luminărilor lui Dumnezeu, citește teologie și viață sfântă, lucrează în folosul oamenilor, se roagă pentru ei și îi sfătuiește, pentru că e mereu avid să facă voia lui Dumnezeu. Și te umpli de dreptatea Lui și de sfințenia Sa pe măsură ce împlinești poruncile Sale. Viața cu Dumnezeu e umplerea noastră de slava Împărăției Sale. Căci El, pe măsura împlinirii voii Sale, revarsă în noi slava Sa, făcându-ne pe noi să trăim în Împărăția Sa încă de acum, Împărăție care va umple întreaga creație la a doua venire a Domnului. Căci atunci când El va transfigura întreaga Lui creație prin slava Sa, atunci o va face o singură Împărăție a Lui. Pentru ca Dumnezeu să fie toate în toți prin slava Lui cea veșnică.
De aceea, ați dori lucrurile doar pentru tine înseamnă a le secătui de importanță comunională. Însă, când faci din persoana ta, din viața ta, din virtuțile tale, din averea ta spații ale comuniunii, atunci în tine și în ale tale se întâlnesc toți oamenii. Și acesta e motivul pentru care ne dăruim continuu tuturor: pentru ca toți să facă parte din viața noastră. Și când toți fac parte din viața noastră și se pot împărtăși de cărțile noastre și de rugăciunile noastre și de atenția noastră, atunci ne vindecăm tot mai mult de iubirea de sine, pentru că ne umplem de iubirea de Dumnezeu și de oameni.
Căci Domnul a legat porunca iubirii Lui de răsplătirile duhovnicești pe care ni le dăruie încă de aici. Și ne-a spus: „și acestea toate va fi adăugat [vor fi adăugate] vouă [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν]” [Mt. 6, 33, BYZ]. Pentru că El ni le va dărui pe toate cele care ne împlinesc pe noi, dacă, mai întâi de toate, Îl căutăm pe El. Și trebuie să trăim minunea aceasta, viața aceasta minunată, trăită în iubirea Lui, ca să înțelegem cât de mare e împlinirea pe care El o aduce în viața noastră. Căci ne dăruie mai mult decât am fi sperat vreodată, dacă ne concentrăm toată ziua numai pe slujirea Lui.
Mi-am dorit de mic să cunosc oameni mari, abisali, cu care să trăiesc în prietenie și în întrajutorare, să citesc și să am enorm de multe cărți, să pot să scriu și să creez lucruri unice, să Îi slujesc Lui și să mă împlinesc mereu în curăție și în sfințenie. Și toate s-au împlinit în viața mea la modul superlativ. Dacă aș fi plănuit eu toate lucrurile, dacă mi le-aș fi ales și nu aș fi fost deschis sugestiilor lui Dumnezeu, aș fi trăit o viață socială minoră. Și îmi dau seama de acest lucru din alegerile proaste pe care le-am făcut în viață. Atunci când am ales păcătos, când am ales frivol, s-a ales praful de toate. Dar când am ales cu Dumnezeu, atunci am ales trainic, am ales pentru veșnicie, pentru că El le ține pe toate în existență.
Și când alegem să facem ceva cu Dumnezeu și îl facem împreună cu El, Dumnezeu ne întărește continuu în viața noastră și ne bucură nespus. Pentru că noi ne deschidem continuu povățuirilor lui Dumnezeu, modului pașnic și evlavios în care El dorește să trăim înaintea Lui și a oamenilor.
Prof. Ion Coja ne dă mărturia Flaviei, o fetiță de 3 ani, care aude la televizor numele Daria și le spune părinților ei că așa a chemat-o pe ea mai înainte[2]. „Mama Flaviei, Sânziana, extrem de emoționată, le povestește celorlalți că, în perioada când era însărcinată cu Flavia, și-a pus problema numelui pe care să-l poarte fetița și a decis împreună cu tatăl fetiței că Daria ar fi un nume frumos și potrivit. Pe fetița încă nenăscută «a chemat-o» câteva zile Daria, iar apoi părinții s-au răzgândit și s-au decis la numele Flavia…”[3].
Cu alte cuvinte, copila și-a cunoscut din pântece numele ei! Și dacă și l-a cunoscut din pântece, atunci ei, pruncii din pântece, aud și înțeleg tot ceea ce spunem și facem noi, părinții lor și cei care venim în contact cu mama gravidă. De aceea, înainte de a-l naște, copilul știe cum îl primim, ce inimă avem pentru el. Și dacă tot plânge și se zbate după ce îl naștem, deși îi facem toate poftele, e pentru că nu îl iubim și nu l-am așteptat cu toată inima. Căci sunt copii cuminți și sănătoși și copii care toată ziua plâng și se îmbolnăvesc, deși au condiții de viață. Dar cum omul nu e numai trup, ci e suflet și trup, de aceea, sufletul țipă după iubirea noastră din prima clipă de viață, adică din prima clipă a zămislirii copilului în uter.
Iar Dumnezeu înțelege țipetele noastre după iubire! Căci ele sunt cele mai firești țipete. Și atunci când strigăm către El, când inima noastră își dorește cu adevărat un anume lucru, atunci strigăm teologic către Dumnezeu. Căci nevoia reală e nevoia teologică. Și nevoia reală e nevoia de iubire, de atenție, de îmbrățișare, de comuniune.
Cu trecerea timpului, înțelegem tot mai mult nevoia de iubire a oamenilor. Pentru că toți vrem să fim ținuți minte, să fim apreciați, să fim ascultați, să fim înțeleși. Discuțiile noastre nu vrem să rămână în van, ci în inimile oamenilor. Și de aceea le spunem copiilor noștri, elevilor, studenților, ucenicilor noștri, prietenilor, celor iubiți ai noștri viața noastră, pentru ca ea să rămână în ei. „Și pe care le-ați învățat și le-ați primit și le-ați auzit și le-ați văzut în[tru] mine, pe acestea faceți-le!” [Filip. 4, 9, BYZ]. Căci Părintele își dorește ca ucenicul lui iubit să trăiască aceeași teologie și aceeași viață sfântă pe care el o trăiește.
Însă Sfântul Pavlos nu își dorea să aibă ucenici trași la xerox după el, ci ucenici creativi, ucenici care să ajungă ei înșiși Învățători. Sfântul Pavlos, după cum îmi doresc și eu, își dorea ucenici vii, ucenici integri, ucenici verticali, care să aibă o relație reală cu Dumnezeu, pe care să o trăiască în relație cu el ca Învățător, ca Părinte al lor. Pentru că filiația duhovnicească e viața de taină pe care o trăim în ascultare de Dumnezeu și de Părintele nostru duhovnicesc și prin care noi creștem duhovnicește în mod rapid. Căci a fi ucenic înseamnă a fi udat nonstop cu învățătură sfântă și cu rugăciune și cu binecuvântare, a avea un cadru comunional în care să te dezvolți, a avea un exemplu de viață înaintea ta și a fi ajutat în mod real în furtunile vieții personale. Pentru că ești asumat de Părintele tău, condus, mângâiat, vindecat, întărit tot timpul, ca să te împlinești în mod real în viața cu Dumnezeu și în viața de familie și în viața bisericească și socială.
Dar ca să fii ucenic sau prieten sau soț sau confident în mod real trebuie să fii mai întâi iubitor de Dumnezeu. Trebuie să Îl cauți pe El mai presus de toate, pentru ca să primești bucuria de a le avea pe toate și mai presus de ce ți-ai fi dorit tu vreodată să ai. Și grija cea rea, cea deșartă, e aceea de a le dori pe toate după cum vrei tu și nu după cum le dorește Dumnezeu pentru tine. Căci atunci când te smerești și Îl asculți pe El și te lași călăuzit de El, accepți viața cea pașnică și împlinitoare spre care El te călăuzește. Dar când nu ascultăm de Dumnezeu, nu trebuie să ne mire faptul că avem tulburări, ispite și căderi cumplite în viața noastră. Căci acestea, căderile noastre de tot felul, sunt pentru ca Dumnezeu să ne redirecționeze spre calea Lui.
Convertirea și pocăința sunt redirecționarea noastră. Căci calea ta cea lină e cea pe care Dumnezeu ți-o dăruie. Și ca să o accepți, trebuie să te pocăiești de toate păcatele tale și să admiți faptul că El știe cu adevărat ce vrei tu și cum să te împlinească pe tine.
Luna lui cuptor, luna iulie, în care suntem de 3 zile, e luna de foc a anului. Focul de afară, arșița zilei, e ca momentele în care noi credem că nu mai putem rezista, că ne e foarte greu. Dar când Dumnezeu trimite o alinare, un vânt mângâietor, noi prindem curaj și mergem mai departe. Și întotdeauna putem merge mai departe! Căci și acceptarea morții înseamnă a merge mai departe! Pentru că atunci când simțim că e clipa morții, că Dumnezeu ne cheamă la Sine, a o accepta, înseamnă a accepta să mergem mai departe.
Fiecare etapă a vieții noastre ne învață câte ceva fundamental. A rămâne în trecut e un nonsens, pentru că toate merg înainte. Și a merge înainte înseamnă a accepta toate ca pe voia lui Dumnezeu cu noi, ca pe voia Lui care ne împlinește. Amin!
[1] Începută la 8. 54, în zi de joi, pe 30 iunie 2022. Soare, 24 de grade, vânt de 3 km/ h.
[2] Cf. https://ioncoja.ro/handicapul-lingvisticii-americane-2/. [3] Ibidem.
