Rugăciunea din spatele amvonului. Comentariu teologic
Rugăciunea din spatele amvonului[1]
Textul rugăciunii e acesta: Ὁ εὐλογῶν τοὺς εὐλογοῦντάς Σε, Κύριε, καὶ ἁγιάζων τοὺς ἐπὶ Σοὶ πεποιθότας, σῶσον τὸν λαόν Σου καὶ εὐλόγησον τὴν κληρονομίαν Σου. Τὸ πλήρωμα τῆς Ἐκκλησίας Σου φύλαξον. Ἁγίασον τοὺς ἀγαπῶντας τὴν εὐπρέπειαν τοῦ οἴκου Σου. Σὺ αὐτοὺς ἀντιδόξασον τῇ θεϊκῇ Σου δυνάμει καὶ μὴ ἐγκαταλίπῃς ἡμᾶς τοὺς ἐλπίζοντας ἐπὶ Σέ. Εἰρήνην τῷ κόσμῳ Σου δώρησαι, ταῖς Ἐκκλησίαις Σου, τοῖς ἱερεῦσι, τοῖς ἄρχουσιν ἡμῶν, τῷ στρατῷ καὶ παντὶ τῷ λαῷ Σου. Ὅτι πᾶσα δόσις ἀγαθὴ καὶ πᾶν δώρημα τέλειον ἄνωθέν ἐστι, καταβαῖνον ἐκ Σοῦ, τοῦ Πατρός τῶν φώτων, καὶ Σοὶ τὴν δόξαν καὶ εὐχαριστίαν καὶ προσκύνησιν ἀναπέμπομεν, τῷ Πατρὶ καὶ τῷ Υἱῷ καὶ τῷ Ἁγίῳ Πνεύματι, νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν[2].
Iar, în traducerea mea, textul e acesta: „Cel care îi binecuvânți pe cei care Te binecuvântă pe Tine, Doamne, și îi sfințești pe cei care au nădăjduit în[tru] Tine, mântuie poporul Tău și binecuvântă moștenirea Ta! Plinătatea Bisericii Tale o păzește! Sfințește-i pe cei care iubesc bunăcuviința casei Tale! Tu pe aceștia slăvește-i [cu] dumnezeiasca Ta putere și nu ne lăsa pe noi cei care nădăjduim în[tru] Tine! Pace lumii Tale dăruie, Bisericilor tale, preoților, stăpânitorilor noștri, armatei și [la] tot poporul Tău! Că toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit de sus este, coborând de la Tine, Părintele luminilor, și Ție slavă și mulțumire și închinare înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și întru vecii vecilor. Amin!”.
Și în rugăciunea aceasta a Dumnezeieștii Liturghii, noi aflăm că Dumnezeu ne binecuvântă pe noi în măsura în care noi Îl binecuvântăm pe El în toate zilele vieții noastre. Binecuvântarea lui Dumnezeu coboară în noi în rugăciunea, în slujirea, în starea noastră înaintea Sa. Și binecuvântarea Lui e tot binele duhovnicesc pe care El îl revarsă în noi și care ne bucură nespus. Iar dacă ne-am pus nădejdea în El, dacă El este singura noastră nădejde, atunci Dumnezeu ne sfințește pe noi. Ne sfințește pe noi, pe cei care Îl binecuvântăm pe El neîncetat. Ne sfințește prin slava Lui. Căci sfințirea noastră înseamnă coborârea slavei Lui în noi înșine, pe măsura ascezei noastre, a împlinirii poruncilor Sale. Și cei pe care îi sfințește, Domnul îi mântuie, pentru că ei sunt ai Săi. Ei sunt poporul Său și moștenirea Sa. Și El binecuvântă veșnic moștenirea Sa, căci aceștia sunt Sfinții Lui. Cei care veșnic vor fi cu El.
Dumnezeu păzește plinătatea Bisericii Sale, totalitatea ei, adică ne păzește pe fiecare în parte și pe toți la un loc. Substantivul πλήρωμα e folosit de Sfântul Pavlos în Efes. 4, 13 pentru a vorbi despre vârsta plinătății lui Hristos. Căci fiecare dintre noi suntem chemați de El la desăvârșire. Și când creștem în vârsta desăvârșirii duhovnicești, atunci ne gândim la plinătatea Bisericii, la întreaga Biserică precum la noi înșine. Pentru că atunci conștientizăm tot mai mult faptul că e nevoie de mântuirea tuturor. Adevărata perspectivă soteriologică este eclesială, pentru că e o perspectivă catolică. Catolicitatea Bisericii înseamnă plinătatea ei, universalitatea ei. Și perspectiva eclesială a mântuirii e comunională, deși ne mântuim fiecare în parte. Dar ne mântuim fiecare în parte în Biserică și în comuniune cu întreaga Biserică a lui Dumnezeu.
Căci Dumnezeu ne sfințește aici, în Biserica slavei Sale, pentru că iubim bunăcuviința Bisericii Sale. Și Biserica Lui e cu totul plină de cuviință întru ale sale, pentru că e plină de teologie și de evlavie și de sfințenie. Biserica stă în revelația Lui, în slujirea Lui, în slava Lui. Biserica e una cu Hristos Domnul, pentru că e unită veșnic cu El. Și El ne sfințește pe noi din interiorul nostru, pentru că El e unit cu noi de la Botezul nostru, din prima clipă a vieții noastre bisericești. Toată viața și slujirea Bisericii e o continuă sfințire a noastră. De aceea, noi nu putem minimaliza nicio Slujbă și rugăciune a Bisericii, pentru că prin toate Slujirile Bisericii noi primim slava Lui.
Și când El ne slăvește, atunci ne umple de slava Lui. Căci El ne umple de slava Lui, slăvindu-ne pe noi, făcându-ne pe noi duhovnicești. Ne slăvește cu puterea Sa cea dumnezeiască, pentru că slava Lui e plină de putere sfântă, de curăție, de luminare și de sfințenie dumnezeiască. Și când omul are putere duhovnicească întru el, atunci el are slava Lui, care ne sfințește pe noi. Și El nu ne lasă pe noi niciodată, pentru că trăim întru nădejdea ajutorului Său celui dumnezeiesc.
Dumnezeu dăruie pacea Sa lumii Sale, pacea Sa cea duhovnicească, adică slava Lui. De la El e pacea lumii, pentru că El dăruie pacea Sa Bisericilor Sale, Preoților, stăpânitorilor, armatei și la tot poporul Său. Și dacă pacea noastră, a tuturor, e de la El, atunci suntem chemați cu toții la comuniune, la viața în comuniune duhovnicească.
Darea cea bună e toată binefacerea lui Dumnezeu pe care noi o primim în viața noastră. Iar darul cel desăvârșit, cel care vine de sus, de la Dumnezeu, e toată harisma Lui cea dumnezeiască. Pentru că tot binele și toată sfințenia coboară de la Dumnezeu prin slava Lui, iar El e Părintele luminilor, adică al tuturor Sfinților și al Îngerilor Lui, care sunt luminile cele raționale ale Împărăției lui Dumnezeu. Și noi Îi aducem slavă Dumnezeului nostru treimic, Îi aducem mulțumire și Lui I ne închinăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh Dumnezeu, acum și în toată veșnicia.
[1] Așa se numește rugăciunea în limba greacă: Εὐχή οπισθάμβωνος, cf. ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Ed. ADEE, Atena, 2009, p. 145.
[2] Preluat de aici, cu corecturile mele: https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.