Psalmul al 140-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată
Către Tine am strigat, Doamne Sfinte,
să-mi asculți de rugăminte,
când Îți strig din greutate,
să-mi răspunzi cu bunătate!
Ruga mea cea ofilită
să-Ți fie, Doamne, primită,
ca tămâia-n sfânta-Ți față,
cu mireasmă de dulceață!
Mâini întinse, ofilite,
să îmi primești, Doamne Sfinte,
ca pe făgăduința de jertfire,
ca jertfa de seară,-ntru slăvire!
Pune-mi strajă, să mă ferească,
împrejurul buzelor, să nu-Ți greșească,
și-nchisoare-mprejur de gură,
ca să nu zic cuvânt de ură!
Nu-mi da inimă mândră,
să nu cuget gând de osândă,
nici să nu caut scuze în păcate
și să-mi ascund cele necurate!
Iar cu cei ce fac nedreptate,
să nu-mi dai cu ei parte!
Cel Drept mă va înfrunta
și cu milă mă va certa!
Iar răul să nu ajungă
cu ulei să mă ungă!
Că încă și rugăciunea mea
o crede cel rău după voia sa!
Ci mă rog, Dumnezeule Sfinte,
din cauza lor, să-mi iei aminte,
să mă păzești de judecătorii
care umblă semeți, rău-voitorii,
dar se vor înghiți de piatra vârtoasă,
căci nu caută din păcat să iasă!
Vei auzi, Doamne Sfinte,
rugi de graiuri îndulcite!
S-a prăbușit ca untul
lutului, s-a rupt pe tot pământul.
Și cu iadul sunt în horă oarbă
bietele oase[1], de stă să mă soarbă.
Și spre Tine lăcrimează
ochii mei, vrând să Te vadă,
că Tu, Doamne, mi-ești nădejde,
ca să mă scoți din primejdie,
ca sufletul să nu mi-l despartă
de la a Ta față curată!
Și să mă scapi dintru lațuri
ce mi-au întins necurații
și de cei ce pun sminteli
să m-arunce în greșeli!
Vor cădea-ntr-ale lor mreje,
păcătoșii, în vârteje!
Eu să scap din cursa lor rece,
unul sunt, până ce voi trece!
[1] Prin „oase” se înțeleg gândurile omului descurajat, slăbit de suferință, de lupta grea cu demonii.