Predică la Duminica a VI-a după Cincizecime [2022]
Iubiții mei,
când Domnul a auzit că Sfântul Ioannis Botezătorul a fost dat [παρεδόθη] [Mt. 4, 12, BYZ], adică a fost prins și întemnițat, El S-a retras întru Galilea [ἀνεχώρησεν εἰς τὴν Γαλιλαίαν][Ibidem]. Și, când a lăsat Nazaretul [καταλιπὼν τὴν Ναζαρέτ] [Mt. 4, 13, BYZ], când a părăsit Nazaretul, El „a venit și a locuit întru Capernaum [ἐλθὼν κατῴκησεν εἰς Καπερναοὺμ], [în cetatea] cea de pe malul mării [τὴν παραθαλασσίαν]” [Ibidem] Galileii[1]. Iar כְּפַר נַחוּם [Kafar Nahum] înseamnă satul mângâierii[2]. Căci acolo unde este Domnul, acolo este toată mângâierea cea dumnezeiască, acolo e toată pacea lui Dumnezeu. Și de aceea, când suntem în pacea lui Dumnezeu, atunci știm că Dumnezeu Se odihnește întru noi, pentru că El Se odihnește acolo unde Se bucură că e plin de curăție și de sfințenie. Iar noi trebuie să ne facem cu toții locașuri sfinte ale lui Dumnezeu, pentru ca El să locuiască întru noi toți prin slava Lui cea veșnică.
De aceea, în Evanghelia de azi [Mt. 9, 1-8], când Sfântul Evanghelist Matteos vorbește despre cetatea Sa [τὴν Ἰδίαν πόλιν] [Mt. 9, 1, BYZ], el se referă la Capernaum. Iar când Domnul S-a întors acasă, în cetatea Sa, în cetatea pe care Și-a făcut-o a Sa, Sfântul Matteos ne spune: „Și [Καὶ], iată [ἰδού], I-aduceau Lui un paralitic pus pe pat [προσέφερον Αὐτῷ παραλυτικὸν ἐπὶ κλίνης βεβλημένον]! Și Iisus a văzut credința lor [καὶ ἰδὼν ὁ Ἰησοῦς τὴν πίστιν αὐτῶν]…”[Mt. 9, 2, BYZ]. Credința celor care îl duceau pe paralitic cu patul.
Cum e să ajungi acasă obosit de la Biserică și, când tocmai ai ajuns, să fii sunat pentru o altă Slujbă? Cum e să nu fii lăsat să te odihnești? Este apostolic! Pentru că slujirea Bisericii e o oboseală atotcuprinzătoare. E o oboseală plină de pace și de dragoste pentru oameni. Nu știi ce vei avea mâine de făcut, câte Slujbe vei avea, cu cine vei vorbi, unde vei merge. Dar știi că tu Îl slujești pe Dumnezeu, pe Cel care Se îngrijește mereu de binele nostru veșnic. Și noi învățăm de aici, de la Domnul, că atunci când vine cineva pe la tine, e bine să te ostenești pentru odihnirea lui. Pentru că trebuie să vezi credința celui care vine la tine, trebuie să vezi nevoia lui și să ieși întru întâmpinarea sa cu toată inima.
A văzut credința lor, a prietenilor lui, dar a văzut și credința paraliticului! A văzut ca Cel care vede toate și știe toate. Iar prietenii paraliticului I l-au adus pe pat pe cel bolnav, așa cum ne aduc ospătarii o mâncare pe platou. Căci cel bolnav a fost mâncarea Domnului. Pentru că Domnul e flămând mereu să vină în ajutorul nostru. El dorește nespus de mult să ne ajute, să ne vindece, să ne curățească, să ne mântuie. De aceea, cel bolnav nu L-a îngrețoșat pe Domnul, ci El imediat S-a ocupat de sufletul lui. Căci atunci când te ocupi de sufletul omului, te ocupi de vindecarea lui sufletească.
Și sufletul îl vindeci, dacă îl ierți de păcate! Pentru că El S-a pus imediat în starea de a fi a Duhovnicului, a celui prin care El ne iartă pe toți de păcatele noastre, și i-a zis: „Îndrăznește [Θάρσει], copilule [τέκνον]! Ți-au fost iertate ție păcatele tale [ἀφέωνταί σοι αἱ ἁμαρτίαι σου]” [Mt. 9, 2, BYZ]. Căci Domnul dorește să ne mărturisim Lui păcatele noastre cu pocăință, pentru ca El să ni le ierte imediat. Și, iertându-ne de păcate, să ne ridice din boala și din moartea noastră sufletească.
Și nu poți bagateliza iertarea păcatelor tale! Dacă ai trăit-o dumnezeiește, în adâncul ființei tale, ca pe o despovărare imensă și ca pe o umplere de multă bucurie și de pace, nu o poți bagateliza nici când demonii te aduc într-o mare înșelare. Căci nu poți să râzi de ceea ce ți-a făcut un bine enorm. Și a râde de Taina Mărturisirii, de spovedirea păcatelor, înseamnă a râde de Cel care ne vindecă pe noi interior. Dar tocmai aici, în Taina Mărturisirii, se începe viața noastră veșnică! Căci aici, Cel care ne judecă pe noi cu judecată dreaptă, acum ne vindecă cu iubirea Sa nețărmurită. Și noi venim iar și iar la El, pentru iertarea Lui, pentru că El nu gonește pe nimeni. El nu Se umple de silă față de cineva, chiar dacă noi venim la El cu toate bolile păcatelor.
Căci Domnul Se ocupă imediat de sufletul omului! Vindecarea noastră reală se face de la suflet spre trup. Căci și sfințirea noastră se face la fel: slava lui Dumnezeu coboară în sufletul omului și, din suflet, în trupul nostru. Iar mântuirea și sfințirea noastră o avem în tot sufletul și în tot trupul nostru, pentru că noi, în integralitatea noastră, suntem plini de toată slava și de toată virtutea cea dumnezeiască. Așa că nu putem să ne îngrijim de suflet fără să ne îngrijim și de trupul nostru, căci amândouă trăiesc în comuniune neîntreruptă. Iar la învierea cea de obște, când vom învia trupește și vom fi ființe transfigurate, slava lui Dumnezeu va fi în tot sufletul și în tot trupul nostru, pentru că a fost încă de aici, din viața noastră bisericească. Căci sfințirea noastră a început odată cu Botezul nostru și noi o trăim pe fiecare zi. Și creșterea noastră în sfințenie e reală și o vedem în tot sufletul și în tot trupul nostru, pentru că El Se odihnește în noi prin slava Lui.
Însă paraliticul purtat pe pat suntem noi, cei păcătoși, suntem noi atunci când păcătuim! Și când Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu se roagă pentru noi, pentru întoarcerea și îndreptarea noastră. Și El, văzând credința lor cea mare și dragostea lor pentru noi, ne miluiește pe noi. Căci Născătoarea de Dumnezeu și toată Împărăția Lui sunt în rugăciune continuă pentru noi. Și rugăciunea și iubirea lor pentru noi, ne umplu și pe noi de râvna de a sluji tuturor.
– Ce înseamnă, însă, Părinte Dorin, a sluji?
– Înseamnă a te face propriu nevoii altuia! A răspunde pe înțelesul lui și la nevoile sale reale. A-l ajuta în mod real cu rugăciunea și cu sfătuirea ta. Căci oamenii ne cer Slujbe, rugăciuni, binecuvântări, sfaturi, întăriri, pentru că ne cer ajutorul cel duhovnicesc. Și ajutorul pe care ei îl cer de la Preoți e ajutorul lui Dumnezeu pentru noi toți. Pentru că ei mă roagă pe mine, iar eu mă rog pentru ei Domnului. Și rugăciunea unora pentru alții și făcută împreună ne ajută pe toți: și pe mine și pe ei și pe întreaga lume. Căci orice Slujbă a Bisericii cuprinde întreaga lume.
Iar dacă trăim bucuros în comuniunea Bisericii, dacă suntem împliniți interior, atunci nu ne interesează bârfele, ironiile, hulele la adresa lui Dumnezeu și a noastră. Pentru că știm că ele sunt din neștiință și din răutate. Un om împlinit nu este plin de mânie și de răutate. Un om bucuros, un om iertat de Dumnezeu, un om vindecat și sfințit de către El, nu este un om ranchiunos și răzbunător, nu umblă doar după bani și după fala lumii. Căci reala împlinire a omului e curăția, sfințenia și pacea. Și omul care e cu Dumnezeu nu dorește să păcătuiască nicidecum. Căci el știe că marea lui problemă nu sunt demonii și nici oamenii potrivnici, ci păcatele pe care le săvârșește. Pentru că păcatele rămân în tine și sunt boala, sunt moartea, sunt Iadul tău. Iar lucrul nostru de fiecare zi e tocmai acesta: de a ne vindeca de boala păcatului. Căci dacă ne curățim de păcatele noastre, ne vindecăm de boala noastră cea reală.
Și eu pot da mărturie în mod personal, ca și dumneavoastră, de altfel, „că Fiul omului are putere [ἐξουσίαν] pe pământ a ierta păcatele [ἀφιέναι ἁμαρτίας]” [Mt. 9, 6, BYZ] oamenilor. Căci atunci când mă spovedesc, eu simt puterea Lui lucrând în Duhovnicul meu, prin care El mă iartă, iar atunci când iert și dezleg de păcate pe cineva, eu simt cum lucrează puterea Lui prin mine în ființa aceluia. Și în toate cazurile, oricând ne spovedim Domnului, noi primim iertarea Lui și puterea Sa de a ne lupta cu tot păcatul în noi înșine. Și le primim în mod real și cu totul întăritor pentru întreaga noastră persoană.
De aceea, eu sunt concentrat cu totul pe cum lucrează Dumnezeu prin ierarhia Bisericii Sale în lume și nu pe viața lor interioară, a slujitorilor Săi. Sunt absorbit de ce minuni face El în noi. De cum ne curățește, ne luminează și ne sfințește El, Dumnezeul nostru. Căci știu neputințele mele cele multe, ale omului în general, și știu că puterea noastră împotriva păcatului e puterea Lui. De aceea, nu privesc monoman spre oamenii Bisericii, nu vreau să le văd păcatele și nici nu mă bucur de ele, ci privesc cu încredere spre El, spre Cel care e toată întărirea și sfințenia noastră. Căci eu cu El, cu Dumnezeul meu, am început relația mea cea bisericească odată cu Botezul meu sacramental, și nu cu slujitorii Lui. Ei, ca și mine, sunt pe cale. Toți suntem pe calea mântuirii noastre! Și grija noastră nu trebuie să fie aceea de ne pune piedici unii altora, ci trebuie să ne ajutăm și să ne sprijinim frățește pe calea mântuirii noastre. Căci noi, ca și prietenii paraliticului, trebuie să avem grijă de toți oamenii.
Iar Domnul, când ne vede că gândim frățește, că avem grija mântuirii pentru toți oamenii, se bucură de credința noastră. Căci El Se bucură când noi facem bine, când noi iertăm, când noi slujim dezinteresat la mântuirea tuturor. Și a-l sluji pe om înseamnă a-l ajuta pe om să meargă spre Dumnezeu cu pace. Când ne rugăm pentru toți, când vrem binele la toți, când îi sfătuim pe toți de bine, atunci vrem binele tuturor. Și binele tuturor e mântuirea tuturor. Iar mântuirea tuturor e primirea tuturor în Împărăția Sa.
Ca părinte de copil îl înveți pe copilul tău numai la bine. Vrei să crească armonios, să fie credincios, să fie om de cuvânt, să fie împlinit în tot ceea ce face. Și când el e bucuros și tu ești foarte bucuros, pentru că tu trăiești de două ori bucuria lui: și pentru el și pentru tine. Dar și tristețea și neîmplinirea copiilor părinții le trăiesc la fel. Iar duhovnicește, Părinții duhovnicești, simt și mai profund, în duhul lor, nevoia de adevăr și de bucurie și de mântuire a oamenilor. Și când îi sfătuiesc pe fiii lor duhovnicești, îi sfătuiesc pentru ca aceștia să ajungă în Împărăția lui Dumnezeu. Îi sfătuiesc pentru veșnicie.
De aceea, când ești Duhovnicul sau Părintele duhovnicesc al cuiva, tu simți duhovnicește viața fiului tău duhovnicesc. Unirea dintre voi e o unire sfântă, pentru că e una asumată pentru veșnicie. Tu îl ajuți pe copilul tău duhovnicesc, pentru că îi vrei binele veșnic. Și îl îndemni mereu să îndrăznească spre orice lucru și proiect bun, să îndrăznească cu Dumnezeu, pentru că El îl va ajuta întru toate. Dar, pe lângă iubirea și povățuirea cea neîncetată, el, fiul tău întru Domnul, trebuie să primească mereu iertarea Lui și pe Domnul său. Fără spovedirea păcatelor și împărtășirea continuă cu Domnul nu sporim deloc în viața noastră duhovnicească. Căci orice călăuzire duhovnicească se face în Biserică și spre folosul întregii Bisericii. Iar fiii noștri duhovnicești trebuie să fie lumini vii pentru întreaga Biserică și pentru întreaga lume, oameni responsabili, oameni creatori, oameni ai păcii și ai bucuriei sfinte.
Mulțimile au văzut puterea lui Dumnezeu [Mt. 8, 8, BYZ], dar paraliticul a trăit-o în toată ființa lui! Căci el s-a ridicat vindecat din patul lui de suferință și iertat de păcatele sale [Mat. 8, 6, BYZ]. Domnul l-a vindecat sufletește, dar și trupește! Căci toată vindecarea noastră e de la El. Și când trăim vindecarea Lui, noi trebuie să ne umplem de toată mulțumirea și de toată bucuria, pentru că iertarea Lui este vindecarea Lui și vindecarea Lui e darul sănătății pentru noi. Și pe cât suntem de mulțumitori Lui pentru viața și pentru sănătatea noastră, pe atât ne umplem de viața Lui cea veșnică. Și dacă suntem plini de viața Lui, atunci suntem cu adevărat împliniți, pentru că astfel vom merge în Împărăția Sa cea veșnică. Amin!
[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Capernaum. [2] Ibidem.