Predică la Duminica a V-a după Cincizecime [2022]
Iubiții mei[1],
la reîntâlnirea de săptămâna asta cu colegii mei de Seminar n-am avut surprize nedorite din partea vreunuia, pentru că i-am regăsit pe toți, în adâncul lor, ca cei pe care îi știam. Modul cum ei au înflorit interior, cum s-au dezvoltat, cum și-au creat familiile, m-a bucurat mult, pentru că le cunoșteam potențele de când erau tineri. Însă, nu m-a surprins niciunul în mod radical, pentru că îi cunosc destul de bine. 5 ani de zile cât am trăit cu ei, dar și după aceea, le-am urmărit viețile multora și le-am înțeles în adâncul lor. De aceea, cunoașterea lor m-a făcut să nu văd nicio fisură între trecutul și prezentul lor, pentru că cunoașterea reală a unui om ține de sufletul său. Cunoști sufletul omului, ce poate omul, și rezultatele le vezi în timp. Și dacă a avut un mediu propice, el a înflorit imediat, a făcut multe roade, a devenit un factor mobilizator în comunitatea sa. Dar, dacă nu a fost ajutat, a făcut mai puțin, însă vezi că sufletul lui e încrezător în binele pe care îl slujește. Pentru că, la urma urmei, slujirea preoțească este adâncul ființei noastre, suntem noi cu tot ceea ce știm și facem pentru Dumnezeu și oameni, iar fiecare zi este o ducere mai departe a angajamentului nostru de tinerețe. Căci atunci, când noi ne formam pentru slujirea preoțească, am și început să ne asumăm reverenda pe care o purtăm și care e modul nostru de-a fi. Un mod de-a fi cu multe privațiuni personale, puțin înțeles și apreciat, dar care ne împlinește enorm pe fiecare zi. Pentru că Îi slujim lui Dumnezeu, Celui care ne-a ales pe noi pentru slujirea Lui și Care ne întărește pe noi mereu întru slujirea Sa.
Dar pentru ca să Îi slujești lui Dumnezeu trebuie să Îl cunoști pe El, pe singurul Dumnezeu adevărat [τὸν μόνον ἀληθινὸν Θεόν] [In. 17, 3, BYZ], pe Dumnezeul nostru treimic. Cunoașterea Lui e personală și e de toată viața. Cunoașterea Lui înseamnă o relație reală cu El, cu Cel cu care trăiești, slujești și vindeci oamenii. Și cunoașterea Lui înseamnă întâlnirea reală cu El și urmarea Lui în cunoștință de cauză.
Mergeam la Slujbele Bisericii atunci când eram dus de bunica mea, îmi plăcea să mănânc colivă și colaci, mergeam cu colindul, îmi plăceau colindele și tradițiile noastre românești, dar nu știam cum arată Dumnezeul meu și nici câtă teologie dumnezeiască magnifică are Biserica Lui. Mergeam la Biserică în orb, fără să îmi cunosc Dumnezeul, și, probabil, mulți fac la fel ca mine, cel din copilărie. Adică nu știu cine este El și nici care e revelația Lui față de noi. Însă, când L-am simțit pe Dumnezeu în zilele Revoluției Române din decembrie 1989, când am simțit că El îi entuziasmează pe tinerii de atunci să își strige libertatea cu prețul morții lor, de atunci Dumnezeu a fost Cel prea viu pentru mine, Cel mai viu decât toată existența, pentru că am început relația mea cu El, cu Dumnezeul a toate. Fiindcă slava Lui m-a încredințat că El e viu și e Făcătorul și Dinamizatorul întregii existențe.
Și convertirea mea a însemnat începutul cunoașterii Sale, începutul cunoașterii teologiei Sale, începutul cunoașterii vieții și a slujirii Sale. Căci Biserica se înțelege de sus, din Dumnezeu, pentru că El e fundamentul Bisericii. Și de aceea, cunoașterea lui Dumnezeu este cunoașterea capitală a omului, pentru că de ea ține viața noastră cea veșnică. Și Domnul ne-a vestit acest lucru aici, la Ioannis 17, 3! Căci viața veșnică [ἡ αἰώνιος ζωή] [In. 17, 3, BYZ] înseamnă a trăi cu Dumnezeu aici și veșnic. Viața veșnică înseamnă a trăi mereu cu Dumnezeu în tine însuți, pentru că El Se odihnește în tine prin slava Lui. Și dacă trăiești cu El, atunci vorbești cu El și despre El tuturor, căci bucuria și împlinirea ta sunt El.
Căci dacă vrem să îl definim pe Preot, trebuie să îl vedem ca pe un Purtător de Dumnezeu. Ca pe un Purtător real al lui Dumnezeu în inima sa, dar și pe mâinile sale, pentru a-L dărui tuturor. Și când îl iubești pe cel care ți-L dăruie pe Dumnezeu, atunci îl săruți cu toată inima și îl ascuți cu bucurie, pentru că e spre mântuirea ta. Așa după cum îi mulțumești binefăcătorului tău, celui care ți-a făcut mult bine dezinteresat și care te-a umplut de entuziasm pentru viață și pentru creație.
Marți, la revederea de 25 de ani, au fost doar 4 Părinți Profesori împreună cu noi, iar pe trei dintre ei i-am pomenit la Parastas: Ion Bățăuș, Ion Obretin și Gheorghe Marinescu. Cu perspectiva plenară și critică pe care o am acum, și pe care o aveam, în parte, și atunci, profesoratul teologic ar trebui să însemne de o mie de ori mai mult în comparație cu ce a însemnat în trecut și înseamnă și azi. Pentru că de la Seminar ar trebui să lucrăm pe manuscrise și pe edițiile critice ale Scripturii și ale Sfinților Părinți și ale cultului Bisericii. De atunci trebuie să înțelegem locul clar al limbilor scripturale și al evlaviei dumnezeiești în viața noastră, cât și mesajul mântuitor al Bisericii pentru lumea noastră.
Însă, revăzându-i pe Profesorii mei, mi-am dat seama că bunele lor intenții au ajuns la destinatari. Că mesajul lor a fost întrupat într-o anume măsură de fiecare dintre noi. Pentru că fiecare și-a asumat în slujirea sa modul pașnic și bucuros de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor. Și chiar dacă n-am avut parte de cursuri personale și personalizate și nici de expertize reale în materie de teologie și de experiență ortodoxă din partea Profesorilor noștri, informațiile generaliste, preluate și transmise mai departe de către ei, au rodit în noi. Și pentru mulți au rămas fundamentul după care slujesc și trăiesc și astăzi.
Însă, ceea ce n-au făcut Părinții Profesori de la Seminar pentru mine, a făcut Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu! El a fost expertul meu în teologia dumnezeiască și în evlavia Bisericii. Pentru că expertul în viața de credință e trăitorul real al celor dumnezeiești. În casa sa eu am făcut Academia Teologică a lui Dumnezeu. Și, de aceea, când am ajuns la Facultate, eram deja pregătit pentru studiile doctorale. Pentru că aveam certitudinile credinței și ale experienței, aveam direcția vieții și a muncii mele de cercetare, aveam pacea și bucuria de care aveam nevoie pentru viața tihnită cu Dumnezeu. De aceea, nu am mai cerut lucruri mari de la Profesorii mei de la București, pentru că mi-am dat seama că nici ei nu mi le pot oferi, ci m-am concentrat pe experiența duhovnicească, pe munca de cercetare și de traducere, pe cărțile mele, și am procedat corect. Pentru că ceea ce nu văd în tine, la timpul lor, Profesorii tăi, încep să vadă mai târziu, dacă tu îți urmezi calea ta cu credincioșie. Și polemicile cu ei nu duc la nimic bun pentru tine, decât la aversiune din partea lor, pentru că, atunci când le ești elev sau student, Profesorii cred că le știu pe toate și tu nu ai nimic nou de spus.
Dar asta e una dintre presupozițiile proaste ale relației dintre Profesor și Student! Și ea se naște din aceea că nu îl vezi, în mod profund, pe cel din fața ta. Însă, când nu îți vezi în mod profund studenții, nu îți vezi în mod profund nici parohienii, nici pe casnicii tăi. Când nu vezi, n-ai nimic de-a face cu profesoratul teologic, pentru că această vocație se bazează tocmai pe vederea reală a oamenilor și pe direcționarea lor pe măsura potențelor lor reale.
De aceea, din mila lui Dumnezeu, eu l-am văzut pe Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu în lumina lui Dumnezeu, iar el m-a văzut pe mine abisal și m-a condus spre înflorirea la maximum a potențelor mele interioare. El a mizat pe ceea ce a văzut în mine, pe cel care eram, și m-a susținut pe calea mea. Pentru că asta trebuie să facă Profesorul și Duhovnicul: să îl încurajeze pe om să meargă pe drumul său și să își actualizeze toate potențele sale de la Dumnezeu. Căci nu trebuie să ne fie frică în nicio clipă de a fi noi înșine. Și acolo unde suntem constrânși să credem altfel decât credem sau să facem ceea ce nu ne dorim, acolo nu suntem ajutați să fim noi înșine, ci suntem negați ontologic.
Însă cunoașterea de sine și cunoașterea lui Dumnezeu sunt ontologice. Ca să te cunoști pe tine însuți trebuie mai întâi să Îl cunoști pe Dumnezeul tău, iar experiența cunoașterii continue a lui Dumnezeu este totodată și experiența cunoașterii continue de sine. De aceea, trebuie să te uiți pe tine însuți pe fiecare zi, pentru ca să înveți ceea ce te învață Dumnezeu că trebuie să fii. Și El ne învață pe fiecare zi să ne rugăm Lui, să avem cu totul încredere în El, să îi ajutăm pe toți oamenii, să ne rugăm pentru toți, să ne trăim viața în curăția și sfințenia Lui. Luminările continue ale lui Dumnezeu din viața noastră sunt pentru ca viața noastră să sporească mereu în sfințenie. De aceea, El nu ne propune niciodată lucruri mai presus de puterea și înțelegerea noastră, ci El ne sugerează mereu ceea ce noi putem înțelege și să sporim în ceea ce înțelegem.
Din acest motiv, cunoașterea lui Dumnezeu e mereu identică cu creșterea noastră duhovnicească și, dacă noi sporim în cunoașterea Lui, e pentru că noi sporim neîncetat în intimizarea cu Dumnezeul mântuirii noastre. Intimizarea cu El e fundamentul cunoașterii noastre teologice. Și teologia noastră crește și se abisalizează pe măsură ce noi avem experiențe tot mai sfinte și mai cutremurătoare cu Dumnezeul mântuirii noastre.
De aceea, cei care plagiază teologiile altora, cred că teologia ține de cuvinte, când ea ține de experiența noastră cea mai intimă. Însă, cuvintele pot fi furate în aparență, dar nu și experiențele mântuirii! Iar cei care vor să fie teologi, nu trebuie să inventeze un limbaj teologic sau o tematică teologică anume, pentru că teologia dumnezeiască nu este o filosofie religioasă, ci trebuie să se întoarcă cu pocăință la Dumnezeul lor, la Dumnezeul tuturor, pentru ca să Îi slujească Lui cu cea mai mare smerenie. De acolo, din intimitatea continuă cu Dumnezeu, irumpe teologia Bisericii! Și ea este mărturisirea milei lui Dumnezeu cu noi, este mărturisirea faptelor Lui în viața noastră și a întregii Biserici și a întregii lumi.
Căci Dumnezeul care te convertește și apoi te hirotonește Preot este Cel care ți Se arată și te îndrumă și te mângâie și te întărește în vorbirea și în scrisul despre Sine, pentru că slujește mereu împreună cu tine. Un Dumnezeu absent ar fi cel mai mare nonsens în interiorul vieții noastre. Un Dumnezeu distant, rupt de viața ta, care te ține la distanță de El e un gând îngrozitor, insuportabil pentru om. Pentru că Dumnezeul nostru nu stă nicio clipă departe de noi, căci El locuiește în noi prin slava Lui. Prezența Lui în noi și cu noi e o realitate cotidiană. Și noi putem vorbi neîncetat cu El și putem vorbi despre El tuturor, pentru că e realitatea copleșitoare a vieții noastre.
Oriunde întorci privirea e lucrarea Lui, e mila Lui, e prezența Sa cea mai vie. Iar când intri în altarul milei Sale și Îi slujești Lui, când te bucuri de revărsările copleșitoare ale slavei Sale și de împreuna slujire cu Sfinții și cu Îngerii Lui, a sluji e a trăi și a trăi e a te bucura neîncetat. Căci tu ești acolo, ești martorul Lui, ești vestitorul milei Sale, ești teologul voii Sale, ești cel care cheamă la mântuire și îl mântuie pe om.
Așa că nu putem fi departe de Dumnezeu în mod real, ci numai voit. Numai când I ne împotrivim lui Dumnezeu, nu mai vrem să vedem ultraevidența prezenței Lui. Iar dacă noi întrerupem revărsarea de har în viața noastră, nu ne putem plânge că alții au fost de vină.
Așadar, iubiții mei, Dumnezeu vrea să fim una, după cum El este o unitate desăvârșită [In. 17, 11]. Vrea să fim o unitate desăvârșită, pentru că Biserica este totalitatea celor care trăiesc în frățietate sfântă înaintea lui Dumnezeu și împreună cu El. Dacă suntem plini de cunoașterea Lui nu putem decât să fim iubitori de frățietate sfântă cu toți cei credincioși Lui, adică cu toți membrii Bisericii Sale, și deschiși față de întreaga lume. Căci cel care Îl iubește pe Dumnezeu, acela se umple de iubire sfântă față de toți oamenii. Și nu îi mai tratează pe oameni în funcție de cine sunt și ce fac, ci în funcție de nevoile reale ale vieții lor. Și nevoia reală, abisală, fundamentală a omului e cunoașterea lui Dumnezeu și trăirea împreună cu El. De aceea, din această perspectivă, deschiderea noastră față de toți e fereastra Bisericii deschisă față de toți. Pentru că trebuie să vezi cum trăiesc oamenii cu adevărat, ca să trăiești și tu la fel ca ei.
Și când privești pe fereastră și te convingi, atunci intri pe ușă, pe ușa Bisericii, care e Botezul sacramental al ei, pentru ca să fii și tu intimul intimilor lui Dumnezeu. Căci numai aici, înăuntru, avem toată experiența sfințeniei și aici bucuria noastră e deplină. Iar toate praznicele Bisericii sunt o chemare la bucuria cea veșnică, pentru că a-L cunoaște pe El înseamnă a te bucura continuu împreună cu Dumnezeul tău, cu Dumnezeul întregii existențe. Amin!
[1] Începută la 16. 25, în zi de miercuri, pe 13 iulie 2022. Soare, 28 de grade, vânt de 3 km/ h.