Predică la Duminica a VII-a după Cincizecime [2022]
Iubiții mei[1],
în comparație cu doctorul oftalmolog, care are nevoie să te opereze la ochi, pentru ca să încerce să te vindece de orbirea ta, Domnul „S-a atins de ochii lor [ἥψατο τῶν ὀφθαλμῶν αὐτῶν]” [Mt. 9, 29, BYZ], de ochii celor doi orbi, și i-a vindecat imediat de orbire. Vindecare pe care Sfântul Matteos o descrie prin termenii: „Și le-au fost deschiși ochii lor [Καὶ ἀνεῴχθησαν αὐτῶν οἱ ὀφθαλμοί]” [Mt. 9, 30, BYZ]. Căci nu de la sine li s-au deschis ochii, ci ochii lor le-au fost deschiși de către Domnul, pentru că El le-a dat să vadă cu ochii lor. De aceea, când noi nu vedem duhovnicește, atunci avem ochii închiși, orbi la vederea Lui. Dar când El ne deschide ochii ca să vedem slava Lui, atunci putem vedea dumnezeiește, pentru că numai întru lumina Lui putem să Îl vedem pe El umplându-ne de lumina Sa cea veșnică.
– Și cum ne deschide ochii inimii?
– Prin aceea că El Se atinge de inima noastră cea zdrobită și plină de iubirea Lui! Și El ne face capabili să Îl vedem pe El întru slava Lui. Și vederea Lui e darul Său față de noi, pentru că El Se bucură de iubirea cu care Îl iubim pe El. Și vederea Lui extatică e adevărata noastră vedere, e vederea care îl împlinește pe om, pentru că e vederea cu care Îl vom vedea pe Dumnezeu în mod veșnic în Împărăția Sa. Iar micile noastre vederi dumnezeiești de aici sunt începutul vederii continue a Lui din Împărăția Sa. Căci acolo ne vom împlini în mod desăvârșit dorința noastră veșnică de a fi cu Dumnezeu și de a-L vedea pe El neîncetat.
Medicii lucrează cu instrumentarul lor, cu aparatele lor performante pentru a ne vindeca, făcând operații pe trupul nostru și folosind medicamente de tot felul, pe când Domnul vine la noi și Se atinge de noi. Iar atingerea Lui de noi, ne vindecă imediat. Pentru că El este Izvorul vieții noastre și Vindecătorul nostru, al tuturor. Și El nu are nevoie de lucrurile indirecte ale medicinii, de operații și de medicamente, pentru că atingerea Lui dă viață și vindecare.
Și când Domnul a scos demonul din omul care părea mut, dar el era demonizat [δαιμονιζόμενον], omul a vorbit imediat [Mt. 9, 32-33, BYZ]. Pentru că demonul era muțenia lui! Iar noi când nu vorbim unii cu alții, când suntem răutăcioși, când suntem neiertători, nu suntem înțelepți, ci înșelați de demoni. Pentru că ei ne pun să nu vorbim unii cu alții și să nu ne iertăm unii pe alții.
Orbilor, Domnul le-a vindecat ochii. Le-a vindecat organele vizuale ale trupului lor. Și când ochii au fost întregi, sănătoși, creierele lor au avut conexiunea continuă cu ochii lor, iar sufletele lor au început să vadă prin intermediul trupurilor lor. Căci sufletul nostru se manifestă în mod continuu prin trupul nostru. Dacă creierul nostru se deteriorează, sufletul nostru nu mai poate lucra în mod obișnuit prin intermediul creierului și al trupului nostru, dar asta nu înseamnă că nu mai avem suflet. Căci sufletul nostru e legat de trupul nostru în mod ființial până la moartea noastră trupească. Când sufletul e despărțit de trup de către Domnul prin moartea trupului, sufletul e viu și conștient de sine și are întreaga memorie a faptelor sale. Și el își vede trupul său, de care a fost despărțit, știe că e al său, dar în același timp el are în sine toată conștiința și toată viața noastră. Și Dumnezeieștii Îngeri duc, după moartea noastră, sufletul nostru la Domnul, ca El să îl judece și să primească după faptele sale. Pentru că viața noastră e judecată de către Domnul și El hotărăște cum arată viața noastră veșnică.
Oamenii erau orbi, dar vedeau prin credință! Căci cei doi orbi strigau: „Miluiește-ne pe noi [Ελέησον ἡμᾶς], fiule al lui David [υἱὲ Δαυίδ]!” [Mt. 9, 27, BYZ]. Și când Domnul le-a vindecat orbirea trupească, pentru că ei nu erau și orbi sufletește, a accentuat credința lor. Căci El le-a spus: „După credința voastră să vă fie vouă [Κατὰ τὴν πίστιν ὑμῶν γενηθήτω ὑμῖν]!” [Mt. 9, 29, BYZ]. Pentru că ei și-au dorit să-L vadă și cu ochii, așa după cum Îl vedeau prin credința lor. Și cu toate că Domnul le-a interzis să vorbească despre vindecarea lor [Mt. 9, 30], ei însă, plini de recunoștință, „L-au vestit pe El în tot pământul acela [διεφήμισαν Αὐτὸν ἐν ὅλῃ τῇ γῇ ἐκείνῃ]” [Mt. 9, 31, BYZ].
– Și de ce nu poate să tacă recunoștința?
– Pentru că ea se bucură să mulțumească celui care i-a făcut bine! Și noi trebuie să Îi mulțumim mereu lui Dumnezeu pentru toate binefacerile, știute și neștiute de noi, pe care le-am trăit în viața noastră, dar să fim mulțumitori și față de toți cei care ne-au ajutat în mod real în viața noastră. Și când îmi aduc aminte de cineva care m-a ajutat cu bani, cu cărți, cu sfaturi, cu mijlociri pentru mine, deodată mă aprind de rugăciune pentru el, pentru că el e mereu viu în mine. Și aceasta, pentru că lucrurile primite m-au făcut să fiu cel de azi. Și le sunt recunoscător tuturor celor care m-au ajutat cu ceva anume, chiar și cu cel mai mic lucru, pentru că ei au fost oamenii de la timpul potrivit și de la nevoia mea, care m-au ajutat să merg mai departe.
Însă știu în mod profund, că Dumnezeu a fost Cel care i-a adus pe binefăcătorii mei în viața mea! Am înțeles în timp importanța lor în viața mea, dar, în primul rând, rolul Lui fundamental în viața mea și al întregii lumi. Căci El nu mă ajută numai pe mine să trăiesc, ci ajută tot omul și toată viețuitoarea să trăiască. Și față de El cu toții ne îndreptăm fețele noastre, căci El este Izvorul vieții și al bucuriei noastre.
Orbii n-aveau ochi buni pentru vedere, dar aveau sufletele pline de credință, pe când cel care părea mut, dar era demonizat, avea un suflet posedat de un demon. Pentru că un demon sau mai mulți pot locui în mod parazitar într-un om păcătos. Însă, când Domnul ne vindecă de demoni, când scoate afară demonii din noi, atunci trăim normalitatea vieții noastre. Pentru că viața bună e viața duhovnicească, e viața pe care o trăim plini fiind de slava lui Dumnezeu.
Mulțimile, care se minunau de faptele Domnului, au recunoscut că văd lucruri unice [Mt. 9, 33, BYZ]. Pe când fariseii, care se îndrăceau continuu, Îl blasfemiau pe Domnul și spuneau: „Cu stăpânitorul demonilor îi scoate pe demoni [Ἐν τῷ ἄρχοντι τῶν δαιμονίων ἐκβάλλει τὰ δαιμόνια]” [Mt. 9, 34, BYZ] din oameni. Mulțimile se bucurau de El, pentru că acelea se minunau de faptele Lui, pe când fariseii Îl considerau „un vrăjitor” pe Domnul și de aceea Îl huleau. Însă Domnul nu îi scotea pe demoni din oameni „cu ajutorul” demonilor, ci prin puterea Sa cea dumnezeiască, cea de Făcător al întregii creații. El îi scotea pe demoni din oameni, pentru că El trebuie să locuiască în noi toți prin slava Lui. Îi scotea și îi scoate din oameni, pentru că locul demonilor nu e în oameni, ci în Iad. Dar El dă vedere orbilor trupești, dar și a celor sufletești, pentru că El dorește să ne bucurăm de toate cele ale Lui, de cele create de El, cât și de vederea Lui cea veșnică.
Și Evanghelia de azi se termină cu această mare grijă a Domnului față de noi: „Și Iisus străbătea toate cetățile și satele [Καὶ περιῆγεν ὁ Ἰησοῦς τὰς πόλεις πάσας καὶ τὰς κώμας], învățând în sinagogile lor [διδάσκων ἐν ταῖς συναγωγαῖς αὐτῶν], și propovăduind Evanghelia Împărăției [καὶ κηρύσσων τὸ Εὐαγγέλιον τῆς Βασιλείας], și vindecând toată boala și toată neputința în popor [καὶ θεραπεύων πᾶσαν νόσον καὶ πᾶσαν μαλακίαν ἐν τῷ λαῷ]” [Mt. 9, 35, BYZ]. Căci Iisus Domnul nu discrimina pe nimeni! El nu propovăduia doar la oraș, ci și la sat, El mergea în sinagogile lor, unde mulți Îi stăteau împotrivă, și învăța, pentru că El propovăduia și vindeca și alina și ajuta pe toată lumea.
Și când vrem să învățăm ce trebuie să facem pentru lumea noastră, atunci asta trebuie să facem: să fim deschiși față de toți și să le vorbim tuturor despre Dumnezeul nostru și despre viața Bisericii Sale și despre Sfinții Lui și despre minunile Lui cu noi, pentru ca să le putem sluji și să îi putem ajuta pe toți oamenii. Căci oamenii trebuie să învețe de la noi, de la fiii lui Dumnezeu, pe cele ale lui Dumnezeu. Noi trebuie să vorbim și să scriem despre El și să slujim pentru mântuirea tuturor. Căci numai astfel ne mântuim pe noi înșine, dar și extindem mereu Biserica lui Dumnezeu.
Fiindcă, iubiții mei, Biserica nu este o realitate statică, ci foarte dinamică, într-o continuă expansiune. Căci El Se atinge mereu de oameni și îi adaugă Bisericii Sale. Și fiecare nou convertit și fiecare nou botezat sunt o extindere a Bisericii lui Dumnezeu, pentru că sunt o alipire a lor de El. Și când te unești cu Dumnezeu prin slava Lui, atunci te unești cu El pentru veșnicie, pentru că El Se unește cu noi pentru veșnicie. Fiindcă viața noastră bisericească nu este o experiență religioasă oarecare, ci o intrare în Împărăția lui Dumnezeu încă de acum. Căci noi trăim în ritmul veșniciei în Biserică, atâta timp cât Dumnezeul Cel veșnic locuiește în noi prin slava Lui. Și dacă trăim din plin viața veșnică cu Dumnezeu, atunci nimic nu ne lipsește cu adevărat, pentru că El e cu noi și în noi în tot ceea ce facem. Amin!
[1] Începută la 9. 24, în zi de miercuri, pe 27 iulie 2022. Soare, 29 de grade, vânt de 3 km/ h.