Lună: august 2022

Iubiții mei[1],

orice Viață de Sfânt Mucenic se încheie, în mod împlinitor, cu modul în care el a fost martirizat, cu modul în care el a intrat în Împărăția lui Dumnezeu. Și Părintele nostru de azi, Sfântul Ioannis Botezătorul, a fost martirizat prin tăierea capului cu sabia. De aceea și praznicul de azi se numește: „Tăierea capului lui Ioannis Înaintemergătorul [Ἀποτομὴ κεφαλῆς Ἰωάννου Προδρόμου]”[2]. Ca unul care L-a profețit pe Domnul, mergând înaintea Lui spre vestirea persoanei și a lucrării Sale divino-umane.

Dar cine taie capul unui Sfânt al lui Dumnezeu, acela arată că nu are minte, că nu are gândire dreaptă. Pentru că Sfinții nu se luptă cu nimeni, nu vor răul la nimeni, dar lor li se dorește adesea răul…Și acest rău, această atentare continuă la viețile Sfinților, e un rău care te omoară în primul rând pe tine, pe agresor. Căci atunci când faci răul cuiva, în primul rând îți faci rău ție însuți. Pentru că pe tine te omori sufletește mai întâi.

În prima cântare a Litiei, Sfântul Ioannis Botezătorul e numit Înger [Ἄγγελον], Apostol [Ἀπόστολον] și Mucenic [Μάρτυρα][3]. Și e Înger al lui Dumnezeu, așa după cum e și iconizat cu aripi, pentru că a viețuit ca unul fără de trup [ὡς ἀσώματος][4] pe pământ, ca un Înger al lui Dumnezeu. Fiind plin de curăție și de sfințenie. Și e Apostol al lumii, pentru că a învățat neamurile [τὰ ἔθνη][5] păgâne. Le-a învățat ascultarea de Dumnezeu. Dar e și Mucenic, pentru că i-a fost tăiat capul pentru Hristos[6] Dumnezeu. Căci el a murit pentru mărturia lui cea bună, pentru propovăduirea lui cea dumnezeiască, și nu pentru că ar fi făcut vreo faptă rea, păcătoasă. Și când mori pentru adevăr, pentru adevărul lui Dumnezeu, atunci mori martiric, mori mărturisindu-L pe Dumnezeu.

Și Martirii sau Mucenicii lui Dumnezeu sunt martori ai Lui și mărturisitori ai voii Sale. Ei dau mărturie, din interiorul relației lor cu Dumnezeu, despre Dumnezeul tuturor. Ei vorbesc în mod intim despre Cel pe care Îl iubesc. Și pentru că nu pot nicidecum să se despartă de El, ei acceptă moartea pentru El decât să se lepede de Dumnezeul iubirii lor.

De aceea, a spune altora adevărul despre Dumnezeu înseamnă a spune adevărul tău cel mai sfânt, adevărul în care tu crezi și întru care te mântui. A-ți mărturisi credința înseamnă a-ți mărturisi identitatea creștină. Și dacă tu ești creștin, atunci nu poți fi decât iubitor de Dumnezeu. Iar dacă El e iubirea și viața ta, cum să spui că nu este?! Căci mărturisirea credinței e sinceritate totală, e sinceritate care te mântuie, pentru că tu vorbești despre ce trăiești cu Dumnezeul tău, Care e Dumnezeul tuturor.

Relația intimă cu Dumnezeu ne face să Îl numim al nostru, pentru că e iubirea noastră, e frumusețea vieții noastre, e bunătatea și pacea noastră. Dar prin asta nu Îl separăm de toți ceilalți, pentru că El e al tuturor și nu doar al nostru. Și El, Cel al tuturor, Se face și al nostru, al fiecăruia în parte, pentru că are o relație intimă cu fiecare dintre noi. Și în cadrul acestei relații de mare iubire și de mare sfințenie cu noi, Dumnezeu ne ajută să ne mântuim împreună cu toți ceilalți. Căci mântuirea e comunională, e bisericească, e plină de întrajutorare frățească. Fiindcă ne ajutăm unii pe alții în mod continuu pe calea zilnică a mântuirii noastre.

Ideologiile religioase sunt niște ficțiuni apărute la masa de scris. Însă mântuirea e realitatea cea mai profundă a vieții noastre, pentru că e trăită la punctul de întâlnire al relației noastre cu Dumnezeu cu aceea pe care o avem cu semenii noștri. Noi Îl iubim pe Dumnezeu și împlinim voia Sa, fără ca relația noastră cu El să ne despartă de relațiile noastre de iubire și de prietenie cu semenii noștri. Și, în adâncul nostru, se întâlnește iubirea pentru Dumnezeu cu iubirea pentru oameni și ea este focul dumnezeiesc care ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe noi continuu.

Căci Sfântul Ioannis Botezătorul L-a mărturisit pe Domnul Iisus Hristos și i-a chemat pe oameni la pocăință și la viață curată tocmai pentru mântuirea lor. Iubirea lui pentru Dumnezeu a fost și este plină de iubirea lui pentru oameni. Căci cine ne spune adevărul despre noi înșine, acela ne vrea binele. Pentru că adevărul despre noi înșine ne îndeamnă la pocăință și pocăința continuă e calea cea vie a mântuirii noastre. Dar dacă nu vrem să știm că suntem păcătoși, că suntem foarte păcătoși, atunci nu ne place viața, reala viață, viața cu Dumnezeu. Și dacă nu ne place viața cu Dumnezeu, atunci trăim ca unii fără de minte, ca unii care nu cugetăm drept, pentru că ne vrem răul cu mâna noastră.

Cu alte cuvinte, ne sinucidem cu premeditare, dacă nu alegem să facem binele lui Dumnezeu, binele care ne mântuie. Ne sinucidem, pentru că ne separăm voit de Dumnezeu. Dar dacă ne ridicăm din moartea noastră sufletească, din moartea păcatului, alegem ceea ce e potrivit rațiunii noastre, pentru că rațiunea ne spune să alegem mereu viața, ce e bine și nu ceea ce ne aruncă în Iad, în chinul cel veșnic

…I s-a tăiat capul și a fost adus pe o tipsie, pe o tavă de metal. A fost adus ca o mâncare la petrecerea zilei de naștere a lui Irodis. Ca o mâncare plină de sânge, dar care acum izvorăște vindecări[7]. Căci Sfintele Moaște, cele pline de slava lui Dumnezeu, sunt făcătoare de minuni și vindecătoare de boli, înviindu-ne pe noi din moartea păcatului. Și prin aceasta, prin faptul că ele sunt locul de sălășluire al lui Dumnezeu, Sfintele Moaște ne arată că Dumnezeu e prezent continuu în Sfinții Lui. Că ei nu vorbesc doar din cărți despre Dumnezeu, ci, în primul rând, din intimitatea Lui cu ei. Căci Dumnezeu locuiește în ei prin slava Lui și îi învață mereu pe cele ale Sale. Fapt pentru care, teologia este intimitate cu Dumnezeu, pentru că e revelare continuă a Lui în viața Sfinților Săi.

La sfârșitul unei alte cântări a praznicului de azi, noi ne rugăm Sfântului Ioannis să ne mântuie pe noi de „necinstea patimilor [τῶν παθῶν τῆς ἀτιμίας]”[8] noastre. Pentru că patimile noastre nu sunt fala noastră, ci sunt rușinea noastră. Și rușinea noastră e mândria, prostia, curvia, îmbuibarea cu mâncare și băutură, hoția, minciuna, nesimțirea, egoismul, toată răutatea și toată fapta cea păcătoasă. Rușinea noastră e întunericul din noi înșine. E vânzoleala drăcească din noi. Și nu putem scăpa de întunericul păcatului din noi înșine până nu îl spovedim. Pentru că a spovedi păcatul înseamnă a-l denunța, a-l declara drept criminalul care ne-a omorât pe noi înșine.

Și cum a fost petrecerea de ziua lui Irodis, aceea în care a avut loc martirizarea Sfântului Ioannis? A fost o petrecere cu băutură multă și plină de dragoste desfrânată[9]! A fost una aidoma cu petrecerile noastre în care ne facem de cap. Pentru că ne place să credem că suntem „raționali”, că le facem pe toate „ca la carte”, când noi, cel mai adesea, suntem pătimași și lipsiți de rușine. Și spunem una și facem alta, pentru că în sufletul nostru colcăie patimi. Tocmai de aceea nu suntem verticali, pentru că toată ziua slujim patimilor noastre. Și prin aceasta arătăm că nu avem mai nimic de-a face cu rațiunea, cu civilizația, cu bunele maniere, dacă noi, în inima noastră, transgresăm continuu. Dacă păcătuim continuu…

Sfântul Ioannis a fost martirizat în cetatea Sebastia[10], care era la o depărtare de o cale de o zi de Ierusalim[11]. Și Sebastia înseamnă străjer[12]. Căci acolo a fost martirizat cel care păzea adevărul. După cum Domnul a fost scos afară din Ierușalaiim [יְרוּשָׁלַיִם], din orașul păcii[13], și răstignit pe Cruce, El, tocmai El, Cel care este pacea tuturor. Și când rememorăm atrocitățile istoriei vedem că ele nu au rațiune, nu au milă, nu au dragoste. Pentru că crimele n-au niciodată rațiune. Și când ne facem „dreptate” cu forța, nu ne facem „dreptate”, ci ne facem păcate. Pentru că Judecata este a Domnului! Căci „El va judeca lumea în dreptate” [Ps. 9, 9, LXX], pentru că „va scoate ca lumina dreptatea ta și judecata ta ca miezul zilei” [Ps. 36, 6, LXX].

Așadar, iubiții mei, pomenindu-l azi pe Sfântul Ioannis Botezătorul, noi pomenim mărturisirea adevărului cea cu putere multă, cea cu toată tăria! Și o mărturisim postind în această dumnezeiască zi, pentru că postul e întărire duhovnicească. Și postim, pentru ca să îl înțelegem întrucâtva pe Sfântul Ioannis, Părintele nostru, căci plin de post și de rugăciune și de curăție era el.

Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun, pentru rugăciunile Sfântului Ioannis Botezătorul, Părintele nostru cel prea bun și milostiv cu noi! Căci numele lui înseamnă Domnul este milostiv[14]. Și fără milostivirea lui Dumnezeu noi nu ne putem mântui. Dar dacă ne rugăm Sfinților Lui, ei se vor ruga pentru noi și ne vor întări în tot binele, pentru ca să trăim cu Dumnezeu în toate zilele vieții noastre. Amin!

---

[1] Începută la 7. 12, în zi de joi, pe 25 august 2022. Cer senin, 22 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/482/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug29.html. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem.

[9] Cf. Mineiul pe luna august, ed. BOR 1929, p. 317.

[10] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sebastia.

[11] Cf. Mineiul pe luna august, ed. BOR 1929, p. 317.

[12] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Sebastia,_Nablus.

[13] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jerusalem.

[14] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Johannes.

Iubiții mei[1],

noi Îi datorăm lui Dumnezeu totul: de la existență și până la cel mai mic lucru pe care îl avem. De aceea, suntem datornicii Lui. Dar El nu Se comportă cu noi precum se comportă băncile comerciale sau cămătarii interlopi! Căci nu ne pistonează tot timpul cu plata, nu ne brutalizează dacă Îi greșim cu ceva, deși noi știm, cu toată ființa noastră, că trebuie să Îi fim recunoscători întru toate. Și de ce să Îi fim recunoscători? Pentru că Lui îi datorăm întreaga noastră existență și întreaga noastră prosperitate, aia care e, mai mică sau mai mare. Căci sunt o mare bogăție viața și sănătatea și familia și casa noastră și prietenii și locul de muncă.

Dacă stăm să cugetăm onest, noi suntem bogați! Suntem foarte bogați prin ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu! Pentru că diferența dintre a fi și a nu fi e una totală și abisală. Noi trăim, existăm, suntem în viață! Dar suntem în viață nu la întâmplare, ci pentru că Dumnezeu ne-a dăruit viața noastră și El ne călăuzește continuu în viața noastră. Adică viața noastră nu are nimic de-a face cu hazardul, cu necunoscutul, dar nici cu vreo soartă necunoscută, implacabilă, ci viața noastră are de-a face numai cu Dumnezeu, cu Cel care S-a revelat Sfinților Lui și Se revelează continuu celor credincioși Lui. Viața noastră o trăim în relație cu Dumnezeul nostru, cu Cel care ne-a creat pe noi, așa după cum o trăim împreună cu părinții și bunicii noștri și, mai apoi, cu soția, cu socrii și copiii noștri. Ne trăim viața comunional, vorbind și sfătuindu-ne reciproc și fiind împreună tot timpul cu ai noștri, dar, în primul rând, noi vorbim cu Dumnezeul nostru, cu Cel ce e viața și bucuria și pacea noastră. Și, vorbind din tot sufletul nostru cu Dumnezeu, învățăm să vorbim din tot sufletul și cu oamenii. Căci rugăciunea ne învață să dialogăm! Rugăciunea ne face să fim sensibili, atenți, îngăduitori, smeriți cu oamenii.

Cine nu se roagă, nu știe nici să vorbească. Pentru că a vorbi nu înseamnă a scoate cuvinte pe gură, ci a rosti acele cuvinte care ajung la inima omului și îl bucură și îl zidesc și îl fac să ajungă la conștiința să se nevoiască pentru mântuirea sa. Cuvintele noastre sunt inima noastră, dacă ele sunt pline de slava lui Dumnezeu care locuiește în noi. Cuvintele noastre suntem noi care ieșim mereu spre alții pentru a-i îmbrățișa. Dar ca să îmbrățișezi autentic trebuie să îmbrățișezi cu conștiința că ești robul lui Dumnezeu, care Îi datorezi Lui tot ceea ce ești și ai.

Ultima duminică din anul bisericesc 2021-2022, adică cea de azi, ne vorbește despre datornicul nemilostiv prin parabola de la Mt. 18, 23-35, pentru ca noi să nu fim nemilostivi. Căci Domnul, vorbindu-ne despre îndelunga Lui răbdare față de noi, ne-a învățat ca să fim milostivi și iertători față de toți semenii noștri. Pentru că nu e o virtute să te răzbuni, să îi faci rău celui care ți-a făcut ție rău, ci virtute e să îl ierți și să îl iubești pe cel care îți stă mereu împotrivă. Pentru că virtutea nu te dezumanizează, ci te îndumnezeiește! Și cel care se sfințește continuu, acela e tot mai om cu toți oamenii. E tot mai atent și mai bun și mai milostiv cu tot omul și cu toată făptura lui Dumnezeu.

Căci atunci când datornicul s-a rugat și a zis: „Doamne [Κύριε,], fii îndelung-răbdător cu mine [μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί] și Îți voi plăti Ție toate [καὶ πάντα Σοι ἀποδώσω]!” [Mt. 18, 26, BYZ], el a fost primit de Dumnezeu, pentru că i-a iertat lui toată datoria ce-o avea față de Sine [Mt. 18, 32, BYZ].

Pentru că L-a rugat cu smerenie, Dumnezeu l-a iertat pe el! Dar când acesta, cel iertat de Dumnezeu, l-a asuprit pe datornicul lui, atunci a devenit un rob rău [Mt. 18, 32, BYZ], un slujitor al Satanei. Căci cel care nu-l iartă pe fratele său, acela slujește demonilor, pe când cel care îl iartă și se smerește și îl ajută și îl iubește pe potrivnicul lui, acela e slujitorul lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne cere să îi iubim pe toți și să nu urâm pe nimeni. Fiindcă noi creștem în relația cu Dumnezeu numai dacă stăm în pământul cel ferm al iubirii tuturor oamenilor. Căderea din iubire e o cădere din har. Dar dacă vrei să urci la inima oamenilor, atunci trebuie să îi iubești dezinteresat și să te rogi cu multă smerenie pentru ei.

Într-o conferință a sa regăsibilă la nivel online, Părintele Rafail Noica amintea despre o plimbare a sa printr-un oraș și despre faptul că a simțit că oamenii trăiesc din ce în ce mai mult fără Dumnezeu și de aceea au o viață tot mai stricată. Dar dumnealui e Sihastru[2] și vede oamenii mai rar, pe când eu trăiesc tot timpul printre oameni. Iar oamenii nu trăiesc din ce în ce mai mult fără Dumnezeu, ci viața lor cu Dumnezeu e din ce în ce mai puțin exteriorizată. Viața lor cu Dumnezeu e ca teologia ortodoxă în poezia lui Eminescu: e criptică, așa cum ne-a explicat din destul Doamna mea Preoteasă în cărțile sale. Trebuie să ai ochi ca să o vezi, trebuie să ai timp ca să stai cu ei de vorbă, trebuie să le intri la inimă pentru ca oamenii să îți vorbească despre viața lor cu Dumnezeu. Da, bineînțeles, eu nu neg faptul că relaxarea morală și neștiința teologică nu sunt la cote mari în România și în lume! Dar, în același timp, eu spun că oamenii nu au devenit nereligioși, că oamenii nu stau departe de Dumnezeu, ci că viața lor cu Dumnezeu e tot mai puțin exteriorizată, tot mai puțin evidentă pentru mulți, așa după cum ne exteriorizăm tot mai puțin și alte simțiri și crezuri ale noastre. De ce? Pentru că vrem să ne apărăm credința și sentimentele de relativizarea lor! De zeflemisirea lor, de luarea lor în batjocură.

Vorbim rar, parcimonios despre iubirea noastră pentru Dumnezeu, pentru anumiți oameni, pentru anumite valori, pentru că găsim tot mai rar cadrul necesar pentru asemenea destăinuiri. Dar când găsim omul și cadrul în care să vorbim despre lucrurile noastre sfinte, atunci o facem cu toată inima. Iar eu mizez întotdeauna pe jovialitate când mă apropii de oameni și, cel mai adesea, ei se destind interior și intră în discuție cu mine imediat. Pentru că și ei au nevoie, ca și mine, de discuții plăcute, bucuroase, vesele, în care să spunem lucruri importante, memorabile, de suflet.

Am fost confesiv cu oamenii, ca de obicei, și în zilele mele de concediu, cât am fost departe fizic de dumneavoastră, dar nu și duhovnicește, și n-am pierdut niciodată. Pentru că atunci când vorbești sincer despre tine însuți ajungi la inimile oamenilor. Și cum eu sunt o persoană publică, regăsibilă ușor la nivel online, a vorbi cu mine pe stradă sau la hotel sau la Biserică înseamnă același lucru, pentru că eu vorbesc întotdeauna la fel. Și ce ți-am spus în particular și ce ai simțit vorbind cu mine, poți regăsi cu mult mai intens în cărțile mele. Căci sunt același oricând, dacă vrei să vorbești cu mine și să ne bucurăm dialogic.

Pe de o parte, eu am vorbit cu oameni online, cu diverși oameni în aceste zile, așa cum o fac mereu, iar, pe de altă parte, am vorbit față către față cu cei pe care i-am întâlnit. Și sunt ca un burete care se îmbibă cu tot ceea ce vede, aude, simte, înțelege, atinge. Pentru că îmi asum viața așa cum e ea, cu toate ale ei, fără să încerc să o prezint altcumva.

Și de ce nu încerc să îmi romanțez viața, să mi-o falsific pentru ca să pară „mai bună”? Pentru că pe mine nu mă interesează să par, ci să fiu! Mă interesează să fiu slujitorul lui Dumnezeu, să îmi sfințesc viața împreună cu El și nu să pozez „frumos” pentru unul sau altul. Căci dacă îți falsifici viața pentru ochii lumii, atunci ești un fariseu, un ipocrit, un farsor. Iar Dumnezeu nu suportă slujitorii răi și ipocriți. Dar dacă îți asumi mereu păcatele tale, dacă îți asumi neputințele tale, dacă îți asumi doar lucrurile pe care le faci, pe care le faci efectiv, atunci nu ești altul decât ești.

Oamenii nu sunt din ce în ce mai nereligioși, ci tot mai neștiutori și mai necitiți! N-are cine să stea de ei, să îi învețe, să îi îndrume, să îi iubească. Pentru mulți se întâmplă acest lucru! Și dacă spun multe hule și prostii, spun din neștiință, nu neapărat din răutate sau din împotrivire față de Dumnezeu. De aceea e nevoie să stai cu ei de vorbă, să te vadă mâncând și vorbind, să te vadă bucurându-te și nevoindu-te alături de ei. Pentru că au nevoie să învețe cum se trăiește ortodox, cum se stă la masă ortodox, cum se muncește ortodox, cum se bucură oamenii Bisericii.

Noi am plecat 7 zile în concediu, dar ne-am făcut articolele zilei de mai înainte! Le-am pus în draft, le-am pus la ora publicării și ele s-au publicat automat la 4 dimineața pe Teologie pentru azi. Și după ce le-am publicitat pe fiecare zi, numai după aceea am scris sau creat pe loc articolele de pe Facebook, Twitter, Instagram și TikTok. Care au fost oboseala mea suplimentară, voioasă, bucuroasă, confesivă. Și de ce m-am obosit și mai mult în loc să fac totul pe mutește, așa cum își fac oamenii concediile? Pentru a arăta, întru puțin, nu în mod extins, cât de firesc și de confesiv îmi trăiesc zilele vieții mele. Și am ales un cadru neutru, nefamiliar, cel din concediu, pentru a arăta că orice călătorie a noastră în altă parte sau orice mergere a noastră prin orașul sau satul nostru e un prilej de confesiune și de intimizare cu oamenii.

Dacă faci abstracție de oameni, dacă îi minimalizezi în mintea ta, nu îi vei înțelege niciodată. Vei crede că îi știi, dar nu vei ști nimic esențial despre ei. Însă, dacă te deschizi cu dragoste și cu bunătate față de oameni și îi vei lăsa să îți vorbească din inimă, atunci abia vei începe să îi înțelegi. Căci oamenii nu sunt baloți de paie sau stâlpi de telegraf, ci sunt chipurile vii ale lui Dumnezeu, fiecare având taina lui, abisalitatea lui, frumusețea lui unică. Și ca să le ajungi la inimă trebuie să ai rachetă și să călătorești mulți ani lumină[3] împreună. Fiindcă nu poți să îl cunoști pe un om din afara lui, privindu-l de la distanță, ci numai din interiorul lui, vorbind cu el și iubindu-l și înțelegându-l cu harul lui Dumnezeu.

De aceea, dacă avem păreri pline de superbie despre oameni e pentru că nu îi cunoaștem. Suntem bădărani cu ei pentru că credem că îi știm. Dar când începem să îi cunoaștem, când începem să le cunoaștem gândurile, iubirile, faptele, motivele pentru care au făcut una sau alta în viața lor, atunci ne smerim în fața lor, pentru că ne dăm seama că fiecare viață de om e plină de trudă și de durere. Și, mai ales, înțelegem că viețile lor au multe în comun cu viața noastră. Și aceste multe lucruri care ne unesc sunt cele care ne fac să fim colocviali. Sunt cele care ne fac să vorbim intim unii cu alții.

– Când Se mânie Dumnezeu pe noi?

– Când n-avem milă! „Și a fost urgisindu-Se Domnul său [Καὶ ὀργισθεὶς ὁ Κύριος αὐτοῦ] și l-a dat pe el chinuitorilor [παρέδωκεν αὐτὸν τοῖς βασανισταῖς]” [Mt. 18, 34, BYZ]…Chinuitorilor din Iad…

Și S-a urgisit pe el, pe cel nemilostiv cu fratele său, pentru că nu a avut milă față de el [Mt. 18, 33, BYZ]. Nu a avut milă, adică nu l-a iubit. Și când nu îl iubești pe aproapele tău, nu te iubești nici pe tine însuți. Căci atunci când nu îți vrei ție binele veșnic, adică mântuirea ta, nu vrei nici mântuirea altora. Pentru că mântuirea este iubire față de Dumnezeu și față de aproapele nostru. Mântuirea e împlinirea reală a omului în relația sa cu Dumnezeul tuturor și cu aproapele său. Așa cum e de real aproapele nostru pentru noi, adică oamenii din lume, cu mult mai mult e real Dumnezeu pentru noi toți. Căci de la El avem toate și noi înșine suntem lucrul mâinilor Sale, pentru că El ne iubește pe toți și ne dorește mântuirea noastră.

Așadar, iubiții mei, azi e ultima zi din vechiul an bisericesc, mâine prăznuim martirizarea Sfântului Ioannis Botezătorul, iar mâine seară, de la ora 18.00, suntem invitați la Alexandria pentru pomenirea Sfântului Alexandros al Constantinopolului, patronul municipiului Alexandria, dar și a doua zi, pe 30 august 2022! Și cu aceste prăznuiri dumnezeiești noi terminăm anul de față și îl începem pe următorul. Îl începem cu Dumnezeul nostru treimic, pentru că dorim să trăim împreună cu El. Și dacă dorim să fim cu El, atunci suntem și cu întreaga Lui creație, pentru că El are grijă de toate cele ale Sale. V-am citat de curând spusa lui Max Scheler[4], aceea că ereticul Martin Luther nu „a reformat” credința Bisericii, ci a stricat-o și mai mult, pentru că, printre multe alte rele făcute, el a desființat principiul solidarității umane[5]. Pentru că a gândit o mântuire care face abstracție de aproapele. Fiindcă el a gândit că e nevoie doar de relația lui cu Dumnezeu sau de mântuirea prin credință, fără să își asume și faptele de iubire și de întrajutorare față de aproapele.

Însă tocmai în relația cu oamenii se vede ce fel de credință avem noi! Dacă avem una închipuită sau una reală. Pentru că, dacă nu îi putem iubi și înțelege pe oameni, nu Îl putem iubi și nici înțelege pe Dumnezeu. Dar dacă Îl iubim în mod real pe Dumnezeu și înțelegem voia Lui cu noi și cu întreaga Lui creație, acolo, pe măsura noastră mică, atunci înțelegem că mântuirea nu are nimic de-a face cu egoismul, cu singurătatea noastră trufașă și distantă, ci cu comuniunea plină de iubire și de atenție și cu întrajutorarea continuă a semenilor noștri.

Și dacă ne pasă de ceilalți, ne pasă și de noi. Și dacă ne pasă de noi, atunci trebuie să ne mântuim împreună cu toată Biserica lui Dumnezeu și în Biserica Lui și nu pe coclauri, nu în separare interioară față de ea. Pentru că aici și acum ne lucrăm mântuirea noastră! Aici și acum ne bucurăm cu Dumnezeu și cu oamenii! Și dacă ne bucurăm dumnezeiește, atunci suntem cu Dumnezeu și cu oamenii în fiecare clipă. Amin!

---

[1] Începută la 8. 42, zi de miercuri, pe 24 august 2022. Soare, 21 de grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Rafail_Noica.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/An-lumină.

[4] În articolul de aici: Max Scheler, Omul resentimentului, https://www.teologiepentruazi.ro/2022/08/17/max-scheler-omul-resentimentului/.

[5] Max Scheler, Omul resentimentului, trad. din lb. germ. de Radu Gabriel Pârvu, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 137.